luni, 7 aprilie 2014

Noi de aici nu plecam

9 comentarii:

Daca am revenit din Germania cu destul de mult calm si intelegere fata de modul romanilor de a fi si de a lucra, marea majoritate a functionarilor raman o necunoscuta si o bataie de cap. Din episodul de azi: Posta Romana. 

Pentru expedierea coletului lui Radu, plin cu echipamentul pentru Khan Tengri am incercat sa imi fac temele constiincios, am sunat la infopost, stiam exact cat costa, cat dureaza, ce trebuie sa scriu pe formular, ce trebuie sa cer. Parea ca sunt 100% pregatita, dar pentru intalnirea fata in fata cu angajatii postei nu esti niciodata pregatit. 

La 8.30 ma infiintez la posta de la Pacii unde am descoperit ca angajatele sunt ceva mai binevoitoare decat colegele lor de la Oficiul 19, de langa mine. Oricum, nu conta de unde trimit coletul. Asez echipamentul in cutie, o sigilez, lipesc eticheta cu destinatarul in engleza si rusa si ma infiintez la ghiseu.
- Buna ziua, as dori sa trimit si eu un colet international.
Mi se da formularul tipizat, il completez si bucuroasa nevoie mare ca la ora asta nimeni din cei care se grabesc spre serviciu nu deschide usa postei, sper ca voi rezolva repede. Intind increzatoare formularul si intreb daca spre Kirghistan se poate trimite si terestru si par avion cu valoare declarata. Raspunsul vine ca un boomerang:
- Pai trebuie sa vedem daca putem trimite in general spre aceasta destinatie.
Relaxata o invit pe angajata postei sa verifice (doar mai trecusem prin asta la telefon). Cauta, doamna, cauta dar nu gaseste nimic. O sfatuiesc sfatoasa sa caute si cu "a" nu doar cu "i", dar in continuare niciun rezultat. Incep sa imi pierd rabdarea cand tanti imi zice ca posta romana nu trimite la acea destinatie. Ii explic ca am sunat la infopost si mi s-a spus ca acest lucru este posibil.
- Dar noi nu suntem infopost.
- Nu, dumneavoastra sunteti posta romana si serviciul infopost va reprezinta. Sunt in fond relatiile postei roamna cu clientii sai.
- Pai atunci trimiteti cu ei, daca ei asa v-au spus. Daca voiati sa trimiteti cu posta romana trebuia sa sunati la noi
Ei, tanti, hai a incepi sa te obraznicestisi. Nu ma lua pe mine cu replici de genul acesta, pentru ca imediat scot si eu artileria grea. Crezi ca nu imi stiu si eu rolul? Diriginta de posta, te pun fata in fata cu cei de la infopost etc. Singurul lucru de care imi este mila sunt oamenii care s-au asezat la rand in spatele meu, deoarece vor avea muult de asteptat. Eu cu coletul inapoi nu plec, asa ca inarmata cu determinare, rabdare si perseverenta nu ma las usor dusa de nas. Nu este vina mea ca tie iti este frica sa gandesti si lene sa iesi din facturile tale scanate si din coletele trimise mereu in Marea Britanie, Italia ori Franta. Azi o sa descoperi ca se pot trimite colete si in alte colturi ale lumii. 

Asadar ii explic politicos ca atunci cand cauti pe internet un numar de contact pentru relatii cu publicul, primul care apare este serviciul infopost si acestia reprezinta posta romana in contactele telefonice sau scrise cu clientii. Asa ca functionara renunta la registre si hartoage si ia pana la urma formularul completat, scanandu-i codul de bare pentru a primi lista destinatiilor. Si ce sa vezi? apare Kirghistanul! Ei  vezi tanti, incepem sa progresam!

Pasul urmator este declararea unei valori pentru coletul in cauza. Declar 630 de euro (valoarea maxima pe care o puteam asigura). Cica nu se pot trimite colete cu valoare acolo. Ei, ce vorbesti? Parca incepusesm sa invatam? Ii explic functionarei ca bunurile din colet valoreaza ceva mai mult de 0 lei, chiar daca nu sunt noi, si nu am de gand sa ma bazez pe afirmatiile ei, care sustine ca nu se prea pierd colete. Ei, da! Daca toti angajatii sunt la fel de competenti, cred ca se pierd colete intr-o veselie. Asa ca eu refuz sa ma condamn din start la ipostaza "si futut si cu banii luati" si insist mai departe. Ii explic cu cuvinte ceva mai politicoase ca nu dau doi bani pe trackingul lor, care functioneaza doar in tara de unde a plecat coletul si in tara de destinatie. Intre ele sunt 2-3 saptamani si o gaura cat Groapa Marianelor. Nu prea inteleg eu cum se face ca pe calea aerului dureaza atat de mult... Oare coletul meu face cate o escala pe fiecare continent? 

Vazand ca sunt capoasa, tanti intra intr-un birou si se intereseaza. Exact! Asta trebuia sa faci de la bun inceput. Faptul ca nu stii ceva nu ma deranjeaza. Inteleg sa nu te lovesti zilnic de clienti care vor sa trimita colete in tari care nici macar nu stii cum se scriu, dar macar ai bunavointa si informeaza-te, nu il lua pur si simplu pe "Nu" in brate. Afla ca putem declara si implicit asigura pana la 650 dtu. Nu stiu ce unitati postale or fi astea, dar dupa ceva calcule reiese ca si cei 2700 lei declarati de mine se pot asigura. Minunat! 

Ultimul hop este cantarirea coletului. Sunt invitata sa asez coletul pe cantarul acela micut pe care se cantaresc in mod normal plicurile si coletele mici, si ma uit usor amuzata la jucaria pe care urma sa pun cutia. Nu spun cutioiul pentru ca initial pregatisem o cutie in format XL, dar dupa ce am inghesuit totul cu talent in rucsac, am constat ca intra si intr-o cutie format M. Doamna de la posta, vazandu-mi ezitarea se grabeste sa imi spuna ca daca coletul e prea mare nu se poate trimite. Ii raspund insa sigura pe mine, in stilul care m-a consacrat la acest ghiseu, ca pachetul meu nu e nici mare, nici mic si ca pot trimite colete de pana in 20 kg, greutatea constituind principalul criteriu. Coletul meu are 13.5 si rasuflu usurata, abia atunci cand dau intr-un final banii si coletul are toate premizele sa isi inceapa lungul drum spre Bishkek. 

Stiu ca i-am stricat ziua doamnei de la posta, si asta inca de la prima ora a diminetii, dar asta este...cat traieste omul invata. La plecare  ii multumesc totusi politicos, dar cu un substrat ironic  pe care doar prietenii si familia mi-l cunosc, pentru "ajutorul" acordat...
Read More

joi, 3 aprilie 2014

Simple multumiri

6 comentarii:

In fiecare zi, ca si voi, deschid blogul lui Radu. Procesul se repeta constant, religios, regulat. Harta o deschid foarte rar, nu ma intereseaza intr-atat unde este Radu dimineata, cat a mers de dimineata pana la pranz si pe unde il prinde seara. Ca si voi eu traiesc povestile, si zi de zi raman fascinata de multitudinea de comentarii pe care le starnesc postarile lui Radu. Eu recunosc, am exclusivitate, citesc povestile inca din draft, vad pozele cu 2-3 zile inainte de a se publica jurnalul etc, deci nu intru pe blog pentru a-l citi pe Radu. Este sotul meu, si mai presus de atat impartim aceleasi pasiuni. Inteleg de ce face un lucru intr-un anumit fel si conversatiile noastre la distanta sunt mai sumare sau mai tehnice/ mai functionale decat v-ati astepta. 

Insa pe mine, in fiecare zi, ma emotioneaza comentariile voastre. Ale voastre, cei care iesiti din anonimatul cifrelor pentru a lasa o urma pe blog. Radu ar merge oricum inainte, insa stiu ca se bucura pentru fiecare comentariu primit, pentru fiecare om ce se simte inspirat prin ideea in sine, prin postari, prin fotografii. Si eu ma bucur impreuna cu el, deoarece noi chiar credem in calatorii in general si mai ales in conceptul acesta de "slow travel". Noi credem ca a inchide cartea si a iesi sa vezi lucrul sau locul acela, e cel mai mare cadou pe care ti-l poti face, la fel cum suntem siguri ca locurile noi pe care le puteti descoperi in calatoriile voastre va vor determina sa deschideti multe carti. Sa cunoastem si sa ne cunoastem... 

Cu fiecare om cu care ma intalnesc ajung inevitabil sa vorbesc despre Radu, si mi se pare uimitor cati oameni il urmaresc, cati imi marturisesc ca asteapta povestile cu nerabdarea unor copii., pe cati oameni ii bucura o noua postare. Daca chiar si o mica parte din cei care il urmaresc pe Radu vor constientiza ca visele nu sunt niciodata prea departe, ca orice proiect este realizabil daca crezi in el, ca orice drum lung incepe cu un pas (sau cu o pedala) si ca oamenii sunt in esenta buni (cu atat mai deschisi cu cat poseda mai putin, si cu atat mai dispusi sa imparta din ceea ce au) atunci componenta inspirationala a proiectului isi va fi atins scopul.

Deci va multumesc dragii mei (vizitatori anonimi sau nu) pentru ca ne cititi si va indemn sa indrazniti si voi. Puneti un vis pe hartie si porniti in urmarirea lui: pe bicicleta, pe jos, cu gandul sau/si cu fapta. Fiecare dintre noi poate scrie povesti, iar noi ne vom bucura pentru fiecare realizare a voastra.

Read More

luni, 10 martie 2014

Mita biciclista si aventurile sale

2 comentarii:

... sau ce se intampla cand iti pleaca barbatul de acasa

La finalul turei in care l-am insotit pe Radu pana la Basarbovo am facut pana. Noi cei ramasi acasa, ne-am reintors pe bicicleta pana in Bucuresti, si tocmai cand intrasem in oras, Muha ma anunta ca am pana... Baietii se ofera sa ne oprim sa o reparam, dar eu, confundand bicicletele intre ele (a mea cu a lui Radu),  le spun ca e mare bataie de cap sa rezolv o pana pe spate cu porbagajul montat pe bicicleta, asa ca alegem varianta comoda: dat de 3 ori la pompa si mers mai departe. Norocul meu e ca intrand dinspre Giurgiu, nu trebuie sa traversez Bucurestiul ca sa ajung acasa, dar chiar si asa, la cat de morcovita eram, alegeam varianta cu urcatul in metrou, profitand de ziua de duminica si de reglementarile Metrorex in acest sens.

Deci ajung pana la urma acasa si primul gand este sa intorc bicicleta murdara cu rotile in sus si sa fac pana. Pregatesc in acest sens cu meticulozitate nemteasca toate sculele necesare, inclusiv multitool-ul imprumutat de la Vali, special pentru operatiunea complicata a dezmembrarii porbagajului, toate numai ca sa ajung la roata. Asta e un alt rezultat al plecarii barbatului de acasa: nu mai ai la cine sa srigi "help!!!". 

Asa ca ma apuc eu tacticos sa dau ture in jurul bicicletei, ca sa vad de unde incep. Ultima pana reparata a fost prin toamna, in Berlin, si cum eu am memoria scurta, ma jur ca nu mai stiu de unde am inceput. De data asta sunt inspirata, desfac cheita si scot axul care fixeaxa atat roata cat si portbagajul, si ce sa vezi, minunea minunilor, portbagajul cade singur?!?  Ma trezesc partial mirata, partial descumpanita ca totul a mers atat de usor si nu inteleg de unde traiam cu confuzia ca "la bicicleta asta roaga-te sa nu faci pana pe spate". Incet, incet imi reamintesc...Din 2011 din concediul cu Bike Climb Bike. Doar ca atunci eu am mers cu bicicelta lui Radu, si cand Radu mi-a dat acest sfat pretios, el se refera de fapt la bicicleta lui. Bun...Am incurcat bicicletele, o nimica toata! Pot mai mult de atat!

Acest hop fiind magistral lamurit, sa incepem sa operam roata... Metoda pe care mi-am insusit-o de la Radu e buna,zic eu, asta daca nu gresesti insa ceva pe drum. Pregatesc levierele, scot camera, bag aer in camera, nu gasesc intepatura, asa ca profit de faptul ca sunt acasa si bag camera in lighean, gasesc intepatura, fac semn, merg la cauciuc, il pipai, gasesc acul/sarma buclucasa, o scot si pun peticul autoadeziv pe camera. Ura! Doar ca il pun prost! Cum? 2 cm mai la stanga... Si uite asa intepatura mea nu e acoperita. Blonda...Bere? Nu! Mike! Desi ma incearca indoiala ca iau decizia cea buna, insist in nepricerea mea si hotarasc sa mai pun un al doilea petec, de data aceasta corect (adica peste gaura). Singurul impediment este ca cele doua petice se suprapun intr-un loc si minimul meu spirit tehnic spune caci carpeala asta nu o sa tina...Adica la final l-am pus gresit, dar astea sunt detalii, detalii.

Plec cu bicicleta la spalatorie, o spal, ma intorc cu ea acasa si iau la pipait cauciucul. Verdictul il stiu, dar mai sper totusi intr-o minune, asa ca las bicicleta pe balcon. Peste doua zile roata e complet dezumflata, dar imi fac curaj sa ma apuc din nou de ea abia peste alte doua saptamani. Pana asta deja a devenit o problema si mie nu imi place sa rezolv probleme.

Cu curiozitate si cu ceva mai multa indemanare scot camera, o bag in lighean sa imi verific supozitia si am macar multumirea ca am avut dreptate: camera rasufla pe la peticele suprapuse. Solutia e doar una: o camera noua. Iau increzatoare o camera curata si atent impachetata din cutia cu chestii de bicicleta, pun camera, pun roata si cu satisfactia lucrului bine facut pun bicicleta pe balcon. A doua zi, intr-o duminica, am premonitia de a mai verifica inca odata cauciucul... Din nou e partial dezumflat si ma apuca toti nervii!!! Nu inteleg, acum ce am mai gresit?!? 

Asa ca iau bicla din nou la puricat (oare pentru a cata oara). Bag camera in lighean si gaseac intepatura. Fac semn cu markerul si revin cu ea la cauciuc. Pozitionez gaura in ambele moduri posibile si in fiecare din ele pe interiorul cauciucului nu gasesc nimic, insa la exterior e semn clar ca la un moment dat cauciucul a fost acolo atins. Iau la verificat cauciucul in doua randuri si tot nu gasesc nimic. Pur si simplu nu integ: cum s-a  putut intepa o camera noua daca in cauciuc nu e nimic? Iau si camera la analizat si supriza! Acolo unde am dat eu cu markerul se vede destul de greu un dreptunghi desenat cu un pix albastru... Deci asa zici...aici era anterior o gaura si camera mea noua nu era nici pe departe atat de noua pe cat credeam eu. Iau o a nu stiu cata camera, de data asta din ambalaj, o umflu de proba, pe principiul "cine s-a fript cu ciorba sufla si in iaurt" o verific in lighean si o pun cu cea mai mare grija posibila pe bicla. 

Au trecut 36 de ore si roata mea e 100% umflata. Sa se fi spart intr-un final ghinionul mecanicului nepriceput?

Read More

miercuri, 5 martie 2014

Cantina

2 comentarii:

Aseara lenea a  invins si nu m-am invrednicit sa pregatesc nimic de mancare, asa ca astazi la pranz, manata de o foame de lup, m-am decis sa incerc cantina despre care auzisem una alta prin firma. 

Experiente anterioare cu cantinele am mai avut. 

Pe cand lucram in Pipera in cladirea unde munceam exista si o cantina (oficial), in realitate ceva intre restaurant si cantina, daca e sa ne raportam la preturi si la diversitatea produselor. Era in mod cert o "impinge-tava" pentru corporationisti cu salate ce incepeau de la 6.50 lei si cu variante complete de felul 1 si felul 2 la care lasai lejer doua bonuri de masa. Astfel incat ii treceam rar pragul, pentru o salata, o portie de orez cu legume sau cate o chifla. 

Ulterior, in Germania, mancam cam de doua ori pe saptamana la cantina. Nemtii erau organizati si afisau de vineri intregul meniu pentru saptamana urmatoare, asa ca stiai din timp daca pentru ziua x se merita sau nu sa iti iei mancare de acasa. Marti era zi de snitel, miercuri de paste, joi de gulas, vineri de peste...In plus nemtii mai veau doua calitati: oamenii erau eficienti avand doar 3 feluri de mancare: unul cu carne suficienta, unul cu putina carne si unul vegetarian. Mai adaugati 2-3 supe tot atatea salate si 2 deserturi si intregiti oferta cantinei. A doua calitate era pretul corect. Nici prea mult, nici prea putin, cam cat facea mancare. Totul avea insa un defect pe care nu il puteam imputa neaparat bucatarului: mancarea avea vesnicul iz de plastic pe care il au chestiile semipreparate si cred ca asta era unul din rolurile sosurilor in care se scalda  mancarea. Oricum, sa ne intelegem, nemtii nu sunt italieni si nici gurmanzii francezi. Nemtii mananca pentru a-si astampara foamea, scopul este precis si nu facem la masa de pranz fantezii culinare. Punct ochit, punct lovit, mergem mai departe la munca. 

Cantina la care am ajuns insa,  nu seamana cu niciuna din experientele anterioare. O incapere relativ mica, cu maxim zece mese verzi de plastic a cate sase persoane, cu doua vitrine frigorifice antice, vechi si de demult si cu meniul scris pe un petec de hartie, felurile de mancare epuizate fiind taiate cu pixul. Aleg niste pilaf cu pulpa de pui si vad ca mancarea imi este pusa intr-o farfurie de ceramica asa cum am acasa. Ma intreb cu un oarecare zambet in coltul gurii daca imi dau farfuria la pachet si apoi va trebui sa le-o aduc inapoi cum faceam pe vremuri cu sticlele? Farfuria a fost insa un stadiu intremediar, caci apoi m-am trezit cu mancarea calda in caserola si in timp record am ajuns inapoi la birou si partial cu o foame de lup, partial cu o curiozitate copilareasca am deschis capacul si am lasat prima lingura de pilaf sa mi se topeasca in gura. Nu era rau deloc, ba din contra, as putea spune ca era unul din cele mai bune pilafuri mancare de mine pana acum, mai ales ca de cand am descoperit orezul cu legume nu prea ma mai ating de pilaf. Nici pulpa generoasa nu m-a dezamagit, si la finalul mesei era ca si cum as fi mancat mancare de acasa. O diferenta semnificativa intre mancarea comandata acum vreo doua saptamni de la o firma de catering din Militari care era si mult mai scumpa dar si lipsita de gust...
Read More

luni, 3 martie 2014

Totul e o chestie de gust

Niciun comentariu:

Pe masura ce trece timpul invat sa apreciez din ce in ce mai mult legumele si fructele crude, precum si mancarurile de legume pregatite in casa. Valoarea lor adaugata pentru  buna functionare a organismului o stiam si inainte, insa gustul lor nu ma misca in mod deosebit. 

Acum insa vreau sa vorbesc despre gust. Despre salata mea de baby spanac cu mar, portocala si nuci ori migdale, in care aromele se intrepratrund unele cu altele si in care amestecul de culori iti bucura intreaga fire. Nu as da-o pentru nimic in lume pe mancarea inodora, incolora si insipida pe care o mananca zilnic colegii mei de birou: pizza, pene, cartofi prajiti cu pui shanhai, cartofi piure cu ceafa de porc, orez cu legume sau hamburgeri. Aceeasi mancare de pranz ciclata in fiecare saptamana... 

A gati in casa iti ia timp, chiar si banala salata cere o investitie, insa pe langa o optiune personala este un mod de viata care se invata. Gusturile se educa si ele, insa nimic nu este usor daca nu vine dintr-o convingere interioara. Nu vei descoperi peste noapte cat gust poate avea o conopida cruda asezonata cu condimentele potrivite, ori gustul usor dulceag al pulpei proaspete de nuca de cocos. Mananc in continuare orice, insa papilele mele gustative nu se mai extaziaza la gandul unei merdenele ori al unei pungi de biscuiti de care eram aproape dependenta in Germania.  In schimb, simt imediat lipsa fructelor sau a salatei zilnice si dupa doua zile pe munte as da oricat pe un kilogram de portocale. Visez inca de cand am venit in Romania la rosiile de august mancate cu branza sarata, ori mai aproape, la ciresele de iunie culese in galeti din ciresul de la tara. La inceputul lui ianuarie mi se intampla pur si simplu sa intru in piata fara un scop anume, ci doar ca sa ma plimb, sa ma bucur de culori si de diversitatea care era de negasit in Germania chiar si in plin sezon...
Read More