Oglinda Lunii

Desi de regula postarile pe facebook ale celor de la Deutsche Welle sunt destul de serioase si la obiect, astazi am dat peste doua articole extrem de dragute, scrisa intr-o engleza "delicioasa" si tratand niste subiecte cu adevarat delicate si specifice culturii germanilor:

- Papucii de casa (o da, credeti-ma, ei exista si colegul nostru de apartament, berlinez get-beget i-a scos de undeva de la naftalina cum a dat frigul)

- Lungul si bogatul mic dejun (si asta pot sa confirm pentru ca prietena colegului nostru de apartament obisnuieste sa ii lase pregatit in bucatarie un mic dejun copios)

- regula celor de "P" (planificare, pregatire, procesare) sau cum ar zice Radu: "perfect planning prevents pathetic performance"

- asigurari pentru orice (sa nu uitam, nemtii se tem de neprevazut ca dracul de tamaie)

- misterele limbii germane, din categoria "ca sa inveti engleza ai nevoie de 30 de ore, franceza de 30 de zile si germana de 30 de ani" (My philological studies have satisfied me that a gifted person ought to learn English (barring spelling and pronouncing) in thirty hours, French in thirty days, and German in thirty years.- Mark Twain, "That Awful German Language")

- lungul drum prin sistemul de educatie si interesul pentru calificari suplimentare, titluri si meserii adevarate

- respectarea regulilor de orice natura ar fi ele (mai ales traversarea strazii)

- mancarea germana si varza acra (carnatul ridicat la rang de mare arta dovedeste cat de putina imaginatie au nemtii cand vine vorba de mancare, iar varza acra este muratura universala in cantine)

- deschiderea sticlei de bere cu orice obiect, mai putin cu un desfacator

- atitudinea superioara pe care o au berlinezii cel putin despre Bavaria (sincer uneori parca intrevad si ceva ura si sigur invidie caci nemtii din sud se scalda in bere si zile libere si cei din nord trebuie sa duca greul)

- atitudinea libertina legata de nuditate, relatii homosexuale etc

- cultul masinii (si as adauga eu al cainelui ce in Germania este un membru de drepturi depline in familie).

Enjoy

http://venturevillage.eu/how-to-be-german-part-1

http://store.hipstery.com/blogs/news/6877137-how-to-be-german-in-20-easy-steps-part-2

Venirea iernii in Berlin se lasa cu niste decizii halucinante.

Lovita de frigul instalat prea devreme pentru bioritmul meu intern, zgribulita in haine, inghetata de traineri la munca pentru a ramane atenta (super metoda, trebuie sa o tin minte pentru viitor!!!), cu caloriferul gasit inchis acasa (cica consumam prea multa caldura daca ramane pe o treapta intermediara), tot ce imi doresc e caldura.

S-au dus naibii anii adolescentei cu spatele gol si capul descoperit in plina iarna...Acum punem caciula din noiembrie si purtam pulover lung si pentru ca e la moda si pentru ca tine cald la spate...Imbatranim cum ma tot ameninta "Oamenii muntilor".

Cum goana asta dupa caldura tine de vreo doua saptamani, in mod neasteptat m-am lasat convinsa de Radu sa merg la sauna. M-am asigurat ca e una uscata (macar atat) si ca nu asta e principalul scop al serii (cataratul a fost majoritar). Insa frigul asta m-a determinat sa reglez conturile odata pentru totdeauna cu sauna. Si am castigat din primele 5 minute.

Stateam in camera aia de tortura in care toti se suiau cat mai sus sa prinda cat mai multa caldura si sa le curga transpiratia de "mai de sus" si ma uitam la clepsidra aia nenorocita in care nisipul se scurgea printr-un orificiu minuscul as zice eu, daca judec dupa timpul ce parca se dilata in sauna.

Imi promiteam ca de acum fac numai fapte bune, pentru ca Iadul (daca exista) e mult mai rau decat o sauna. Iar sauna e Iadul pe pamant (termic vorbind).

Ma rugam in gand de toti cei care intrau sau ieseau sa lase putin usa deschisa, sa intre putin aer, dar toti o inchideau cu repeziciune.

Buzele se uscasera instantaneu (oare prin buze nu transpiram?), aerul era fierbinte si apa curgea de pe mine.

Oprirea saunei a fost un moment de tipul "Dumnezeu ma iubeste" dar asa cum m-am temut, nu s-a facut pur si simplu placut, ci caldura a continuat sa domine...

Nu stiu exact cat, pentru ca am cedat nervos, mi-am luat calabalacul (a se citi prosopul) si m-am aruncat sub dus. Primisem instructiuni de la Radu sa stau 10 secunde sub apa rece.

10 secunde? Tu glumesti? As putea sta 20, 30 de secunde, m-as putea scufunda intr-o copca sau m-as putea arunca in zapada, numai sa opresc senzatia asta de arsura.

Asta nu mai este caldura, asta e tortura.

Asa ca raman prietena cu soba, caloriferul, botosii de puf, patura, ceaiul cald ori vinul fiert, dusul  si vaccinul antigripal si las sauna pentru masochisti.

"Bărăganul e singuratec. Pe spinarea lui, nici un copac! Și de la un puț la altul, ai tot timpul să mori de sete. Nici de foame nu te apără. Dar dacă cumva ești înarmat contra acestor două nevoi ale gurii și dacă vrei să te afli singur cu dumnezeul tău, atunci du-te pe Bărăgan: e ținutul pe care creatorul l-a hărăzit Munteniei pentru ca românul să poată visa în voie."

Acum, la timp de toamna tarzie, cele mai multe seri sunt parca harazite visarii oriunde te-ai afla. Frigul te indeamna langa foc (sau mai putin poetic langa un calorifer), o cana de ceai aromat sau de vin fiert iti poarta gandurile departe si cu picioarele invelite iei in mana o carte, scrii sau ramai cu privirile pierdute rememorand bune si rele. Cam pe la vremea asta un blog al Claudiei, mi-a scos in cale un titlu al unei carti necunoscute de mine: "Ciulinii Baraganului". Se poate citi online, asa ca la ceas de seara, am lasat in spate Berlinul si am pornit sa hoinaresc pe Baragan.

Recunosc ca introducerea descriptiva m-a "prins" de la bun inceput. Prea poetica, cuvintele suficient de plastice, reuseau sa construiasca in mintea mea adevarate tablouri. 

"Întins, de când lumea, peste toate țarinile pe care le arde soarele, între duioasa Ialomiță și Dunărea ursuză, Bărăganul se află, cât ține primăvara și vara, în luptă vicleană cu omul harnic, pe care nu-l iubește și căruia îi refuză orice bunăstare, afară doar de aceea de a hoinări și de-a urla în toată voia."

Desi nu am haladuit niciodata in Baragan, imaginatia mea e nelimitata si poate sa sara in spate, acum 100 de ani si sa reconstituie o viata straina mie, dar a carei samanta inca exista in fiecare om care a muncit macar putin cu mainile sale proprii, in fiecare om ce pretuieste munca, in fiecare dintre noi cei care cunoaste fata taranului roman (chiar si a celui contemporan).

M-am lasat cu usurinta prinsa in jocul ciulinilor, o metafora cu multe intelesuri:

Ciulinii sunt pe de-o parte reprezentarea libertatii la care viseaza oricare copil ce isi doreste sa sparga cercul vietii grele si bazata pe lipsuri, sa scape de saracie.

Pe de alta parte ei reprezinta in egala masura tot ceea ce omul detesta (in cazul de fata facand trimitere directa la boierime):

"Ciulinii de care vorbesc aici apar de îndată ce se topește zăpada, sub forma unei ciuperci, un zbârciog. În mai puțin de o săptămână, dacă e cald, ei năpădesc pământul. Asta e tot ce Bărăganul poate să îndure pe spinarea lui"

"[...]atât cât privirea poate să cuprindă roată, nu mai vezi decât ciulini, nenumăratul norod al ciulinilor. Plini, stufoși, ai zice că-s niște oi cu lâna de oțel. Numai spini și sămânță. Sămânță răspândită pe pământ, ca să crească ciulini, numai ciulini."

Am citit oarecum pe nerasuflate cartea (ce se apropie ca dimensiuni mai mult de o nuvela decat de un roman), descoperind un scriitor ignorat sistematic la orele de limba si literatura romana, un scriitor pe care Nicolae Iorga l-a discreditat de la bun inceput : "Opera lui Panait Istrati ne arată elocvent că avem de-a face cu un hamal din portul Brăilei. D-nul Panait Istrati mi-a trimis Kyra Kyralina cu dedicație. Am încercat să o citesc, dar am fost nevoit să arunc cartea imediat; asemenea lucruri nu se pot citi. [...] Eu nu-i găsesc absolut nici o calitate. Am spus: avem de a face cu un hamal din portul dunărean". (wikipedia), dar care intr-o seara de toamna m-a facut sa dau timpul inapoi.

Pe internet, exista si filmul omonim, realizat in 1957, ce insa nu urmareste fidel cartea. Insa cateva imagini descriptive de la inceput (goana ciulinilor), de la mijloc (calatoria lui Matache si a tatalui sau prin Baragan), bocetul Mariei Tanase de la final si un rol din tinerete al lui Florin Piersic au intregit oarecum tabloul.

Undeva prin liceu, ba chiar si in primii doi ani de facultate dispretuiam profund muzica populara romaneasca, dintr-o mare incultura muzicala proprie. De fapt inculta muzical nu eram, pentru ca imi obisnuisem urechea cu arii de opera si opereta, mergeam pe la concerte de muzica clasica la Ateneul Roman, iar pe langa toate acestea, ceea ce auzeam eu la Etno sau ce razbatea la tara de pe la nunti si credeam ca este muzica populara, ma cam facea sa ma rusinez si sa ignor subiectul, sau mai grav sa il privesc cu superioritate.

Nu stiu exact cand s-a produs declicul...cred ca atunci cand ma dadeam de ceasul mortii ca la nunta o sa imi cante "Ia-ti mireasa ziua buna" si incercam sa gasesc un inlocuitor. Si uite cam pe atunci am descoperit-o pe Maria Tanase si am ramas vrajita. Apoi alte nume s-au adaugat la lista si eu ma simteam precum un arheolog ce sapa sub asfalt, si da peste ruinele unei cetati necunoscute din timpuri imemoriale. O identitate culturala profunda se dezvolta incet in mine si eu incepeam sa imi inteleg traditiile, sa admir si apreciez arta populara in toate fatetele sale.

Mai jos va las cu trei melodii, foarte deosebite intre ele, care insa imi plac mult si simbolizeaza diversitatea culturala romaneasca. Daca vreti sa adaugati si altele, va voi citi cu interes comentarile.

Vazuta din Romania, Germania mi se parea o societate in care nu este loc de greseala, in care fiecare isi face treaba cu o precizie si un angajament exemplar, intr-un mod ireprosabil. Vazuta din interior, de multe ori am impresia asta si (inca mai) cred ca neamtul isi face treaba mai bine si cu mai multa seriozitate decat alte popoare. Dar intotdeauna exista situatii care iti dau peste cap aceste mentalitati confectionate pe genunchi si care nu au fost supuse testului timpului.

E adevarat ca subiectul pe care il expun mai jos este inca o gaura neagra  pentru foarte multi din angajatii din sistemul de stat sau din sistemul privat care au de-a face cu romanii sau bulgarii ce vor sa se angajeze in Germania, dar o asemenea  pata cenusie nu ar trebui sa existe intr-un popor ce se vrea perfectionist si guvernat de reguli clare.

Imaginati-va Europa ca pe un oras, Germania centrul acestuia si Romania si Bulgaria -2 periferii, mahalele, desi cred ca frantuzescul "banlieue" reda mai bine termenul pe care il caut. Locuitorii de acolo sunt tolerati de catre primar si de catre consilieri, dar nimeni nu prea isi bate capul cu ce se intampla in acea zona. Viata totusi curge in ritmul ei si la centru si la periferie si o prapastie se casca usor, usor. Prapastia asta se niveleaza cu legi si proceduri care sa permita, virtual, locuitorilor din mahala sa acceada la oras, dar nimeni nu sta sa isi bata capul cu ele pentru ca sunt mult prea incalcite. Totusi pentru ca vorbim de un oras civilizat, trebuie sa avem o autoritate care sa aiba in grija si acesti oameni si sa ofere drepturi de a lucra la oras. La nemti ea are un nume lung, asa ca o sa folosesc prescurtarea: ZAV si se gaseste intr-un oras necunoscut din vestul Germaniei- Duisburg.

Cum am ajuns la ea?

Pai cineva de la o agentie de recurtare imi cere permis de munca dar nu imi zice de unde sa il obtin caci nu stie. Ea stie ca vrea permis de munca.

Asa ca ma duc la Agentia nationala pentru ocuparea fortei de munca din Berlin si ei imi spun ca nu e de competenta lor si ma trimit la ZAV.

Acolo se fac si de desfac toate cele in ceea ce privesc permisele de munca pentru orasele din estul si centrul Germaniei. Din Berlin pana la Duisburg sunt cam 540 de kilometri pe autostrada. Au si o linie telefonica unde nu vorbeste nimeni engleza desi se ocupa exclusiv de permisele de munca pentru imigranti. Ca o paranteza, asta n-ar fi o noutate. Am observat ca cei din structurile de stat din Berlin nu prea vor sa vorbeasca in engleza. Daca deschizi gura si spui ceva in germana esti mancat, sigur nu o sa o mai treci pe engleza. Asa ca am incercat si varianta sa vorbesc direct in engleza si la intrebarea mea: "Do you speak english", raspunsul lor pe jumate evaziv si figura lor de oameni pusi in dificultate, ma descurajeaza instantaneu si imi dau seama ca am mai mari sanse sa inteleg eu mai multa germana decat vorbesc ei engleza. Am inchis paranteza.

Bun, deci incep sa ii expun tinerei de la celelalt capat al firului povestea mea si sa ii spun ce vreau. 

Dupa ce ii dictez pe litere numele meu si face verificarile necesare, imi spune de ce acte am nevoie si care este procedura: 

- primesc prin posta de la ei un formular pe care il completez

- trimit formularul+ copii dupa documentele doveditoare prin posta

- primesc tot prin posta permisul de munca.

A doua zi ma trezesc insa ca mai am intrebari suplimentare, dar am ghinion. In multe Landuri din Germania e zi libera, asa ca mai astept o zi.

A treia zi pica intr-o vineri si au program scurt. Sun din nou, vorbesc cu altcineva, aflu ca procesul dureaza cam 4 saptamani si ca pot sa rezolv asta mai repede daca vin la fata locului. 

Am inspiratia sa ii repet documentele si mai adaug unul pe lista pe care prima persoana uitase sa mi-l spuna. Intreb si de traduceri (daca sunt necesare).

Observatie- nu va asteptati sa primiti explicatii detaliate. Daca nu veniti cu lista de intrebari bine definita o sa vi se raspunda perscurtat si o sa dati multe telefoane pana sa aveti o imagine fidela.

Dupa weekend, luni dimineata ma infiintez la adresa din Duisburg. Nu gasesc nicio receptie asa ca ochesc o usa deschisa ca sa imi caut un interlocutor.

Ajung la etajul bun, dar nu stiu ce camera sa aleg. Iar am noroc cu o alta doamna care ma conduce pana la partenerul meu de discutie.

Viata in birourile acelea curgea precum viata din birourile functionarilor din Romania. Camere cu birouri de 2 persoane asezate fata in fata. In prima camera o doamna era cu tortul pe birou si il asambla...E clar ca am picat prost. Cine aseapta musafiri la ora 9.00 dimineata?

In biroul cel bun, una din doamne (toate de varsta parintilor nostri) isi facea un ceai la un fierbator portabil. Deja vu :).

Imi dau seama repede ca oamenii de pe aici nu sunt obisnuiti sa primeasca "musafiri".

Nu ochesc niciun scaun pe care sa ma asez asa ca raman sa imi expun situatia in picioare, o pozitie care ma avantajeaza si cu care sunt obisnuita.

Dupa ce imi termin explicatiile in germana si rasuflu usurata, ma trasneste raspunsul. Pai nu aveti nevoie de permis de munca.

Inlemnesc. Pai cum femeie, ca la agentia de recurtare imi cer documentul. Cine minte si cine spune adevarul in toata povestea asta?

Asa ca cer dovada care sa ateste ca nu am nevoie de permis de munca (cine s-a fript cu ciorba sufla si-n iaurt). Se da si hartie dar nu pe loc. Prin posta. Ii explic ca am vorbit la telefon cu cei din centrala si ca am intrebat explicit daca se poate elibera pe loc permisul de munca si mi s-a spus ca da. Asa ca daca se poate elibera permisul cu ce e mai cu mot hartia asta?

Nu e mai cu mot, dar nu se poate elibera pe loc.

Imi creste tensiunea si ii explic deznadajduita ca am batut drumul din Berlin pana aici ca sa ma lamuresc cum e cu hartiile astea. Dupa compatimirile de rigoare insa, tanti imi da lovitura de gratie.

Totul se putea rezolva pe mail: Trimit documentele scanate pe mail intr-o zi si ei imi trimit prin posta actul. Dura cateva zile.

Pai si eu de unde era sa stiu? Probabil ca trebuia sa intreb si asta explicit...asa ca pana la urma tot "mea culpa". 

Intre timp mi-a venit acasa hartia care sa ateste ca nu am nevoie de hartie :). O pun furmos la dosar impreuna cu un teanc nou de lectii invatate.

Scriam intr-un blog anterior ca dreptatea nu e de gasit in lumea noastra. Claudia ma completa si spunea ca principala virtuate a oricaruia este sa nu uite sa fie OM. Si totusi viata nu e nici pe departe atat de simpla asa cum o dovedeste la superlativ, filmul citat din tilul.

Cred ca acesta este primul articol pe care il scriu ca urmare a unui film ce m-a impresionat. De regula filmele ma ating pentru o scurta perioada de timp si apoi se sterg din memorie repede. Nu caut filme, nu le urmaresc, au fost ani cand nu am vazut mai mult de 1-2 filme, deci nu ma considerati un "connaisseur". Insa Ladri di biciclette are de toate:

- vechime. Si filmele ce raman de referinta la 40-50 de ani de cand s-au ecranizat inseamna ca sunt valoroase.

- imagini dintr-o Italie necunoscuta ochilor nostri dar familiara la nivel uman

- actori ce suprind in mod placut (mai ales personajul principal si fiul sau), mai ales daca avem in vedere ca sunt amatori.

Pe mine una Bruno m-a impresionat destul de mult si cred ca joaca extrem de natural pentru un copil de 8-10 ani.

Scenele finale cu Ricci (mai ales cele de conflict interior) sunt excelente si apreciez cat de mult a reusit sa transmita fara cuvinte, sondand doar in profunzimea sentimentelor sale si scotand la iveala un zbucium sufletesc autentic.

- trateaza un aspect general valabil in societatea contemporana: inegalitatea sociala. Chiar daca nu ai cunoaste limba sau ar fi film mut, cei mai multi ar intelege pe deplin actiunea filmului, pentru ca pur si simplu este actuala, este dureroasa si este universala. Oriunde ne-am raporta, in orice tara bananiera sau dezvoltata, ea exista si pune la incercare abilitatile de a ramane "Om".

E o poveste despre dreptate, moralitate, decadere, puterea exemplului iar analiza este la fel de dificila ca atunci cand se discuta despre actiunile umane aparent aberante de la peste 7500 m altitudine. Iar mai multe cuvinte nu ar fi decat vorbe in vant, caci nu poti sa judeci drept, daca nu ai fost si tu pus intr-o situatie asemanatoare la un moment dat.

Van, totul mi se pare in van. Daca nu lucrezi ca inginer (de care se pare ca nemtii au nevoie ca de aer), atatea batai de cap pentru un job mediocru, drumuri si discutii intr-o limba din care intelegi doar pe jumatate pentru actele necesare si cand te bucuri ca esti pe drumul cel bun, un romanas de la metrou iti exemplifica cat de fraier esti. Cersetoria exista si in Berlin. Ce e drept, in cartierul nostru de oameni venerabili si majoritar nemti, nu am vazut picior de cersetor, insa locul unde stam e poate unul din cele mai “imobile” cartiere din Berlin. Aici e tot timpul liniste, obloanele se trag odata cu inserarea si rar mai vezi picior de om pe stradute. Sunt insa alte zone, mai ales in est, unde viata pulseaza datorita mixului cultural format din imigranti si din tinerii nemti in cautare de distractii. In aceste cartiere, viata curge precum intr-un oras mai estic si e colorata cu de toate. Inclusiv cu cersetori, inclusiv la metrou.

Dupa 4 luni de stat in Berlin in care nu a fost nevoie sa punem piciorul in metrou, prima calatorie cu mijloacele de transport in comun a fost instructiva si am lasat cartea in rucsac pentru ca era un mediu nou de descoperit si suficient de atractiv. Si inca din prima calatorie, i-am intalnit, neschimbati, cu aceleasi “texte” ca si in Romania, unii venind chiar de acolo.

Ce e drept nu stau cu mana intinsa si nu sunt jigariti desi exista si din acestia prin centru, prin ganguri, cu copii in brate etc (recunoasteti modelul).

Cei de la metrou, de fapt din garniturile de metrou chiar fac ceva. In primul rand merg, de la un capat la altul al vagonului, schimba vagoanele etc. Si probabil ca unii nemti le-ar da bani doar pentru asta.

Dar fac din fericire mai mult.

Primul vindea niste ziare banale in alb si negru pe ceva teme religioase. Nu era chiar un linge-blide, desi nici a parfum nu mirosea dar rupea niste germana. Cand l-am vazut ca intra am stiut ce vrea si am inceput sa pun pariuri cu mine insami cine o sa ii dea bani. Am pierdut pariul in mod lamentabil pentru ca din cei aproape 15 oameni cati eram in vagon, doua persoane i-au dat bani. Una nu a vrut nici macar ziarul iar alta i-a dat mult mai mult decat costa ziarul si i-a spus sa pastreze diferenta: “E pentru dumneavoastra”. Deci un procent destul de bun 15%.

Urmatorii au fost de departe mult mai interesanti. Astia era rromi. Un el si o ea, pe la 40 de ani, el burtos, ea bine facuta, imbracati insa in haine europene. Se urca pe usa din mijloc, el tarand un fel de cutie muzicala umblatoare, ea doar acompaniindu-l. Am stiut ca vin din Romania in clipa in care el a deschis gura. Un amestec de germana cu cuvinte cu radacina romano-franceza (probabil au trecut si prin Franta in pelerinajul cu cutia muzicala umblatoare (de exemplu “a deranja” spus pe cel mai neaos grai romanesc)) si cu un accent italian mi l-a recomandat ca fiind un cunoscut. Omul nu vroia sa deranjeze ci doar sa faca putin “enterteinement”. Toata lumea il privea interesata, asa ca el a pornit cutia muzicala umblatoare de unde s-a revarsat la maxim un hit al zilelor noastre, de sorginte latina, numai bine cat sa ii trezeasca pe calatori din letargie. Intre timp, ea tinea ritmul zdranganind un saculet cu monede. In 2 minute totul a fost gata, ea s-a apucat sa faca ture sa stranga ceva gologani, si din nou au fost vreo 2 persoane care au contribuit.

O sa va intrebati care e profilul “contribuabilului” neamt. Pai cum in vagon erau oameni de toate varstele si de ambele sexe, cei patru care au cotizat au fost si barbati si femei de varsta a doua. Niciun tanar nu a dat bani.

Cat or fi castigat, nu stiu dar probabil cam 1-1.5 euro pe vagon. Adica vreo 10 euro pe tren in 30 de minute. 20 de euro pe ora, 160 de euro pe zi, mai departe socotiti si voi. Neimpozitabili....

Poate e exagerat, dar e oricum mult, chit ca nu presteaza 8 ore pe zi, unele momente orare sunt mai rodnice (acum era mijlocul zilei si relativ pustiu in metrou, dar dimineata si seara traficul e mult mai mare).

Si avem oamenii fraieri care muncesc cu norma intreaga pe un mini-job de 400 de euro pe luna sau pentru un job intermediar unde castiga maxim 800 de euro pe luna, partial impozitabili.

Dreptatea? Asta nu e de gasit in lumea noastra si lumea la nivel mondial nu este un spatiu in care sa gasesti fericirea. Ea se gaseste in lumea pe care ti-o creezi singur, in microcosmosul tau, in balonul tau de cristal.