Oglinda Lunii

In mod cert rabdarea este o virtute iar intelepciunea populara dovedeste acest fapt cu prisosinta prin vorbele impamantanite deja in constiinta romanului: 

"Graba strica treaba"

"Cu rabdare treci si marea"

"Cine aduce mereu cate o roaba de pamant, cu timpul poate ridica un munte"

"Lemnul se usuca, piatra crapa, insa omul rabda"

"Nu-i da, Doamne, omului, cat poate sa duca."

Eu una recunosc ca m-am simtit de mica deprivata de aceasta calitate. Apelative precum ratutita , grabita imi primeam regulat de la ai mei parinti si pe buna dreptate. Asa am ramas si in scoala cand mai saream cate un cuvant cheie din test ori la facultate cand mai calcam in strachini la laboratoare caci ma grabeam si nu eram atenta la vreun detaliu, asa patesc si in bucatarie cand nu iau reteta in mod sistematic si o fac din  amintiri, asa patesc uneori, dar doar uneori si cu oamenii sau cu situatiile carora le pun un autocolant pe loc fara sa le las sa se cristalizeze. Alaturarea cu oameni rabdatori imi face insa bine si ma domoleste dar e ceva temporar. Cum influenta pozitiva dispare, revin pe fagasul meu, ca un magar incapatanat. 

As fi zis caci cu un asemena pedigree putin probabil sa poti lucra cu succes cu alti oameni, sa le explici, sa predai. Si totusi ceea ce ma uimeste constant la mine este ca aceasta lipsa de rabdare ma caracterizeaza doar in actiunile mele personale. Atunci cand eu trebuie sa fac ceva cu mana mea. Atunci cand totul tine 100% de mine

In schimb atunci cand trebuie sa transmit o informatie, sa explic, sa ma adaptez la o alta persoana incep sa ma transform, reinventez modul de a transmite informatii, caut asocieri, similitudini, exercitii, explicatii logice, nimic nu mi se pare prea putin cand vine vorba de a face pe altcineva sa inteleaga...poate pentru ca sunt  eu insami mai grea de cap si inteleg mai greu, pentru ca am nevoie de sistematizari si de moduri complementare de a capta informatia (vizual, auditiv si mai ales tactil). Toate acestea sunt premize de la care plec in relatia de invatare cu o alta persoana. si atunci procesul se desfasoara natural. Ma simt precum profesorul acela mediocru fara doctorate, far lucrari de prestigiu publicate, dar care nu e certat cu tabla si care atunci cand explica, parca iti umba cu becul prin cap. Am avut in scoala profesori de ambele tipuri, insa de mica m-am apropiat de cei mai putin stralucitori dar mai lucizi in  explicatii si stiu ca desi nu voi redescoperi eu roata, poate voi  putea face pur si simplu lumea putin mai buna, oferind ceea ce pot sa dau si necerand nimic in schimb.

Parca il si aud pe tata: "nimic, n-ati inteles/invatat nimic". Stam de 6 luni in Berlin si nu s-a prins nimic de noi. Ne-am oprit la regula 2 (regula micului dejun copios si atent pregatit), desi sincer nici pe prima (regula papucilor) nu ne-am insuisit-o cum trebuie.

Astfel micul dejun al colegilor nostri de apartament (berlinezi 100%) arata cam asa:

A fost odata ca niciodata... un copil mic si blond, ce tocmai terminase clasa I. Si pentru ca a fost silitor, copilul a primit in dar, la sfarsit de an scolar, o carte cu povesti. De Fratii Grimm. Pe coperta cartonata era desenata nelipsita Scufita Rosie.

Stateam in fata unui traininng de trei saptamani ce se anunta nu numai lung, ci si complex (suport tehnic pentru imprimante profesionale) si pe care il priveam cu interes. Eram curioasa cat de diferit avea sa fie, vroiam sa compar nu neaparat trainingurile pe care le livram eu in Romania, ci mai mult trainingurile la care am participat si care m-au marcat intr-un mod pozitiv. Ma asteptam poate ca trainerii mediocrii din vest sa aiba acelasi nivel cu cei  buni din  Romania caci da, sufar de complexul inferioritatii: sunt roman si noi facem totul dupa ureche, cu jumatate de masura.

Trebuie sa ma vindec odata de boala asta caci cel putin in domeniul la care fac eu referire si in care am si lucrat patru ani si jumatate (relatii clienti) diferentele sunt in avantajul nostru.

Ca sa revenim la subiectul initial, inca de la prima ora aveam sa descopar ca trainerul nostru nu avea sa fie un neamt cenusiu si neinteresant ci o americanca. Atunci prin cap mi se desfasurau o multime de speech-uri excelente, prezentarile de la TED, oameni cu carisma. Aveam  sa descopar in curand insa ca in arsenalul trainerului nostru (sa zicem M.) statea  insa  la loc de cinste «criogenificarea cursantilor». Pentru ca prezentarile erau greoaie (tehnice) M. dezvoltase tehnica inghetarii cursantilor ca sa ii mentina atenti. Cam asa fac si eu in masina cand sunt obsita si cand drumul e monoton- ca sa raman atenta, fac frig! :)

La seria noastra se schimbase modul de prezentare. De la mult scris, la slideuri mai colorate cu mai multe imagini. Un avantaj as putea eu spune pentru ca trainingul devine mult mai animat (imagini vizuale,scheme, filmulete, informatiile de baza notate pe clipboard, explicatii pe intelesul cursantilor). Un dezavantaj evident pentru M. pentru ca asta a lipit-o de laptop (si cand te gandesti ca un mouse wirless rezolva treaba asta foarte elegant). 

Tot timpul ni s-a laudat cu partea de hands-on. In total 2 h si jumatate de aplicatii practice pe masinile pentru care ar fi trebuit sa facem suport, pentru 5 zile de notiuni tehnice, nu e deloc suficient, mai ales ca nu toti eram niste genii ale tehnicii.

In rest atmosfera faina, lauda de sine cat incape si mult taiat frunza la caini.

Ziua marelui test se apropie. Astfel ca sa isi asigure spatele si reputatia de trainer bun, M. ne-a precizat la fiecare capitol (pe masura ce le prcurgeam) intrebarile din test si evident raspunsurile. Asa ca aveai 2 variante ca sa iei testul: ciuleai bine urechile si notai intrebarea si raspunsul si apoi le memorai, sau cautai sa intelegi de ce e asa si nu invers.

Dupa test- exista totusi 3 persoane la care nici una din metode nu a functionat. Pentru doi dintre ei situatia era clara de mai multa vreme, barierele de limba (trainingul facut in engleza) si cel de intelegere a notiunilor tehnice fiind destul de puternice si din pacate ignorate de trainer desi a existat timp suficient pentru  a relua anumite chestiuni. Solutia? Uite testul, vezi ce ai gresit, maine il dam din nou si ca sa nu imi aud vorbe cum ca ar fi acelasi, o sa schimb ultima intrebare.

In fond statistica e tot ce conteaza: 100% din cursanti au promovat, uite ce trainer bun sunt eu. Apoi daca nu au inteles mare lucru, nu e bai, eu am dovada ca la mine au stiut. Apoi mai intervine si uitarea, nu e asa?

Partea a doua a trainingului: aplicati//programul de ticketing si multe tipologii de apeluri. Descrise incet, pas cu pas insa lipsea logica. Daca s-ar fi pus accentul de ce asa si nu altfel, de ce alegem asta si nu altceva, daca s-ar fi facut mai multe jocuri de roluri, atunci procesul de invatare ar fi avut mult de castigat.

Un trainer nu trebuie sa actioneze doar dupa feedbackul verbal la participantilor, ci trebuie sa ii citeasca pe indelete (mai ales ca e vorba de un training lung de trei saptamani- timp suficient pentru a cunoaste participantii) si  trebuie sa gaseasca ori sa inventeze metode eficiente de a transmite informatia pe intelesul fiecaruia.

Stiu ca sunt critica dar aveam pur si simplu asteptari mai mari! 

Totusi nu pot sa nu apalud ora de "self-study" pe care cred ca ar trebui sa o aplice cat mai multi angajatori si nu numai in traininguri, ci si la locul de munca. Aparent poate parea o investitie paguboasa caci platesti un om pentru a-si dezvolta niste abilitati personale, insa daca ii apreciezi valoarea si vrei sa il tii aproape, la final pot sa iasa lucruri frumoasa, idei noi, proiecte interesante, se pot ameliora procese si imbunatati proceduri in folosul tuturor.

Pastrati-va inspiratia!

Intre 11 si 16 decembrie, la Berlin se vorbeste romaneste mai mult ca in restul anului. Si mai ales in peisajul cultural, in teatru si film. Intr-un cinematograf din centrul Berlinului (Zeughaus Kino) ruleaza toata saptamana filme romanesti contemporane sau titluri mai vechi dar importante din cinematografia noastra, filme artistice sau documentare, filme de lung sau de scurt metraj. Programul sub care sunt stranse toate acestea se numeste REKONSTRUKTION. FILMLAND RUMÄNIEN II, si nu este decat la a doua editie.

In paralel in acelasi interval, intr-un teatru berlinez se desfasoara Festivalul Teatrului Romanesc.

Doua initiative in care care se vede implicarea salutara a Instititutului Cultural Roman, doua evenimente care sa ii stranga la un loc pe cei ce vorbesc aceeasi limba si sunt amestecati in marea de vorbitori de germana si de imigranti din capitala Germaniei si in acelasi timp doua evenimente care sa promoveze o parte din peisajul cultural romanesc.

Cap de afis a fost filmul lui Cristian Mungiu-«Dupa dealuri». Nu stiu exact cum am avut noroc sa dam peste el dar am facut tot posibilul sa rezervam din timp bilete si pana la urma, nu numai ca sala a fost plina dar mai erau destui oameni ramasi la lunga coada de afara, care nu au mai prins locuri libere.

Seara a fost faina, m-am lasat prinsa in poveste, am comentat cu Radu unele cadre de filmare extrem de reusite, am facut eforturi la inceputul filmului sa imi obisnuiesc urechea cu graiul moldovenesc, nu am judecat pe nimeni si am asteptat cuminte deznodamantul povestii deoarece am preferat sa plec la film fara sa stiu prea multe detalii. Trailerul si recomandarea prietenilor au fost singurul meu bagaj.

La initiativa ICR in sala au fost prezente si cele doua actrite ce joaca rolurile principale desi Radu ar fi fost cel putin la fel de interesat sa il cunoasca pe acela ce a jucat rolul preotului (Valeriu Andriuta). Astfel dupa film,dialogul intre public si cele doua invitate s-a intins pana spre ora 23.

Singura umbra a serii a venit din zona oficialilor (cum putea sa fie oare altfel ?), discursul de inceput al ambasadorului Romaniei la Berlin starnindu-mi aparent chicoteli si mustaceli, dar de fapt, sentimentul final a fost de tristete. Sentimentul asta de tristete ma urmareste (si sunt sigura ca nu numai pe mine) si ma simt de multe ori dezarmata caci nu stiu ce pot sa schimb pentru ca atunci cand un oficial roman deschide gura sa nu imi mai fie rusine cu el.

E o problema identitara a jumatatii de masura si a mediocritatii, raspandita la toate nivelele (dar exacerbata in politica) ce nu va putea fi vindecata decat de jos in sus. Schimbarea cred eu, vine din puterea exemplului la nivel individual, caci numai schimband oamenii de azi vom putea schima politicienii de maine.

Nu pot intelege cum poti trimite un ambasador intr-o tara europeana, care de abia poate sa citeasca la un nivel mediu, cu un puternic accent strain, un discurs scris pe o foaie?

Cata diferenta intre discursul de bun venit al organizatorilor si cel al distinsului oaspete roman…

Sunt constienta ca germana nu este o limba usoara, insa nu este o limba obscura (ca pakistaneza de exemplu) si nemtii valorizeaza extrem de mult partenerii de discutii ce pot sa le vorbeasca limba. Cunostinte anterioare solide, cursuri private, nici un pret nu e prea mare pentru un ambasador ce ar trebui sa promoveze prin vorba si fapta imaginea tarii sale. 

Si personajul de care vorbesc intruchipa perfect romanismul mediocru, cu o spoiala de ceva cultura si putin burtos :). Dar noi nu avem nevoie de intruchipari, ci de repere!

Si de ce nu, de inspiratii!

Insa in seara aceasta filmul lui Mungiu si cele dou actrite din rolurile principale (Cristina Flutur si Cosmina  Stratan) au fost adevaratii ambasadori ai Romaniei.