Relax, acesta nu este un post despre mine, si despre imbatranirea mea de care ma acuza unii sau altii-maturizare (cum imi place mie sa o numesc). Este un post mai repede despre oamenii cu adevarat batrani dar care nu pot uita tineretea. Este vorba de oamenii care o viata intreaga au fost trup si suflet pentru o cauza, care s-au sculat o viata intreaga la ora 5 dimineata, care au muncit pentru un rost propriu sau al celor din jur, care au avut putine bucurii si acestea foarte diferite de bucuriile noastre, din ziua de azi. Sunt oameni pe care aparent nu ii mai intelegem, ei cei vesnic activi si acum condamnati la un repaus. Insa pe langa repaus, cred ca frica cea mai mare pe care o ai dupa o viata de munca, dupa o viata inchinata sotului, familiei, nepotilor este ca acestia sa nu mai aiba nevoie de tine. Este ca si cum, din omul puternic care ai fost, te transformi in omul care are nevoie de ajutor.
Asta nu se intampla pe loc, nu e ca un accident care te lasa invalid, e ceva progresiv, dar care se acumuleaza si care la un moment dat te “loveste”. Este adus probabil de zilele acelea lungi de iarna cand esti inchis in casa si iti depeni amintirile intr-o cana de ceai. Nu e nici ca si cum ai putea lua viata de la capat, cum s-ar intampla dupa un accident, viata de la o varsta incolo nu o mai poti lua de la capat...Ea se duce pur si simplu. Vezi cum firul se subtiiaza si chiar si ingropat in mormane de medicamente stii ca o sa se rupa.
Privesti cu teama, nu cu teama de moarte, ci cu teama de a nu ramane singur, cu teama ca pe drumul pana acolo sa nu fii singur. Ironia batranetii aceasta este. Dupa ce o viata intreaga ai fost activ si implicat, ramai deodata singur. Si ai impresia ca vei fi uitat, ca tot ce ai facut pentru cei din jur va fi innecat de timpul prea scurt pe care il au cei dragi pentru tine. Ca nu iti va mai deschide nimeni usa sau poarta, iar in rarele momente cand o vor face vor fi in graba. Ca nu vei avea niciodata timpul sa ajungi la acea intimitate si sa iti deschizi sufletul, sa vorbesti despre ceea ce te framanta.
Se spune ca venim pe lume singuri si plecam tot singuri. Cred ca asta e partial adevarat...venim pe lume singuri insa drumul e oarecum protejat de cea care ne va da viata. Suntem un odor si sunt tratati ca atare. Doar pasim in lume singuri, eventual motivati de un “sut in fund”. Din cauza asta poate ne dorim instinctiv, batrani fiind (in fond se zice ca atunci cand imbatranim, redevenim copii) pe cineva aproape pe ultima parte a drumului nostru. E ca la maraton, cand iti foloseste atat de mult sustinerea unei persoane dragi pe ultimul kilometru.
In teorie ar trebui sa existe multi oameni care sa isi traiasca batranetile in sanul unei familii iubitoare. Dar intr-un fel am uitat sa mai fim familiile acelea mari si iubitoare din amintirile bunicilor nostri. Chiar si intr-o familie mare, fiecare are programul lui. Toti ajung acasa obositi, iar ca remediu, tinerii se arunca la calculator, iar batranii se infunda in pat si in televizor...Doua inventii care ne dau iluzia intaririi relatiilor sociale si umane, dar care in relitate ne invrajbesc si ne departeaza unii de altii...
In realitate, familiile s-au destramat, au plecat fiecare la casele lor, in cele 4 zari ale lumii si batranii au ramas legati de batatura lor si de obisnuintele lor, si nu doresc sa se desprinda prea usor de ele...
Ok, clar astea sunt numai presupuneri, dar ramane de netagaduit ca societatea s-a schimbat si batranii nostri sunt mai singuri acum decat erau in urma cu 50 de ani si ceea ce citesc in vorbele, gesturile si atitudinile lor este un sentiment de infrangere si unica dorinta de “nu ma uita”.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.