Oglinda Lunii

Stateam eu astazi linistita la metrou la Unirii asteptand sa recuperez Betele de treking de la Andrei. Cocotata pe bara de la statia de Metrou ma hlizeam de jur-imprejur. Forfota mare pe bulevard. Tot felul de promoteri imparteau fluturasi, cartele si nu mai stiu ce altceva.

Am observat-o mai demult. O tipa tuna scurt, ce statea mai retrasa. Impartea si ea ceva dar nu la modul gratuit...ia cat mai multe sa scap de ele, sa imi iau banii si sa plec acasa. Fara sa bage nimanui pe gat micile bucati de hartie...Statea si aborda doar cate o persoana care se potrivea cu "profilul".

Cum stateam de vreo 10 minute, imi vine si mie pana la urma randul...

Isi cere scuze si ma intreaba daca se poate...Ii spun ca da, si un zambet i se intipareste pe fata. Imi intinde o reclama la Terasa Berarilor si imi sugereaza sa trec la o bere daca doresc... O intreb cateva detalii generale pe care mi le ofera cu generozitate...Ii place sa explice si totusi are acea arta a echilibrului...atata informatie cat sa imi fie suficienta, si fara sa devina agasanta...Apoi pleaca.

O urmaresc in continuare...discuta relaxat cate 2 cuvinte cu oameni target, in principiu tineri, sau cu domni de peste 35 de ani...

Raman cu un gust placut si cu siguranta ca voi merge la acea terasa...poate pentru ca o fata tunsa scurt, mi-a vorbit cu caldura despre un loc pe care il promova, poate pentru ca un om isi facea cu atata placere un job simplu si plictisitor...plictiseala si dezinteresul se vede pe fata multor din cei care impart flturasi in modul gratuit, pe care apoi oamenii le arunca neinteresati pe trotuar...

Am cautat chiar un site sa imi scriu povestea, poate un feedack pozitiv conteaza...

Nu am gasit site, dar am regasit blogul, unde am hotarat sa las marturie aceste randuri...Despre cum iti poti face treaba (acea treaba simpla si neinteresanta) de parca ar fi cea mai importanta si fascinanta din lume.

Mergeam astazi linsitita prin Bucuresti...si nu glumesc cand spun ca eram linistita...desi poate e de necrezut pentru cateva secunde mergeam cu bicicleta linsitita prin Bucuresti. Scapasem de trafic, de aglomeratie, de claxoane, de infern. Inaintam ritmic pe drumul meu, pe pista de biciclete...Deasupra mea era umbra, in stanga gazon impecabil. Soseaua era goala, masinile ramasesera undeva la semafor si zgomotul era zero. In dreapta Dambovita se intindea curata si fara mirosuri.Peste drum fantanile de pe bulevard aveau apa si functionau. Din fata veneau o fata si un baiat, el pe bicicleta, ea pe role.

Pentru cateva secunde din toate aceste inregistrate instantaneu am uitat ca sunt in Bucuresti. Totul era altfel, totul apartinea unui alt oras, unei alte tari, unei alte civilizatii...

Pana cand magia a fost sparta de o pitipoanca si un baiat de baiat ce se plimbau cu mana pe fund comentand la tot si la toate...Apoi masinile au pornit, bulevardul a devenit zgomotos, Dambovita s-a terminat si in locul ei am dat peste praful renovarilor de la Biblioteca Nationala....

Dar cateva secunde am vazut un Bucuresti altfel...