Oglinda Lunii

...mai bine stai acasa. 

Cum in calendar vine, vine primavara si cum impreuna cu primavara aruncam cat colo schiuri si clapari si trecem la adidasi si alergat, ar fi momentul sa facem ceva ca sa ne reintram in forma. Nu e vorba, iarna asta a fost blanda si am tot iesit la alergat, dar mereu in zona de confort 10-11 km/h, rar, foarte rar 12 km/h, si ca in toate iernile, am amanat cu inca un an proiectul unui timp mai bun la 10 k. Insa zilele trecute am dat peste o serie de planuri de antrenement, fix pentru a-ti reduce timpul la 10 k si mi-a placut din 3 motive principale:

-  e distanta pe care o alerg cam de fiecare data, nu presupune deci antrenamente mai lungi, iar daca pur si simplu vreau o alergare mai lunga, pot mari numarul de kilometri al unei dintre alergarile din saptamana, alegand-o pe cea cu pace-ul cel mai convenabil pentru mine;

-  e un plan suficient de lung si progresul suficient de domol;

- daca iti atingi target-ul, poti apoi sa treci la urmatorul timp, mai scazand pur si simplu cateva minute si incepand un alt ciclu de 20 de saptamani;

Asa ca neavand nimic mai bun de facut sambata asta, in care eram inca in convalescenta si stateam la caldura, ma gandesc sa ma duc la sala, sa bag o alergare pe banda, caci oricum e indoor si respir aer cald. Cum de curand mi-a sarit in ochi o sala la 5 minute de casa, ma infintez acolo si fara prea multe povesti ma urc pe banda. Singura disponibila, caci nu stiu cum naibii, i-a apucat pe toti dorinta de a face sport, sambata, la pranz, cand mai toata lumea ar trebui sa fie la masa. 

Pornesc banda si dupa ce ma mir ca preselectarea la viteza merge doar pana la 8.0, ii dau bice. Cine stie, o fi un model mai vechi de banda. Apas pe 6.0, dar banda ma ia pe sus....Hooo, sezi bland...Schimb repede pe 4.0 si acum e mai normal. Mai fac inca o incercare la 6.0 si acum merge, dar asta nu e 6-le pe care il stiu eu. La viteza asta nu pot sa merg, trebuie sa alerg, desi 6 km/h e inca mers pentru mine. Dupa principiul "ce nu te omoara te face mai puternic" ma obisnuiesc si cu 6-le si schimb la 8.00. La 8.0 e greu. Instantaneu ma gandesc ca gripa asta m-a pus la pamant, daca eu la 8 km/h imi dau duhul alergand. Pe astia 8.0 ii simt ca pe 12 km/h, dar uite, banda arata 8.0. Din doua una, ori sunt eu praf dupa raceala, ori banda asta e stricata. Tipa de langa mine alearga cu 10-10.5 km/h si pot sa ma jur ca benzile noastre se misca cel putin cu viteza identica, deci nu poate fi decat banda de vina. Asa ca tot strang din dinti asteptand sa se elibereze o banda. Minunea se intampla dupa 20 de minute si ma mut urgent la alta banda. 

Asta e mai generoasa. Preselectare de viteze de la 1 la 20. Incerc cu 4.0, cu 6.0, cu 8.0- e totul cum stiu eu ca trebuie sa fie, corpul chiar imi zice ca alerg cu 8.0 km/h, apoi cu 10.0 km/h, si usor, usor ajung la 12.0 km/h. Setez viteza de croaziera, ma concentrez pe muzica si deodata da revelatia peste mine. Prima banda era in mile!!! Nu era sistemul metric, ci cel imperial. 8 mph face cam 13 km/h, deci din cauza asta imi era mie greu...Pff, deci nu sunt defecta si exista viata si dupa gripa. 

Multumita cu descoperirea facuta, tot ii pandesc de peste 2 benzi pe curajosii care se urca pe banda buclucasa si nu pot sa nu observ cu interes reactiile lor :). E clar, data urmatoare caut sa ma asez fix pe prima banda normala de langa banda buclucasa. Si asa la sala e plictisitor, asa ca putin amuzament e mereu bine primit.

Intre momentul in care iei in mana cartea lui Jose Saramago si clipa in care o deschizi, acorda-ti timpul de a medita la urmatoarele intrebari: Cum s-ar schimba viata ta daca ai orbi peste noapte? Ar fi fara indoiala nu greu, foarte greu. Implicatiile nu ni le putem imagina, atata timp cat ne bucuram si ne folosim toate simturile. Viata ta de zi cu zi ar fi data peste cap, pentru o perioada ai fi dependent de altcineva, va trebui sa reinveti aproape totul: drumuri, job, propria-ti casa, relatia cu persoanele iubite. Si totusi, daca ai fi singur si i-ai avea pe toti aproape, asa, fire puternica cum esti, ai scoate-o la liman pana la urma. Dar cum ar fi daca si familia ta ar orbi, ori daca in cateva saptamani, un oras de oameni normali s-ar transforma intr-un oras de orbi? Pe cine sa te mai bazezi atunci? Fara indoiala nu e suficient timp pentru a invata atat de repede sa te descurci, si un oras de orbi, orbiti peste noapte este sinonim cu haos, anarhie. L-ati uitat cumva pe Orwell? Daca da, luati-l din raftul bibliotecii si recititi-l. Cum s-ar desfasura lucrurile intr-un oras de orbi? Pana unde ai merge pentru a supravietui? Ce ai manca, cu ce te-ai spala, ce ai fi in stare sa faci pentru a trai? Unde s-ar opri umanitatea, unde s-ar instala nepasarea, cand ar iesi la iveala animalul din tine?

Dupa ce meditezi la toate acestea (sa tot fie o zi, doua, trei), ia din nou in mana cartea lui Saramago si citeste-o.

Nu te lasa cuprins de disperare in fata blocurilor de text, aparent fara sfarsit. Ele ascund dialoguri, ele zugravesc actiune, in ciuda stilului compact in care sunt scrise si a pierderii importantei semnelor de punctatie in structura frazei/ paragrafului. Autorul are suficient har pentru a te transforma, doar prin substanta, fara ajutorul formei, din simplu observator in personaj al lucrarii. 

Desi este o carte despre orbire, eseul este deosebit de vizual. Nu se poate ca aflat in fata celor mai dure imagini sa nu te intrebi: m-as fi dedat si eu mizeriei, putreziciunii, lipsurilor, m-as fi lasat violata sau mi-as fi lasat prietena/sotia sa fie violata, as fi fost dintre cei curajosi, ori dintre cei tematori, as fi ucis daca eram in locul personajului de roman, as fi ascuns adevarul atata timp? As fi supravietuit?

"Atunci bătrânul cu legătură neagă a întrebat, De câți orbi este oare nevoie ca să faci o orbire. Nimeni nu știu ce să-i răspundă."

Speranta e reprezentata in principal de sotia unui medic oftalmolog (ambii facand parte din grupul de personaje principale ale romanului) care continua sa vada in aceasta lume a orbilor. Ea, cea care vede, are de dus si cea mai grea povara, caci toata mizeria fizica si sociala i se infatiseaza zi de zi (si) in fata ochilor. Dramele din spital pentru ea sunt complete, ea vede ceea ce ceilalti inca nu reusesc sa compenseze prin auz, miros, pipait. Mai sunt si alte personaje bune, care intregesc senzatia ca nu totul e pierdut: prostituata care ingrijeste un baietel ce nu este al ei, ori care alege sa i se dea unui batran, ignorandu-i pe multi alti barbati mai aratosi din salon, femeile care isi ofera trupurile pentru ca toti ceilalti sa manance.

Desi cartea are happy-end, ea lasa o poarta deschisa spre meditatie, printr-un una din imaginile de final (o biserica in care toate picturile au o dunga alba trasata peste ochi si toate statuile au ochii legati cu o fasie de carpa alba) si prin intrebarea pusa de sotia medicului:

"De ce am orbit, Nu știu, poate că într-o zi vom afla motivul, Vrei să-ți spun ce cred, Spune, Cred că n-am orbit, cred că suntem orbi, Orbi care văd, Orbi care văzând, nu văd. "