3 septembrie, ora 12.00 Eu alerg la CTR 2011. Dupa ora, as spune ca sunt inainte de cabana Ciucas si alerg cu pasiune, asa cum o fac de fiecare data...in primul rand cu suflet. Imi suna in minte cuvintele unui cicloturist despre care am mai scris pe blog-Just go, just go. Si asta fac la fiecare concurs, ma duc, explorez lumea (interioara si exterioara). Calc rotund pe pamantul moale si nu stiu inca, in acelasi pamant se intoarce un Om care mie mi-a schimbat viata. Si nu doar mie. Ci miilor de copii care i-au intrat pe mana-Alexandru Pesamosca.
Candva in copilarie, am fost unul dintre cazurile pe care alti medici nu le operau, dar la care Pesamosca indraznea si mai ales nu gresea.
Poate parintii mei momentul, e mult mai viu, insa pentru mine, intalnirea (desi inconstienta cu el) a insemnat sanse egale, o copilarie, o adolescenta fara marginalizari. Din mana lui am iesit un copil normal si toate s-au asezat pe fagasul lor. Sunt sigura ca in societatea de astazi orice handicap era grav taxat de copii, de oameni, de profesori, de eventualii colegi de munca.
Nu traim intr-o societate egala, asta o stia si Pesamosca, atunci cand peste ani ne-am reintalnit. Eu nu il cunosteam, el nu ma cunostea, dar liceean fiind, am stat sa vorbim despre mine, despre tanarul care am ajuns, despre planurile de viitor. Si undeva in coltul ochilor ii vad si acum 2 lacrimi, iar pe fata un ameste de fericire-emotie-concentrare. Nu am salvat nicio viata sa imi dau seama cum este cand cel care initial parea fara sanse, capata toate sansele din lume,dar cred ca este sentimentul cel mai mare pe care il poate incerca un om.
Ironia societatii si oameilor de azi este ca stim sa fim prea putin recunoscatori cu ceea ce avem si stim prea putin sa ne aratam afectiunea...Regretele ne incearca dar e deja prea tarziu. Nu lasati niciodata sa fie prea tarziu. Un gest, o vorba intre 2 oameni trebuie spusa atunci cand va vine pe buze sau atunci cand va coboara in suflet. Doar la momentul potrivit poate sa lumineze ochi, sa usuce lacrimi,sa smulga zambete.Nu lasa pe maine ce poti face azi,spune o vorba romaneasca...o vorba inteleapta.
http://www.youtube.com/watch?v=nbGoNuw6wpI
Povestea mea e cam asa:
M-am nascut cu palatoschizis (cerul gurii despicat in interior, intr-o explicatie deloc rafinata) de care trebuia sa fiu operata cat mai repede posibil. Numai ca treaba asta (adica malformatia) nu ma lasa sa inghit si sa sug,astfel ca luam foarte greu in greutate si fara o greutate X nu ma opera nimeni. Erau mai multi medici care operau asemenea malformatii, unii mai priceputi,unii mai putini priceputi, depinde pe mana cui nimereai si ce noroc aveai, dar operatia reusea sau nu.
In mod cert eu am avut noroc. Am fost operata, am urmat ani de logopedie, doarece nu puteam sa vorbesc corect si consoanele lichide mi-au pus mari probleme pana am plecat la scoala si am devenit un om normal. Stiu foarte clar cum as fi ajuns daca nu eram operata /sau operatia nu reusea pentru ca in clasa, am avut o colega cu aceeasi problema, si trebuia sa faci eforturi sa intelegi ce spune. De unde clar, marginalizare din parte copiilor (de tipul tu nu esti ca noi),din partea profesorilor lipsiti de rabdare. Note mici, lipsa de interes indusa din mai multe parti...Acel copil nu poate sa devina nici programator, nici vreo minte luminata, pentru ca acel handicap al vorbitii ii afecteaza pana la urma intregul proces cognitiv. Poate daca nu era vorba de un exemplu in carne si oase nu as fi realizat cat de norocoasa am fost....asa realizez.
Peste ani am ajuns la tot felul de medici,inclusiv la ORL-isti si toti ma cred cu greu ca am fost operata de palatoschizis si se mira ca nu se mai vede absolut nimic. Din atatea interactiuni si mirari,am invatat ca sunt chiar si mai norocoasa decat imi imaginam in scoala...si cred ca ar trebui sa fiu mai des recunoscatoare pentru tot ceea ce am si pentru tot ce am primit sau mi se ofera in prezent.
Auzisem de tata Pesi de la un fost coleg de serviciu ce-si salvase copilul ducandu-l la acest medic. Erau din provincie si avea o boala rara de sange identificata prea tarziu si la care medicii stateau cu mainile in san. A auzit de Pesamosca, a ajuns in Bucuresti la dumnealui si desi nu a rezolvat personal cazul a insistat la alti doctori ca si cum ar fi fost propriul copil.
RăspundețiȘtergereColegul asta al meu lacrima de cate ori de povestea de intalnirea speciala cu tata Pesi. Ne spunea ceva de genul "am simtit pentru prima oara in viata ca Dumnezeu e pe pamant printre noi".
Acum revenind, sunt sigura ca acolo sus unde e acum e foarte mandru de tine. Cum sa-i fi mai recunoscatoare decat prin faptul ca nu doar vorbesti romana ci si alte limbi straine, si inca foarte bine! si nici nu te-ai oprit din invatat! Iar la cum te stiu, nu vei uita niciodata intalnirile si oamenii speciali din viata ta caci asta te face la randul tau, un om special.
Hmm, la faza cu limbile straine nu m-am gandit....dar tu ai mare dreptate...Imi place sa invat limbi straine si asta e un dar de care nu m-as fi putut bucura altfel.
RăspundețiȘtergereSi cu oamenii speciali iar ai dreptate...poate nu tin minte nume si figuri cu mare usurinta, dar sunt anumite momente si anumite persoane care se leaga de creierul meu..si mai ales de sufletul meu. Si nu e nevoie sa faca lucruri mari..daca e sa ma gandesc la un numitor comun pentru oamenii mei speciali este pasiunea. Oamenii mei speciali faceau lucurile din pasiune.