Oglinda Lunii

Ce probleme de matematica, ecuatii, derivate sau integrale? Uite o problema pe cat de simpla pe atat de dificila. Incearca cu mintea unui copil de 5 ani care s-a nascut si a crescut exclusiv intr-o camera de X metri patrati sa intelegi lumea. Lumnea aceea mare si nu universul simplu compus din Pat, Masa, Sifonier, Chiuveta, Baie, Covor, Podea. Da, da, toate scrise cu majuscula.

Dora e un desen în Televizor, dar e prietena mea adevărată; mă derutează chestia asta. Jeep e de-adevăratelea, pot să-l pipăi cu degetele. Superman e doar la Televizor. Copacii sunt la Televizor, dar Plantă e adevărată, ah, am uitat s-o ud. O iau de pe Șifonier și o duc în Chiuvetă și o ud. Skateboard-urile sunt la Televizor, la fel fetele și băieții. Iarba e la Televizor și la fel și focul, care ar putea să vină în Cameră de-adevăratelea dacă fac fasolea fierbinte și limba roșie îmi sare pe mânecă și mă arde. Aerul e de-adevăratelea și apa numai din Baie și Chiuvetă, râurile și lacurile sunt la Televizor, despre mare nu știu pentru că dacă s-ar mișca prin Spațiu ar uda totul. Camera e de-adevăratelea de-adevăratelea, dar poate că și Afară este, numai că și-a pus o pelerină care o face invizibilă.

Nu poti sa te intorci la varsta de 5 ani? Atunci poate iti e mai usor la 19 ani. Imagineaza-te o tanara studenta, violata luni la rand de un barbat ce te-a rapit de pe strada, ajunsa sa dai nastere singura unui copil care urmeaza sa creasca in aceeasi temnita ca si tine. Avand ca unic contact cu exteriorul un televizor care merge prost si pe violatorul tau care vine sa iti aduca produsele necesare traiului de zi cu zi si sa isi ia rasplata carnala nocturna. Cum ai putea sa transformi inchisoarea ta in libertatea copilului tau? Si mai poti tu spera la o libertate reala pentru amandoi? 

"Camera" este una din acele carti pe care nu o poti lasa din mana, cu care te culci in gand si te scoli in minte, pe care o mai pastrezi mult in tine chiar si dupa ce ai inchis-o definitiv. Nu pentru ca modul in care este scrisa, desi povestita prin ochii unui copil, cu universurile acestea "Matrioșke", cu toate obiectele comune scrise cu litere mari, devine cel putin interesanta. Insa la carte te intorci in fiecare moment liber pentru ca spune franturi din povesti reale, povesti care insa nu au intotdeauna (sau mai deloc) finalul fericit de aici. Sau sa ne ascundem pe dupa degete si sa nu acceptam ca exista sclavie sexuala? Ca exista sute de feluri de abuzuri. Ca exista copii a caror lume nu contine locuri de joaca, avioane, masini etc. Ca o evadare dintr-o asemenea lume este uneori mai dificila decat viata anterioara?

"Pe vremuri nici nu știam cum să fiu furios că nu putem deschide Ușa, capul meu era prea mic ca să încapă Afară în el. Când eram un băiețel, gândeam ca un băiețel, dar acum am cinci ani și știu totul."

Si totusi din disperare, dragoste, incredere, curaj se va naste un plan nebunesc care ii va scoate pe amandoi din Camera. Si din fericire cartea nu se termina aici. Ar fi fost incompleta, ar fi spus doar jumatate de poveste pentru ca adapatarea amandoura la lumea de afara este o calatorie plina de obstacole in ciuda numeroaselor persoane pline de cele mai bune intentii care le ofera sprijinul neconditionat. Pentru ca Jack (eroul principal) desi are cunostinte teoretice ce depasesc cu mult nivelul unui copil de 5 ani, nu a simitit niciodata pe pielea lui ploaia, nisipiul, iarba, pentru ca nu stie sa interactioneze cu alti oameni, sa se joace cu alti copii, pentru ca nu stie cum merge viata de zi cu zi. Viata de Afara. Dar e extrem de frumos sa redescoperi lumea alaturi de el.

"Fața galbenă a lui Dumnezeu are un nor deasupra. Brusc, e mai frig. Lumea tot timpul își schimbă încălzirea și luminarea și sunetele, nu știu niciodată ce va fi în minutul următor. Norul pare albastru-cenușiu, mă întreb dacă are ploaie în el. Dacă începe să cadă pe mine, o să alerg înăuntru înainte să-mi înece pielea.

Apoi ceva face zzzzz, mă uit între flori și e cel mai minunat lucru, o albină vie uriașă cu bucățele galbene și negre dansează chiar în floare.

— Salut, spun.

Întind degetul să o mângâi și...

Auuuuuu, îmi explodează mâna e cea mai rea durere de până acum."

Si in egala masura nici pentru cei de Afara nu este usor. Cum e sa te trezesti bunica unui copil aparent antisocial? Actiuni, gesturi, cuvinte normale trebuie acum simplificate, etapizate, pentru a incapea in universul unui copil de 5 ani bombardat 16 ore pe zi cu informatii si stimuli senzoriali.Pentru a fi usor, usor acceptate si nu respinse. Pentru a ajuta copilul sa se integreze si a nu-l pierde intr-o camera plazmuita ca loc cunoscut si sigur plutind in deriva in lumea de Afara. Aparent Aici dar de fapt mereu Acolo.

La carte am ajuns de fapt via film Si cum in general filmele facute dupa carti mi s-au parut mai putin reusite, am zis sa citesc inainte cartea. Si apoi sa vad filmul. Si bine am facut, caci desi filmul spunea povestea suficient de bine si personajele principale nu sunt departe de cele pe care mi le imaginasem eu, totusi in film adapatarea baiatului la lumea exterioara pare mult mai facila, o multime de experiente intrigante pentru Jack lipsesc, viata temporara petrecuta doar cu bunicii pare lapte si miere, noul inceput alaturi de mama sa a disparut si el in momentul in care a fost construit scenariul si tocmai aceste etape, un coctail infint de bucurii si frustrari, esecuri si realizari, pasi inainte si inapoi dau veridicitate povestii. O ancoreaza in realitate.

Intre momentul in care iei in mana cartea lui Jose Saramago si clipa in care o deschizi, acorda-ti timpul de a medita la urmatoarele intrebari: Cum s-ar schimba viata ta daca ai orbi peste noapte? Ar fi fara indoiala nu greu, foarte greu. Implicatiile nu ni le putem imagina, atata timp cat ne bucuram si ne folosim toate simturile. Viata ta de zi cu zi ar fi data peste cap, pentru o perioada ai fi dependent de altcineva, va trebui sa reinveti aproape totul: drumuri, job, propria-ti casa, relatia cu persoanele iubite. Si totusi, daca ai fi singur si i-ai avea pe toti aproape, asa, fire puternica cum esti, ai scoate-o la liman pana la urma. Dar cum ar fi daca si familia ta ar orbi, ori daca in cateva saptamani, un oras de oameni normali s-ar transforma intr-un oras de orbi? Pe cine sa te mai bazezi atunci? Fara indoiala nu e suficient timp pentru a invata atat de repede sa te descurci, si un oras de orbi, orbiti peste noapte este sinonim cu haos, anarhie. L-ati uitat cumva pe Orwell? Daca da, luati-l din raftul bibliotecii si recititi-l. Cum s-ar desfasura lucrurile intr-un oras de orbi? Pana unde ai merge pentru a supravietui? Ce ai manca, cu ce te-ai spala, ce ai fi in stare sa faci pentru a trai? Unde s-ar opri umanitatea, unde s-ar instala nepasarea, cand ar iesi la iveala animalul din tine?

Dupa ce meditezi la toate acestea (sa tot fie o zi, doua, trei), ia din nou in mana cartea lui Saramago si citeste-o.

Nu te lasa cuprins de disperare in fata blocurilor de text, aparent fara sfarsit. Ele ascund dialoguri, ele zugravesc actiune, in ciuda stilului compact in care sunt scrise si a pierderii importantei semnelor de punctatie in structura frazei/ paragrafului. Autorul are suficient har pentru a te transforma, doar prin substanta, fara ajutorul formei, din simplu observator in personaj al lucrarii. 

Desi este o carte despre orbire, eseul este deosebit de vizual. Nu se poate ca aflat in fata celor mai dure imagini sa nu te intrebi: m-as fi dedat si eu mizeriei, putreziciunii, lipsurilor, m-as fi lasat violata sau mi-as fi lasat prietena/sotia sa fie violata, as fi fost dintre cei curajosi, ori dintre cei tematori, as fi ucis daca eram in locul personajului de roman, as fi ascuns adevarul atata timp? As fi supravietuit?

"Atunci bătrânul cu legătură neagă a întrebat, De câți orbi este oare nevoie ca să faci o orbire. Nimeni nu știu ce să-i răspundă."

Speranta e reprezentata in principal de sotia unui medic oftalmolog (ambii facand parte din grupul de personaje principale ale romanului) care continua sa vada in aceasta lume a orbilor. Ea, cea care vede, are de dus si cea mai grea povara, caci toata mizeria fizica si sociala i se infatiseaza zi de zi (si) in fata ochilor. Dramele din spital pentru ea sunt complete, ea vede ceea ce ceilalti inca nu reusesc sa compenseze prin auz, miros, pipait. Mai sunt si alte personaje bune, care intregesc senzatia ca nu totul e pierdut: prostituata care ingrijeste un baietel ce nu este al ei, ori care alege sa i se dea unui batran, ignorandu-i pe multi alti barbati mai aratosi din salon, femeile care isi ofera trupurile pentru ca toti ceilalti sa manance.

Desi cartea are happy-end, ea lasa o poarta deschisa spre meditatie, printr-un una din imaginile de final (o biserica in care toate picturile au o dunga alba trasata peste ochi si toate statuile au ochii legati cu o fasie de carpa alba) si prin intrebarea pusa de sotia medicului:

"De ce am orbit, Nu știu, poate că într-o zi vom afla motivul, Vrei să-ți spun ce cred, Spune, Cred că n-am orbit, cred că suntem orbi, Orbi care văd, Orbi care văzând, nu văd. "

Cele 60 de minute petrecute zilnic in metrou au adus cu ele un numar bunicel de carti noi citite, mult mai multe decat am citit in timpul intregii sederi in Germania. Am schimbat titluri, autori, stiluri, frapandu-ma la fiecare schimbare diferentele, traind cu greu tranzitia de a ma desprinde de cartea cu care am trait o saptamana si de investi un nou efort in acomodarea cu noua carte. Dupa fiecare carte incheiata imi propuneam sa scriu ceva pe blog, dar de fiecare data incepeam alta carte, intram in alta poveste ce ma inghitea, pana la punctul in care imi dadeam seama ca impresiile la cald ce ma macinasera cu cateva zile inainte se estompasera si nu mai puteau da nastere unei postari. Pana la "Splendida ceteta a celor o mie de sori" mi-am ales cartile dupa recomandari, la un moment dat aveam doua sau trei pe lista si nu stiam pe care sa o incep, dar inspiratia se mai termina si ea si pe cand ajunsesem la 85% din Kon Tiki: Cu pluta pe Oceanul Pacific, ma rodea deja gandul, ce voi mai citi. Ajunsa in pana de idei ma arunc in bratele internetului si dupa o ora sau doua de cautari si recenzii citite printre randuri gasesc un titlu fain: Spleninda cetate a celor o mie de sori. M-am gandit din start ca la asemenea titlu trebuie sa fie si o poveste originala si citind putin despre Khaled Hosseini si despre subiectul cartii, m-am hotarat in 5 minute ca ea este aleasa. 

Nu cred ca voi putea rezista prea multor carti care trateaza intr-un fel sau altul (cultural, istoric etc) lumea musulmana. In mod surpinzator... Berlinul este de vina pentru asta, si mai ales cele doua expozitii din Muzeul Pergamon si din Muzeul Dahlem, in care am revenit iar si iar, in care mi-am petrecut ore si ore stand si citind de pe kindle, rascolind wikipedia, incercand sa inteleg ceva aparent de neinteles. Invatam si stim prea putin despre aceasta parte de lume, aflata totusi la indemana noastra. Caci desi ne despart mult mai multe mii de kilometri de SUA decat de Turcia/Iran etc, stim mai mult despre cultura americana si prea putin despre ce este la est de noi. Si daca totusi Turcia si Iran sunt mai apropiate de noi, Afagnistanul e un mister, filtrat prin stirile despre avioane deturnate, WTC, teroristi, Al-Qaeeda etc, razboi etc. O tara stancoasa si arida, impietrita parca in piatra ce o compune, cu oameni duri ca stanca, care in ciuda vicisitudinilor (lipsuri, razboie) sa indarjesc totusi sa ramana, sa stea, sa supravietuiasca. 

"Cu un deget, i-a ridicat bărbia lui Mariam.
— Uită-te la mine, Mariam.
Mariam a ridicat privirea, în silă.
— Bagă bine la cap, fata mea: precum acul unei busole care arată nordul, degetul acuzator al bărbatului va găsi întotdeauna femeia. Întotdeauna. Să ţii minte, Mariam."

Pe cand ma documentam pentru a scrie jurnalul turei din Olanda, am dat pe Baldwin Project peste o poveste olandeza scrisa de William E. Griffis, care mi-a placut si pe care am tradus-o si adaptat-o mai jos.

Demult, tare demult, intr-o vreme indepartata, pe cand stramosii nostri inca traiau in paduri, mancau ghinde, dormeau in pesteri si hainele erau confectionate din piei de animale salbatice singurul lor animal de casa, prieten si ajutor de nadejde era cainele. Nu aveau nici cai, nici vaci, nici pisici. Insa omul si cainele erau mult mai apropiati unul de altul fata de cum sunt astazi. Totusi ei stiau deja care este viata albinelor si femeile adunau mierea din care faceau mied. Neavand zahar, cea mai mare bucurie a copiilor era sa guste din mierea culeasa, fiind singurul lucru dulce pe care il aveau in casa.

Cu timpul, olandezii au inceput sa creasca vaci pentru ca pamantul era roditor si iarba crestea mare si grasa. Vacile aveau din plin ce sa manance, si astfel ele s-au raspandit pe tot teritoriul Olandei, oamenii profitand de pe urma lor, deoarce aveau astfel lapte, apoi au invatat sa faca branza si unt. Si asa, copii cresteau mari, frumosi si sanatosi.

Boii erau si eu puternici si inhamati la jug trageau plugul pentru arat sau carau copacii taiati din padure inspre sat, copaci din care oameniisi-au facut case. Usor, usor padurile au fost taiate si in locul lor s-au ivit pajisti cu iarba buna, pline de flori. Oamenii era instariti si fericiti pentru ca aveau un adapost si aveau ce pune pe masa.

Totusi, nu toata lumea era buna. Se gaseau inca suficient de multi oameni rai si cruzi. Cand veneau inundatiile, lasau in urma loc prapad, distrugand gospodaria si acoperind campurile cu apa sarata. In vremuri ca acestea mancarea era pe sponci si se intampla ca nu toti bebelusii sa poata trai, nefiind suficient de multa mancare pentru toata lumea. Mai ales pentru fetite era greu pentru ca nimeni nu le dorea. Toti vroiau sa aibe baieti, care sa devina oameni in putere si buni luptatori. Astfel devenise deja un obicei ca familiile sa se sfatuiasca si sa decida daca vor creste acel copil sau nu. Daca toti se impotriveau atunci nu mai era cale de intoarcere, dar daca macar o persoana ii dadea copilului chiar si o picatura de lapte sau putina miere, atunci acesta avea sa traiasca. Singura care nu avea dreptul sa faca asta era evident mama,  tanara femeie, odata venita in casa sotului ei, trebuind sa asculte intocmai de soacra sa, pentru ca de acum, era si ea ca o fiica pentru mama baiatului. Toti traiau in aceeasi casa si bunica avea ultimul cuvant de spus in chestiunile femeiesti, toate celelalte femei si fete dandu-i ascultare.

Tot pe atunci, stramosii nostri credeau in alte forte, decat in Dumnezeu. Astfel nu erau intotdeauna buni unii cu altii si chiar cu copiii lor asa cum se intampla acum. De multe ori batrana din casa era manioasa  daca nora sa nastea o fetita si femeia nu avea viata buna in casa daca nu nastea bieti. In vremurile acelea numele "Herman", cuvintele "razboinic" si "german" erau unul si acelasi cuvant.

Cand misionarii au ajuns si in Friesland, una din primele familii crestinate se numea Altfird. Ambii soti au devenit crestini, iar barbatul i-a ajutat pe misionari sa construiasca o biserica. Mai apoi, a venit pe lume si o fetita dragalasa si tanara familie traia fericita. Ei isi iubeau copila pe care le-a trimis-o Dumnezeu, asa cum fac mamele si tatii si in ziua de azi.

Dar cineva s-a dus si i-a spus batranei ce asculta inca de vechii zei ca noul copil era o fetita si nu un baiat, iar aceasta manioasa din cale afara a si pornit de indata spre casa tinerilor pentru a omori copilul.  Ea ura noua religie, pentru ca propavaduia bunatatea si blandetea si  nu isi mai dorea si alte femei in casa, avand in vedere ca deja erau destul de multe guri de hanit, nu era usor sa faci rost de mancare si nici nu erau suficient de multi barbati care sa apere comunitatea. Totusi batranetea a facut-o se se miste cu greutate asa ca, mama ce tanara, care cunostea temperamentul implusiv al soacrei sale a ascuns din timp copilul la moasa care a ajutat-o sa il aduca pe lume. Si aceasta femeie era buna si dorea sa salveze viata copilei caci invatase de la Dumnezeu sa iubesca  la fel de mult si baietieii si fetitele. Asa ca pe cand femeia cea rea se apropia de casa ca o furtuna...sprijinindu-se in baston, moasa a lasat sa curga de pe degetul sau cateva picaturi de miere pe limba bebelusului, apoi a dat copilul pe fereastra unor prietene ce asteptau afara. Cu toate stiau regula, ca daca un copil gusta miere sau lapte, acesta va avea dreptul sa traiasca.

Moasa a crescut in continuare copilul, hranindu-l cu grija. A sapat o gaura la capatul grajdului si a pus copilul acolo, astfel ca la muls, laptele proaspat si cald de la vaca, se prelingea picatura cu picatura in gura copilului. In cateva zile fetita a prins puteri si putea sa suga singura, daca o tinea cineva. Copila crestea pe zi ce trecea, ramanand insa in continuare ascunsa cu grija, de buna femeie.

Bineinteles ca batrana era absolut innebunita pentru ca nu reusise sa gaseasca fetita, si aceasta in tot acest timp crestea mare si puternica. Tatal ei i-a construit in secret un leagan si venea deseori impreuna cu mama copilei sa o vada. I-au pus numele "Gurita de miere".

Tot cam pe acum, in viata olandezilor au aparut si pisicile si copii le-au adoptat imediat, transformandu-le in micile lor jucarii blanoase, astfel incat deja vacile ajunsesera sa fie geloase avand in vedere ca toata atentia era indreptata spre mate si spre puii acestora. Copii invatasera chiar sa spuna chiar daca era dimineata, pranz sau noapte, uitandu-se doar in ochii pisicilor. Acestia se deschideau sau se inchideau in functie de lumina de afara, de parca erau niste mici usi.

Pisica cea grasa care a fost adusa in casa unde locuia Gurita de miere, devenise foarte atasata de micuta si cele doua se jucau mult timp impreuna. Se spunea chiar ca pisica tinea mai mult la acest pui de om decat tinea la proprii ei motanei. Oricum pisica era de doua ori mai afectuoasa cu cei din jurul sau decat e o pisica obisnuita. Cand micutii ei blanosi erau mititei, ea ii cara in bot dintr-un loc in altul, dar nu a facut nicodata asta cu puiul de om. Era clar ca sesizase diferenta dintre unii si altii. Totusi, se intampla ca de multe ori pisica sa stea sa se intrebe de ce bebelusii se nasc asa goi si neajutorati pentru ca, pe cand motaneii ei deja mancau singuri si alergau jucandu-se cu cozile lor, Gurita de Miere, nici macar nu putea sa mearga de-a busilea.

Dar mereu alte pericole o pandeau pe mica fata. Intr-o zi, pe cand barbatii erau la vanatoare si femeile  erau in padure pentru a culege nuci si ghinde, a venit peste sat o mare indundatie. Apele au luat cu ele totul:case, gospodarii, animale. Totul era purtat de puhoi spre mare. Cand parintii s-au intors inapoi de la munca si si-au gasit casa sub apa, erau siguri ca si Gurita de miere, si pisica cu motaneii ei si vacile- totul era pierdut.

Totusi, intamplarea a facut ca atunci cand a venit inundatia, copila sa doarma in leagan. Asa ca pisica, lasandu-si in urma puii care erau deja mari si se descurcau singuri, a sarit in leagan si astfel viitura le-a luat pe amandoua. In curand s-au gasit singure in mijlocul raului, fara niciun loc familiar in jurul lor. Ele si un pantof de lemn, in care un pui de gaina de 4 zile, galben si pufos intrase sa se joace si a fost suprins inauntru de apa cea mare si luat de curent, fiind si el astfel despartit de gaina si de puii ce probabil se innecasera deja.

Copilul si pisica au fost purtate de rau mereu la vale, pana ce a cazut noaptea. Ore intregi au plutit in deriva pana ce, in fata unui sat au fost prinse intr-un vartej care le rotea si le rotea, urland din ce in ce mai tare pe masura ce nivelul apei crestea.

Dar pisicile vad uneori mai bine in intuneric decat o fac la lumina zilei, deoarece cu cat este mai intuneric, cu atat ochii lor se deschid mai mult. Sub sorele stralucitor al amiezii, usitele din interiorul ochilor pisicii se inchid aproape de tot, lasand doar o mica fanta prin care mai patrunde lumina. Asa stiau practic copii daca e dimineata, amiaza sau seara, chiar daca nu existau inca ceasuri. Se uitau doar in ochii pisicilor pe care le numeau uneori "Ochi de ceas" sau "Ochi de clopot" pentru ca in Olanda clopotele rasuna la fiecare ora si bat scurt din sfert in sfert de ora.

Astfel pisica s-a uitat in sus si a vazut turnul unei biserici ce se profila in intuneric. A inceput deci sa miaune si sa miorlaie cu toate puterile ei. Spera de fapt ca cineva din casele aflate pe malul apei sa o auda. Dar se parea ca totul era in zadar.  Dar pe cand pisica aproape ca isi pierduse si ultimul strop de energie, mai mult morta decat vie de la atata mieunat, la una dintre ferestre a aparut o lumina si apoi s-a vazut ceva miscare. Era un baiat pe nume Dirck, numit asa dupa sfantul Theodoric ce cu ani  in urma construise o biserica in acel sat. Asa ca pisica si-a adunat toate puterile, a mai deschis odata gura si a inceput sa miaune regulat. Asta i-a trezit pe toti din casa si pe toti locuitorii satului si fiecare motan sau pisica a raspuns, pana cand s-a transformat totul intr-un cor de miorlaituri.

Baietelul, cu urechile ciulite, s-a grabit pe scari, a deschis usa si a ascultat. Vantul a stins imediat lumanarea, dar curajosul copil a pornit inainte pe intuneric, fiind ghidat doar de sunetul pe care il scoatea pisica. Ajungand la mal, si-a scos pantofii de lemn, s-a aruncat in apele involburate si vazand leaganul, l-a adus la tarm. Apoi i-a aratat mamei reusita. Copila era atat de dragalasa cand gangurea, sugea laptele si dadea din picioruse, incat toata lumea era entuziasmata. Langa vatra, in mijlocul podelei, i-au facut  culcus si pisicii si dupa ce a lipait  fericita mancarea oferita, a adormit impreuna cu copilul. Atat pisica cat si fetita a fost primite in familie cu bratele deschise, pentru ca acestia nu aveau decat un singur copil-pe Drick.

Cand Gurita de miere a crescut, ea a devenit a tanara din cale afara de frumoasa, de parca era o printesa si s-a cununat in biserica cu Drick. Era in luna lui prier si totul era plin de flori, iar aerul era asa de dulce de la mirosul mugurilor abia pocniti!

Inainte de a sosi Anul Nou, tinerii parinti au asezat in acelasi leagan un baietel pe care bunica sa l-a numit Luid-i-ger. El a crescut si a devenit un mare misionar, cunoscut in toata regiunea si cuvantul lui era respectat in fiecare casa. El este cel are a alungat varjitorii si bolile teribile si spirirtele rele care ii momeau pe oameni de la calea cea dreapta. Asta a inlesnit calea spiritelor bune, care au venit sa traiasca in inimile oamenilor si sa le innobileze viata, ajutandu-i sa prospere si sa fie fericiti. Lupii au fost alungati sau ucisi pana s-au imputinat, iar in acelasi timp vacile si oile s-au inmultit, pana ce fiecare a ajuns sa aiba lana sficienta si sa fie cate o vaca pentru fiecare locuitor al tarii.

Dar oamenii inca sufereau din cauza inundatiilor care din cand in cand luau cu ele vieti omenesti, animale si toata avutia gospodarilor, ducandu-le pana departe, la mare. Asa ca bunul misionar i-a invatat pe oameni cum sa construiasca diguri si cum sa nu se mai lase afectati de capriciile marii. Inundatiile s-au imputinat pana ce au devenit ceva cu totul intamplator. Apoi a venit Sfantul Nicolae pentru a-i ajuta pe oameni sa pastreze mereu in inima dragostea, bunatatea si fericirea.

Pana la urma insa, dupa mai bine de 100 de ani, Gurita de Miere, devenita acum o batrana foarte iubita de toata lumea, ce era buna cu toti si care i-a deschis drumul Sfantului Nicoale, a murit. Odata cu ea a murit si pisica cu 9 vieti ce  a insotit-o de-a lungul intregii sale existente. 

Oamenii au ingropat-o pe batrana in cripta de sub biserica si au impaiat pisica pe care toti copii si toti adultii o iubeau in egala masura. Cu vremea, cand coada i s-a dezintegrat, blana i-a cazut si ochii de sticla i s-au spart, un artist cu talent a facut o statuie a pisicii ce se gaseste in fiecare biserica acum iar in fiercare an, de Sfantul Nicolae, pe 6 Decembrie, copii pun un guler nou in jurul gatului pisicii povestind despre cum aceasta a salvat viata micului copil.

Cartea asta e neasteptat de populara la mine la munca. Cum peste 50% din angajati nu sunt nemti si cum mare parte din ei vorbesc engleza la nivel conversational, e mereu recomandata cu zambetul pe buze. Noilor veniti si neantrenati in ale limbii-ca preview a ceea ce va urma daca vor avea de gand sa invete germana, iar celor ce rup putina germana, ca o confirmare a provocarii pe care o depasesc (si care se intinde pe ani de zile).

De la sine inteles, recomandarea vine intotdeauna de la imigrant la imigrant si niciodata de la un neamt, iar cel ce o recomanda zambeste tacit in sinea sa, gandind « uite fraierule la ce te inhami ».

Am primit si eu recomandarea inca din primele zile dar a trecut ceva timp pana sa ma apuc sa o citesc, desi carticica nu cere mare angajament fiind usoara, scurta si extrem de glumeata iar daca stii putina germana poti chiar empatiza cu problemele existentiale pe care aceasta limba i le ridica lui M.Twain in 1800 toamna. In mod cert nu trebuie sa pierdem din vedere ca la vremea aceea resursele privind invatarea unei limbi (chiar si in mediul in care aceasta se vorbea) erau mult mai limitate decat posibilitatile actuale, dar asta nu inseamna ca azi, pentru omul de rand, invatarea Germanei e floare la ureche.

Twain trece in revista cateva aspecte de baza ale gramaticii, tratandu-le cu un amestec de haz, inocenta, informare (caci cartea nu e nici pe departe scrisa pe genunchi) si pastrandu-si nota de imigrant intrigat, pentru ca, nu trebuie sa uitam, limba la care se raporteza autorul este engleza

Astfel, special pentru Em, am spicuit cateva fragmente, savuroase si adevarate, despre particularitatile acestei limbi, pe care da, vei ajunge sa o inveti daca vei sta suficient de mult in acest mediu.

Unabhaengigkeitserklaerungen (declaratii de independenta)  pe care Twain le acuza ca nu sunt cuvinte, ci procesiuni alfabetice.

In cartea sa exista si o caricatura relevanta, insa va asigur ca lungimea substantivelor e de fapt cea mai simpla parte caci odata ce cunosti sensul cuvintelor de baza, ele se pot uni si combina in mii de moduri, nepunand probleme reale de descifrare (ci poate doar de traducere).

Alte cuvinte cu genuri abracadabrante :

die Kartoffel (feminin)- o cartof
die Butter (feminin)- o unt
der Kaese (feminin)- un branz
die Milch (feminin)- o lapte (acum ma intreb si eu de ce daca laptele e feminin (as putea gasi o logica pentru asta- lapte=> femela) nu au pastrat toate lactatele feminine macar sa stim o treaba ?)
die Wurst-o carnata ???? (asta e de departe cea mai comica asociere).

• Declinarea substantivului:

• Sa continuam cu parantezele. 

“with the Germans it is doubtless the mark and sign of a practiced pen and of the presence of that sort of luminous intellectual fog which stands for clearness among these people”.

• Verbele cu particula separabila. 

• Pronumele personale si adejectivele sunt alte capacane ale aceste limbi si ar trebui ignorate cu desavarsire.

Tanjeam dupa o carte care sa ma prinda si am gasit-o acolo unde ma asteptam mai putin-la Hermann Hesse. Spun acest lucru pentru ca il consider pe Hesse un scriitor dificil si desi am incercat sa citesc multe din lucrarile sale, nu am avut succes decat cu « Lupul de stepa » (pe care am parcurs-o mai mult din curiozitate si din rigoare) si cu « Siddharta « (o carte care mi-a placut cu adevarat). Cu restul romanelor (« Jocul cu margele de sticla » si « Calatoria spre soare rasare ») nu am rezonat. Probabil ca nu este vremea lor caci am capatat convingerea ca Hesse trebuie citit la momentul potrivit. Si nu ma refer aici la varsta potrivita, ci mai mult la maturitatea si disponibilitatea necesare pentru a rezona cu stilul si intamplarile prezentate.

Acum insa a fost timpul. S-a intamplat sa il citesc pe Hesse inainte si dupa romanul "Fratii Karamazov" al lui Dostoievski cu care m-am luptat vreo doua sau trei luni si astfel am devenit mai constienta de stilul pe care il abordeaza autorul german in creatiile sale. 

Am apreciat puterea cuvantului caci la Hesse scrisul prinde viata. Desi dialogul este redus la minim, profunzimea cu care se releva sufletul personajului principal ne inghite precum o calatorie in adancurile (aproape) fara sfarsit ale Groapei Marianelor. In spatele unei asemenea realizari este talent dar este si munca, caci desi descrierile curg ca un fluviu, cuvintele sunt atent alese si parca mai razbate si acum din ele zbuciumul interior al cautarii celei mai bune formulari, cuvantului complet si plin.Astfel din stiloul si din mintea scriitorului ies imaginile lucrate cu migala ce vrajesc cititorul cu naturalete precum descrierea sensibila a castanului ce veghea in fata manastirii de ani si ani si parca vedeam in fata ochilor cadrul dintr-un film, o introducere facuta « de departe »/ « de la exterior la interior » menita sa introduca cititorul pas cu pas in atmosfera.

"Căci un om care încearcă să se realizeze cu darurile ce-i sunt date de la natură, face lucrul cel mai important, singurul cu sens pe care-l poate face…"

"Gură-de-Aur îi arătase că un om chemat la fapte mari se poate cufunda până departe de tot în sminteala sângeroasă, amețită a vieții, se poate năclăi în colb și în sânge, fără a deveni, totuși, mărunt și trivial, fără a ucide dumnezeiescul din el, că poate rătăci prin bezne adânci fără ca lumina divină și puterea creatoare să se stingă în sanctuarul sufletului său. … știa bine că în această inimă nestatornică de artist și de seducător, sălășluia un belșug de lumină și de har divin."

"Bărăganul e singuratec. Pe spinarea lui, nici un copac! Și de la un puț la altul, ai tot timpul să mori de sete. Nici de foame nu te apără. Dar dacă cumva ești înarmat contra acestor două nevoi ale gurii și dacă vrei să te afli singur cu dumnezeul tău, atunci du-te pe Bărăgan: e ținutul pe care creatorul l-a hărăzit Munteniei pentru ca românul să poată visa în voie."

Acum, la timp de toamna tarzie, cele mai multe seri sunt parca harazite visarii oriunde te-ai afla. Frigul te indeamna langa foc (sau mai putin poetic langa un calorifer), o cana de ceai aromat sau de vin fiert iti poarta gandurile departe si cu picioarele invelite iei in mana o carte, scrii sau ramai cu privirile pierdute rememorand bune si rele. Cam pe la vremea asta un blog al Claudiei, mi-a scos in cale un titlu al unei carti necunoscute de mine: "Ciulinii Baraganului". Se poate citi online, asa ca la ceas de seara, am lasat in spate Berlinul si am pornit sa hoinaresc pe Baragan.

Recunosc ca introducerea descriptiva m-a "prins" de la bun inceput. Prea poetica, cuvintele suficient de plastice, reuseau sa construiasca in mintea mea adevarate tablouri. 

"Întins, de când lumea, peste toate țarinile pe care le arde soarele, între duioasa Ialomiță și Dunărea ursuză, Bărăganul se află, cât ține primăvara și vara, în luptă vicleană cu omul harnic, pe care nu-l iubește și căruia îi refuză orice bunăstare, afară doar de aceea de a hoinări și de-a urla în toată voia."

Desi nu am haladuit niciodata in Baragan, imaginatia mea e nelimitata si poate sa sara in spate, acum 100 de ani si sa reconstituie o viata straina mie, dar a carei samanta inca exista in fiecare om care a muncit macar putin cu mainile sale proprii, in fiecare om ce pretuieste munca, in fiecare dintre noi cei care cunoaste fata taranului roman (chiar si a celui contemporan).

M-am lasat cu usurinta prinsa in jocul ciulinilor, o metafora cu multe intelesuri:

Ciulinii sunt pe de-o parte reprezentarea libertatii la care viseaza oricare copil ce isi doreste sa sparga cercul vietii grele si bazata pe lipsuri, sa scape de saracie.

Pe de alta parte ei reprezinta in egala masura tot ceea ce omul detesta (in cazul de fata facand trimitere directa la boierime):

"Ciulinii de care vorbesc aici apar de îndată ce se topește zăpada, sub forma unei ciuperci, un zbârciog. În mai puțin de o săptămână, dacă e cald, ei năpădesc pământul. Asta e tot ce Bărăganul poate să îndure pe spinarea lui"

"[...]atât cât privirea poate să cuprindă roată, nu mai vezi decât ciulini, nenumăratul norod al ciulinilor. Plini, stufoși, ai zice că-s niște oi cu lâna de oțel. Numai spini și sămânță. Sămânță răspândită pe pământ, ca să crească ciulini, numai ciulini."

Am citit oarecum pe nerasuflate cartea (ce se apropie ca dimensiuni mai mult de o nuvela decat de un roman), descoperind un scriitor ignorat sistematic la orele de limba si literatura romana, un scriitor pe care Nicolae Iorga l-a discreditat de la bun inceput : "Opera lui Panait Istrati ne arată elocvent că avem de-a face cu un hamal din portul Brăilei. D-nul Panait Istrati mi-a trimis Kyra Kyralina cu dedicație. Am încercat să o citesc, dar am fost nevoit să arunc cartea imediat; asemenea lucruri nu se pot citi. [...] Eu nu-i găsesc absolut nici o calitate. Am spus: avem de a face cu un hamal din portul dunărean". (wikipedia), dar care intr-o seara de toamna m-a facut sa dau timpul inapoi.

Pe internet, exista si filmul omonim, realizat in 1957, ce insa nu urmareste fidel cartea. Insa cateva imagini descriptive de la inceput (goana ciulinilor), de la mijloc (calatoria lui Matache si a tatalui sau prin Baragan), bocetul Mariei Tanase de la final si un rol din tinerete al lui Florin Piersic au intregit oarecum tabloul.

Omul a plecat, dar nu era multumit.

Astfel omul traieste 70 de ani. Primii 30 sunt ani omenesti, care se scurg repede. Omul e sanatos, gandeste clar, are chef de munca, si se bucura de existenta sa. Apoi urmeaza anii magarului: el trebuie sa poarte samanta, sa ii hraneasca pe altii si loviturile sunt rasplata serviciului sau loial. Apoi vin cei 12 ani ai cainelui, cand el sta in colt, mormaie, nu mai are nici dinti sa muste. Si cand trec si acesti ani, vin anii maimutei . Acum omul e greu de cap si prostanac, face lucruri prostesti si este ridiculizat de copii.

Postarea de fata nu are pretentia sa fie o recenzie de carte, e mai mult un mod de a reuni idei, amintiri, de a-mi permite un review insotit de cateva comentarii personale despre cartea de fata si poate va starni interesul cuiva si va fi si citita.

Cu Neagu Djuvara nu m-am intalnit (virtual) decat de curand (anul trecut) cand am descoperit varianta audio a cartii: "O istorie a romanilor povestita celor tineri", apoi alte e-bookuri: "De la Vlad Tepes la Dracula Vampirul" (tot audio), "Intre orient si occident" sau "Amintiri din pribegie".

Indragostindu-ma de stilul degajat, relaxat in ceea ce privesc datele, cronologia exacta si axat mai mult pe povesti, pe oameni, stiind sa sublinieze ambientul si conjunctura, cartile de pana acum m-au purtat prin istoria romanilor si franturi din istoria lumii intr-un mod extrem de natural mai ales ca am fost de cand ma stiu certata cu subiectul (deh reminescente din scoala). Asa ca daca tot imi placea, am zis sa adancesc filonul si sa merg pe reteta sigura a lui Neagu Djuvara. Am gasit la Libraria Eminescu 2 carti: cea de fata si "Cvilizatii si tipare istorice". 

Am inceput cu cea de fata din 2 motive:

1. titlul era mai incitant (stiam ca este o teorie (citisem despre ea in "Amintiri din pribegie")) si deci ma asteptam la un proces de argumentare

2. cartea era subtirica, nu avea decat 130 pagini.

Asa ca m-am pus pe citit...recunosc ca la inceput m-a prins mai greu pentru ca incepe putin "studentesc" cu definitia termenului de civilizatie si explicatii privind succesiunea fazelor de evolutie politica a fiecarei civilizatii....Dar nu va lasati! Citit cu atentie explicatiile de aici pentru ca sunt un fel de premiza, de supozitie, e fundamentul teoriei enuntate.

Teoria? E simpla- cele 3 razboaie (Primul, Al Doilea si Razboiul Rece) ar trebui tratate dupa Neagu Djuvara ca un singur conflict ce se va incheia cu prabusirea URSS. 

Urmatorul sub-capitol e mai prietenos- vorbim despre civilizatia occidentala si analizam fazele acesteia deoarece autorul sustine ca civilizatia occidentala respecta exact acelasi cliclu de viata pe care l-au prezentat si alte mari civilizatii din istorie (cele din capitolul I).

E un capitol ultil pentru mine neinitiatul in istorie, plin de informatii...Nu cred ca am retinut prea mult dar daca mai citesc 1-2 carti pe subiect simt ca o sa se prinda ceva de mine. Astfel analizam aici lupta pentru hegemonie a civilizatiei occidentale (in care intra atat Europa cat si SUA). Aceasta lupta a inceput cu Carol Quintul, a continuat cu Franta (de la Ludovic al XIV-lea pana la caderea lui Napoleon), pentru a lasa apoi Germania sa iasa in prim- plan (de la Bismark pana la Hitler), pentru ca in urma celui de-Al Doilea Razboi Mondial sa raman in joc exact puterile "cele mai periferice"- URSS si SUA.

Partea a doua, desi se numeste "Schita desfasurarii razboiului de 77 de ani" este dedicata mai mult Primului Razboi Mondial, perioadei interbelice si celui de-Al Doilea Razboi Mondial". Iarasi o lectie de istorie privind razboiul, luptele date pe diverse fronturi, cine cu cine se aliaza si cine pe cine ataca...pe masura ce trece timpul mi se pare din ce in ce mai incitant subiectul, poate si pentru ca reusesc cu ajutorul putinelor (inca) mele lecturi pe acest subiect sa zgarii putin praful de pe toba si sa mai inteleg cate ceva...sa asez combatantii pe harta lumii sa construiesc un mic joc (nici jocuri de strategie nu m-am jucat).

Partea a treia se axeaza pe Razboiul Rece si pe aparitia perifericilor care monopolizeaza usor, usor scena: Rusia si SUA aflate de-o parte si de alta a Europei fac regulile jocului, un nou Papa (Papa Ioan Paul al II-lea ) este ales (un periferic si el) si aici deja teoria initiala incepe sa prinda contur si veti intui multe daca ati citit atent prima parte si veti compara noua ordine mondiala cu civilizatiile deja apuse.

Avand in vedere ca Neagu Djuvara are o predilectie spre filozofia istorica, incearca in ultimul capitol sa faca o prognoza asupra Hegemoniei americane...calculele nu dau chiar cu plus, autorul indentifiicand mai multe simptome care arata faptul ca hegemonia americana nu poate fi de lunga durata:

- profilul etnic in continuua schimbare 

- analiza provenientei persoanelor de decizie in SUA comparativ cu Franta, Rusia (cand au fost mari puteri) si Imperiul Roman, arata ca in fazele finale de dominatie, din ce in ce mai multi periferici acced la conducere):

"Kennedy irlandez si catolic deschide sarabanda. Asasinarea lui va starni din patru in patru ani la fiecare noua alegere prezidentiala, tot mai multe candidaturi periferice. Muskie era polonez, Dukakis grec, Kissinger, influentul ministru de externe sub doi presedinti, evreu nascut in Germania,Collin Powell ajunge si el Secretary of State" si totul culmineaza cu candidatura lui Obama (cartea a fost scrisa inainte de alegeri)

Capitolul de fata, desi scurt este o sinteza a capitolelor 1-3, ideile sugerate acolo sunt reunite intr-un tot unitar.

Desi scurta si cu multe informatii, cartea imi pare destul de aerisita. Nu stiu in ce masura ideea lui Neagu Djuvara este originala (pentru ca citeam pe net un comentariu despre o alta carte "Ascensiunea Occidentului"de William H. McNeill care a si aparut in Romania la Editura Arc dn care s-ar fi inspirat) dar in fond stilul in care prezinta evenimentele face toti banii si cand am cumparat cartea am cumparat-o mai putin pentru date si pentru veridicitatea si acuratetea fiecarei cifre cat mai mult pentru poveste...iar povestea, desi una pentru oameni mari, mi-a placut.

Cartea de fata este o carte autobiografica...cu toate bunele si relele genului. Deci, daca nu va plac memoriile poate ar trebui sa va ganditi de 2 ori inainte sa va apucati...si nu spun asta ca sa va dezarmez, ci pentru a fi sigura ca atunci cand va apucati de carte,nu veti fi dezamagiti. Recunosc ca mie imi plac memoriile, jurnalele, toate textele scrise din inima si cu sinceritate, care sunt practic un ciob din oglinda autorului.

Dar cartea de fata e in foarte mare masura si o fresca sociala:

- a diasporei romane (mai ales a romanilor din Paris)

- a Republicii Niger

- o observatie la cald, nepartinitoare si destul de amara, a efectelor pe care le-a avut comunismul in Romania, si a urmelor lasate de acest regim.

Recunosc cu mana pe inima ca prima parte (“Refugiat politic in apus”) nu m-a entuziasmat prea tare.Prea multe nume, prea multe cifre, prea multe amanunte, ma faceau uneori sa pierd imaginea de ansamblu.

Daca totusi perseverati, capitolul 2- “In africa subsahariana” va aduce o nota proaspata si exotica lecturii. Cum Neagu Djuvara a petrecut ani buni in Republica Niger, observatiile pe care le face, sunt rodul unei munci de sinteza. Il admir in egala masura si pentru curajul si curiozitatea pe care a avut-o vis-a-vis de nou, avand in vedere ca a plecat in Niger la varsta de 45 de ani.

“Ma veti intreba inainte de toate:-”Ce-ai cautat, dom'le, acolo, tocma-n buricul Africii?” De! Inca un exemplu de ce inseamna hazardul, intamplarea in viata omului”

“Precizez aici,ca sa nu isi inchipuie cineva ca am plecat acolo la un Eldorado, ca salariul ce aveam sa il primesc era cu putin mai mic decat ce castigasem […] (pana atunci n.a). Va fi crezut Veniamin ca plecasem sa ma umplu de bani dar eu plecasem sa scap de el. Dar nu imi pasa. Imi ziceam: plec pe doi ani, apoi, cum zic moldovenii, om vidé. Si am plecat.”

Tot capitolul dedicat Africii este presarat cu marci ale oralitatii, care fac aceasta carte extrem de lizibila, care apropie intr-un fel cititorul de un autor care nu se ascunde in spatele unor cuvinte pompoase sau unor fapte marete.

“Fa, Neagule, raspunsuri de tip necunoscut la niste discursuri necunoscute”.

De fapt autorul nu se menajeaza deloc si finele autoironii sunt “delicioase”:

“Ma intorc la cazul sarmanului moldo-valah parasutat in acea lume, pentru el atat de noua si stranie.”

Umorul il insoteste peste tot. Sa nu va speriati, nu avem de-a face cu istoricul-soarece de birou, ci cu un om care iubeste viata si care incearca sa o zugraveasca zambind.

“Am avut avut un servitor (un boy), cel mai bun dintre cei pe care i-am avut;[...] ma distra faptul ca nu distingea in frantuzeste “p” de “f “astfel incat pestele “poisson” era “foisson” si puiul, “poulet” era “foulet”-cum ar fi zis pe romaneste ca-mi serveste la masa feste si fui!”

In egala masura secvente precum:

- imaginea si descrierea spitalului din Niamey

- o nunta in Niger

- femeile africane

- portul femeilor si al barbatilor

- societatea patriarhala

- obiceiurile alimentare

cred ca au fost cu atentie alese (cernute din noianul experientelor cu care te confrunti inerent cand locuiesti un timp atat de lung intr-o alta tara, total diferita ca mentalitate, organizare etc) astfel incat sa prezinte societatea si cultura, cat mai fidel.

Nu sunt observatii de turist, sunt observatiile unui expat, in fond si au o valoare intrinseca.

“Pentru a patrunde cat de cat in lumea lor cea mai tainica, cea mai adevarata, ar fi trebuit sa traiesc “intr-un colt de tara veche”, ca ei, intr-o casa de chirpici cu usa si fereastra de tabla sau -mai bine- intr-o coliba de rogojina, cu o femeie sau mai multe, dintre localnice, si o droaie de copii goi in jur, in aceeasi ograda cu capra si curcanii si gainile golase, sa invat limba sau limbile lor, sa traiesc ca ei, sa dorm ca ei,sa bolesc ca ei, sa ascult seara de seara povesti din trecut, povesti cu vraci si vrajitoare, povesti cu zeitati neinchipuite-si atunci, poate-poate, dupa zeci de ani as fi inceput sa patrund in lumea lor.”

Doua alte momente care au marcat perioada de sedere in Africa, desi nu sunt legate direct de Continentul Negru, merita mentionate:

- revederea cu mama sa dupa 20 de ani- foarte emotionanta

- sustinerea tezei de doctorat si asta o varsta inaintata daca e sa comparam cu trendul din ziua de azi. Dar eu nu inteleg cum pot sa devina tinerii din zilele noastre la 30 de ani, doctori, daca in 10 ani de studiu romanesc, reusesc sa atinga o asemenea maturitate intelectuala si o asemenea profunzime a cunostintelor.

Totusi, cea mai puternica impresie a avut-o asupra mea capitolul dedicat intoarcerii in tara, imediat dupa Revolutie.Aici sunt zugravite din creion cateva imagini care mie imi par valoroase. Vorbim de ochii unui occidental, umblat totusi si prin locuri mai putin blande decata batrana Franta sau riguroasa Germana, dar si de sufletul unui roman...

Cred ca senzatia seamana cu care ai avea-o cand te intorci acasa dintr-o lunga calatorie, si o gasesti in ruine, cu folii in loc de geamuri, cu carpe zdrentuite intinse pe sarma, cu peretii cojiti si mai ales populata de tigani :) :) :). Terifianta comparatie am facut nu-i asa?

Socul intoarcerii in tara:

“Ne oprim deci la o pompa de benzina zarita pe marginea soselei, chiar la intrarea in capitala. Cand veneai din Occident-chiar si din Ungaria-cu statii de benzina stralucind de lumini, cu multe pompe curate, cu magazine luminate in jur, cu restaurante-acea pompa singuratica, ruginita, pe un pamant batatorit si gretos, cu pete de ulei, avea un aspect de mizerie inimaginabil.

Tinerii francezi care conduceau camionul cer putina apa pentru radiatorul lor care curgea. Li se indica o chiuveta neagra de jeg, unde nu mai curgea apa, dar fiind plina de apa murdara, ca era astupata, curgea dedesupt, in canalul de curgere stricat, cu picatura. Au pus o cutie de conserve goala sub chiuveta si dupa vreo 10 minute au putut reaproviziona radiatorul lor cu o apa cenusie”

De-a lungul catorva zeci de pagini intrebarea “Ce cauti, Neagule, aici?” apare ca un laitmotiv.

“Ce sa zic de impresia pe care mi-o faceau vitrinele magazinelor, chiar si pe arterele centrale? Nu imi puteam inchipui ca in Europa putea exista atunci un nivel calitativ si estetic atat de grosolan. Fatada nevopsita de ani, lumini plalide, stofe spalacite si de prost gust-iar in Alimentare, numai siruri de conserve cu aspect invechit si etichete decolorate. In noua sa infatisare, noua sa tusa de inspiratie sovietica, Bucurestiul imi aparea acum mai apropiat de Alma-Ata sau de Ulan-Bator decat de Viena sau chiar de Budapesta. Eram doborat. Imi ziceam: “Ce cauti, Neagule, aici?””

Este clar ca autorul incearca sa inteleaga fenomenul in profunzime si pshiologia schimbata a maselor:

“Pana si anumite forme noi de politete mi-au aparut ciudate, suspecte. Pe vremuri, daca opreai pe cineva in strada ca sa il intrebi de o adresa, era de ajus sa spui: “Imi puteti spune, va rog, unde e strada Cutare? Acum se spunea: “Scuzati, va rog, nu va suparati, puteti sa imi spuneti” O tripla formula de politete, parca de teama ca, de nu, celalalt o sa te sictireasca.”

“Vizitand, la 20 mai, zeci de sectii de vot, mi-am dat seama ce parodie de “alegeri libere” a fost aceasta prima consultare populara. O populatie, in imensa ei majoritate, neinformata sau dezinformata, o proliferare de partide mici, nascute peste noapte, ca niste paravane in jurul marelui partid format de “esalonul 2“ al fostei nomenclaturi comuniste.

Abatut,a doua zi, privind rezultatele (un fost presedinte ale studentimii din URSS ales acum presedinte al Romaniei cu peste 80% din voturi!!!) incercam cu disperare sa inteleg ce se putea petrce in mintea acelor milioane de nefericiti care ieseau dintr-un lung cosmar si faceau acum aceasta alegere, care pentru un sprirt neprevenit, venit din afara, aprea ca ceva ireal,suprarealist de neinteles.”

Comparatia de mai jos mi se pare mie una, de mare efect:

“Imi inchipuiam un basm, ca un vis urat: niste captivi tinuti in lanturi de zeci de ani in bezna, sunt deodata salvati de o ceata de tineri luptatori care, cu pretul vietii lor, au spart usile, le-au rupt lanturile si i-au scos din put la lumina. Sus, orbiti de soarele cu care nu mai erau invatati, in loc sa urmeze chemarea vesela si galagioasa a tinerilor care ii salvasera, se iau docili, plecati, supusi, dupa chemarea fostilor temniceri, fiind invatati cu ei, ca le aduceau zilnic blidul de fasole si codrul de mamaliga, iar de-acum, cu sira spinarii franta, lor mai mult nu le trebuia.”

Observatiile tintesc:

- atat autoritatile, care nu dau dovada de niciun fel de coloana vertebrala (de exemplu jocul politic al mineriadei)

“Era clar ca situatia era din ce in ce mai intolerabila [...] si ca ordinea trebua restabilita. Se putea realiza intr-o noapte, cu doar cateva sute de politisti. Dar regimul la putere dorea un exemplu bicuitor pentru ca 23 de milioane de cetateni sa se simta iar sub amenintarea terorii. Scene de bataie cumplite, scene de vandalism; natia inghitsie hapul, de parca nici n-ar fi fost! Ce jale! In ce hal de nesmitire am ajuns!”

- cat si cetatenii simplii, carora parca tranzitia sau liberatate li se urcasera la cap.

“Repet: trotuare ca la Bucuresti n-am vazut pe 4 continente. Nici “la mine” la Niamey-ca acolo nu era asfaltata decat soseaua, alaturi era nisip si puteai umbla pe el fara sa ai ochii tintiti la picioare....Faceam “fixatie” psihologica.

Apoi indisciplina cetatenilor: cuii, cartoane, sticle goale, totul aruncat afara-ce are a face? Primaria sa curete.

A ramas undeva un teren viran? Bravo-un chilipir: devine loc unde-si arunca vecinii gunoaie, carpe, laturi.”

Calatorie cu trenul de la Curtea de Arges, la Bucuresti:

Despre 2 vlajgani cu care impartea compartimentul:

Incepe dialogul:

"-De unde p..a, are Troaca undita aia, p...a mea?

- P..a a cumprat-o din Germania.

- Din Germania? P..a. Si cat a dat, ma, pe ea, p...a mea?

- [o cifra]

- P..a mea! Pai cum sa te miri, p...a mea ca prinde peste, p...a mea...Si cat e marca acum, ma? P..a mea!

- [o cifra]

- Ptiu! F....-ui! Da de unde, p..a, a gasit Troaca banii astia, p...mea.

Am de-a face, fara indoiala cu alfabetizati de ai lui Ceausescu. Vocabularul lor nu depasete 200-300 cuvinte, in schimb discurusul e punctat la fiecare 2-3 cuvinte cu phalllus valah, vanjos, cu furie si staisfactie in acelasi timp.

Scot o carte din buzunar si, la palida lumina a zilei, care incepea ,incerc sa citesc. Cu neputinta Phallusul valah ma agreseaza, umple in continuare compartimentul, aerul, vazduhul. Afara apare o apa mare. Vlajganii s-au sculat si au iesit pe culoar de unde-mi mai parvine in urechi cascada verbala, apoi mai departata, pana se pierde in ceata diminetii-dar ma prind ca de-abia dupa ce vor fi zvarlit undita in apa vor fi incetat gealatii exploziile lor falice, de teama sa nu sperie pestii-ca teama de a speria cumva pe oameni nu-i mai incerca desigur de mult.”

“Balcani, in sensul periorativ, nu e un termen geografic, e un termen moral.Un apusean care vine la Bucuresti vede trotuarele, si gunoaiele si cainii vagabonzi, vede ca doi barbati din 3 sunt nebarbieriti si ca toti scuipa pe jos. N-ar enevoie de alte criterii ca sa stie ca se afla in Balcani.”

Demonstratie pe care o poate sustine si o afirmatie oficiala:

“Teribila fraza, biciuitoare, a generalului Berthelot (trimis de Franta in iarna 1916-1917 ca sa ne ajute la reorganizarea armatei), fraza cica din primul sau raport catre Paris-”Ils sont admirablement désorganisés””

Totusi avem de-a face cu un spirit optimist...si la cat de tumultoasa, la cate cotituri si schimbari de perspectiva a avut viata sa, nu putea ajunge la o asemenea varsta fara sa nu fi fost calauzit de speranta, care, precum o lumina vesela si jucausa, a mers in fata lui si l-a ajutat sa isi pastreze spiritul optimist:

Slujba de Pasti la Mitropolie in 1990

“ am vazut pe tanara femeie de langa mine-era modest imbracata, dar figura fina de intelectual, ochii nostri nu se intalnisera-acum nu stiu cum izbutise sa se ghemuiasca jos, in acea inghesuiala, gasise loc sa-si puna si fruntea si palmele la pamant-am simtit atunci ceva ca un fior in spinare si in fata acestei dovezi de adanca smerenie deodata mi-au venit lacrimile si lumanarile pareau mii de stele; nu mai erau insa lacrimi de intristare si de deznadejde, erau lacrimi de speranta, caci capatasem intr-o clipita-cu acea intuitie ce n-are nevoie de justificare, ce izvoreste din adancul inconstient-certitudinea ca tara asta a mea nu se va putea pierde.”

Final:

“Imi apare din nou in fata ochilor, ca-n vis, chipul angelic al fetitei de la Sucevita, cu buchetelul ei de flori. Si vin acum si eu, uratul sa va vand buchetul meu de flori, cu spini cu tot.”