Oglinda Lunii

Cred ca acestea doua sunt reperele de baza, insa intre ele exista nenumarate nuante.

De cand sunt in Berlin nu am intalnit niciun roman. Absolut niciunul. Ati spune ca romanii in Berlin sunt specie rara, asa credeam si eu pana joi seara, cand intr-o singura zi am descoperit doi romani. Nu in mod direct, pentru ca cel putin in strainatate, romanii mai sunt de 2 feluri: romanii fraieri (asa ca noi) si romanii intreprinzatori.

Nu stiu de ce zic ca suntem fraieri, dar cam asa simt eu. Am venit in Germania pentru o experienta de viata, fara nicun gand de a parveni. In loc sa punem ban langa ban, in loc sa producem bani, noi ne facem de drum weekend de weekend si ne urmam pasiunile (mai scumpe aici, dupa pretul benzinii). Cu filozofia asta nu prea avem cum sa intalnim alti romani.

Pentru ca cei adevarati, cei care au un scop in viata, stiu cum sa il atinga. Nu se plimba ca noi pierde-vara prin padure, cu ochii dupa frunze galbene, ci urmaresc cu atentie masinile de pe strada, remarca o masina de Romania, stiu sa se vanda (sa isi vanda serviciile), au putin tupeu, lanseaza o oferta, caci doar asa ajungi sa iti faci un rost si sa razbesti.

Eu recunosc ca nu mi-a trecut prin cap sa dau lectii de franceza de exemplu la negru.

Ba mai rau, de cand sunt in Germania, m-a lovit morala in cap si mi-am zis ca si in Romania cand ma voi intoarce, de ma voi apuca de asa un sport, imi voi face PFA.

Cum spuneam, cu mentalitatea asta nu o sa ajung niciodata sa conduc o masina bengoasa, pe unul din cele mai renumite bulevarde din Berlin, cu geamurile coborate ca sa se auda bine maneaua, sa imi intramtriculez masina pe Germania ca sa moara prietenii de ciuda cand vin in concediu in Romania.

Dar stii ce? Culmea e ca nici nu imi doresc asa ceva. Mi-e suficienta masinuta pe care o avem, in care nici CD-player nu avem ci doar un convertor FM, in care am dormit de o multime de ori, rapusi de somn si uitand ca nu e cel mai comod pat, care in multe weekenduri ne-a fost si casa si loc de masa, in care o sa inghesuim toate lucurile atunci cand vom pleca din Berlin (si mai mult de jumate din "avutie" inseamna echipament montan). Eu nu vreau sa imi moara prietenii de ciuda, ci sa ne simtim bine impreuna inca ani si ani de zile. Si daca ar fi sa merg cu geamul coborat, ca romanasii, macar sa se auda o muzica populara autentica.

Dar ce sunt acestia oameni frumosi. Sau cine sunt ei?

Oamenii frumosi sunt toti cei care ard pentru ceva. Nu se poate sa nu le vedeti sclipirea in ochi. Licarul acela vine din inima si chiar daca fata le este brazdata de riduri sau acoperita de cosuri, ei raman in continuare oameni frumosi, caci asta e o stare interioara. Nu conteaza pentru ce "ard". Pentru ideea lor mareata, pentru familia catre care se grabesc spre casa, pentru nepotii lor, pentru prieteni, pentru  o pasiune transformata in meserie, pentru proiectele de viitor in care cred cu indarjire si optimism. Motive sunt nenumarate si fiecare poveste este unica, dar oamenii frumosi ofera mult si primesc in mod corespunzator, raspandesc magie in jurul lor si aerul in jurul lor parca danseaza. Si zambesc, rad din tot sufletul, des, caci se simt bine in pielea lor si stiu sa fie sinceri cu cei din jur.

De cand sunt in Berlin am observat insa ca oamenii de aici nu prea zambesc. Toata lumea merge serioasa intr-o directie. Toata lumea ia in serios ceea ce face chit ca asta inseamna alergarea de seara in padure, o plimbare de placere cu bicicleta sau nordic-walking si mai ales munca. Pe strada toata lumea asteapta concentrata sa vina autobuzul, masurand cu privirile minutele indicate pe ecran. Nimeni nu are o carte in maini sau un kindle ca sa se scufunde in magia unui roman in timpul de asteptare. Pentru ca nu exista asteptare. Totul merge ceas astfel nu mai ai de ce sa te bucuri ca ai prins legaturile bine si ajungi mai repede acasa. Stii de dimineata, inca de cand ai inchis usa cand vei ajunge inapoi acasa. Germania nu este in mod cert locul potrivit pentru pierde-vara, aiuriti, visatori si parca nici pentru prea multe sentimente.

Insa marti, pe cand ma plimbam cu Radu cu bicicleta prin Grunewald si ne incalzeam sufletele cu focul copacilor, pielea se bucura de atingerea catifelata a soarelui generos la miazazi, iar ochii nu mai pregetau sa suprinda cadre frumoase, am intalnit un om frumos: un om ce zambea (singurul pe care l-am vazut zambind pe ziua de ieri) doar pentru ca universul prin care pedala era minunat. Toti ceilalti plimbareti prin padure erau concentrati pe nu stiu ce...pe antrenament, pe respiratie, pe ritmul de la nordic-walking. Nimeni nu era pe acolo,asa pierde-vara. Nu stiu daca omul meu frumos era pierde-vara insa doar faptul ca a ales poteca in locul soselei paralele, ma face sa cred ca nu se grabea nicaieri. Poate doar la rendez-vous-ul cu toamna.