Oglinda Lunii

Ce probleme de matematica, ecuatii, derivate sau integrale? Uite o problema pe cat de simpla pe atat de dificila. Incearca cu mintea unui copil de 5 ani care s-a nascut si a crescut exclusiv intr-o camera de X metri patrati sa intelegi lumea. Lumnea aceea mare si nu universul simplu compus din Pat, Masa, Sifonier, Chiuveta, Baie, Covor, Podea. Da, da, toate scrise cu majuscula.

Dora e un desen în Televizor, dar e prietena mea adevărată; mă derutează chestia asta. Jeep e de-adevăratelea, pot să-l pipăi cu degetele. Superman e doar la Televizor. Copacii sunt la Televizor, dar Plantă e adevărată, ah, am uitat s-o ud. O iau de pe Șifonier și o duc în Chiuvetă și o ud. Skateboard-urile sunt la Televizor, la fel fetele și băieții. Iarba e la Televizor și la fel și focul, care ar putea să vină în Cameră de-adevăratelea dacă fac fasolea fierbinte și limba roșie îmi sare pe mânecă și mă arde. Aerul e de-adevăratelea și apa numai din Baie și Chiuvetă, râurile și lacurile sunt la Televizor, despre mare nu știu pentru că dacă s-ar mișca prin Spațiu ar uda totul. Camera e de-adevăratelea de-adevăratelea, dar poate că și Afară este, numai că și-a pus o pelerină care o face invizibilă.

Nu poti sa te intorci la varsta de 5 ani? Atunci poate iti e mai usor la 19 ani. Imagineaza-te o tanara studenta, violata luni la rand de un barbat ce te-a rapit de pe strada, ajunsa sa dai nastere singura unui copil care urmeaza sa creasca in aceeasi temnita ca si tine. Avand ca unic contact cu exteriorul un televizor care merge prost si pe violatorul tau care vine sa iti aduca produsele necesare traiului de zi cu zi si sa isi ia rasplata carnala nocturna. Cum ai putea sa transformi inchisoarea ta in libertatea copilului tau? Si mai poti tu spera la o libertate reala pentru amandoi? 

"Camera" este una din acele carti pe care nu o poti lasa din mana, cu care te culci in gand si te scoli in minte, pe care o mai pastrezi mult in tine chiar si dupa ce ai inchis-o definitiv. Nu pentru ca modul in care este scrisa, desi povestita prin ochii unui copil, cu universurile acestea "Matrioșke", cu toate obiectele comune scrise cu litere mari, devine cel putin interesanta. Insa la carte te intorci in fiecare moment liber pentru ca spune franturi din povesti reale, povesti care insa nu au intotdeauna (sau mai deloc) finalul fericit de aici. Sau sa ne ascundem pe dupa degete si sa nu acceptam ca exista sclavie sexuala? Ca exista sute de feluri de abuzuri. Ca exista copii a caror lume nu contine locuri de joaca, avioane, masini etc. Ca o evadare dintr-o asemenea lume este uneori mai dificila decat viata anterioara?

"Pe vremuri nici nu știam cum să fiu furios că nu putem deschide Ușa, capul meu era prea mic ca să încapă Afară în el. Când eram un băiețel, gândeam ca un băiețel, dar acum am cinci ani și știu totul."

Si totusi din disperare, dragoste, incredere, curaj se va naste un plan nebunesc care ii va scoate pe amandoi din Camera. Si din fericire cartea nu se termina aici. Ar fi fost incompleta, ar fi spus doar jumatate de poveste pentru ca adapatarea amandoura la lumea de afara este o calatorie plina de obstacole in ciuda numeroaselor persoane pline de cele mai bune intentii care le ofera sprijinul neconditionat. Pentru ca Jack (eroul principal) desi are cunostinte teoretice ce depasesc cu mult nivelul unui copil de 5 ani, nu a simitit niciodata pe pielea lui ploaia, nisipiul, iarba, pentru ca nu stie sa interactioneze cu alti oameni, sa se joace cu alti copii, pentru ca nu stie cum merge viata de zi cu zi. Viata de Afara. Dar e extrem de frumos sa redescoperi lumea alaturi de el.

"Fața galbenă a lui Dumnezeu are un nor deasupra. Brusc, e mai frig. Lumea tot timpul își schimbă încălzirea și luminarea și sunetele, nu știu niciodată ce va fi în minutul următor. Norul pare albastru-cenușiu, mă întreb dacă are ploaie în el. Dacă începe să cadă pe mine, o să alerg înăuntru înainte să-mi înece pielea.

Apoi ceva face zzzzz, mă uit între flori și e cel mai minunat lucru, o albină vie uriașă cu bucățele galbene și negre dansează chiar în floare.

— Salut, spun.

Întind degetul să o mângâi și...

Auuuuuu, îmi explodează mâna e cea mai rea durere de până acum."

Si in egala masura nici pentru cei de Afara nu este usor. Cum e sa te trezesti bunica unui copil aparent antisocial? Actiuni, gesturi, cuvinte normale trebuie acum simplificate, etapizate, pentru a incapea in universul unui copil de 5 ani bombardat 16 ore pe zi cu informatii si stimuli senzoriali.Pentru a fi usor, usor acceptate si nu respinse. Pentru a ajuta copilul sa se integreze si a nu-l pierde intr-o camera plazmuita ca loc cunoscut si sigur plutind in deriva in lumea de Afara. Aparent Aici dar de fapt mereu Acolo.

La carte am ajuns de fapt via film Si cum in general filmele facute dupa carti mi s-au parut mai putin reusite, am zis sa citesc inainte cartea. Si apoi sa vad filmul. Si bine am facut, caci desi filmul spunea povestea suficient de bine si personajele principale nu sunt departe de cele pe care mi le imaginasem eu, totusi in film adapatarea baiatului la lumea exterioara pare mult mai facila, o multime de experiente intrigante pentru Jack lipsesc, viata temporara petrecuta doar cu bunicii pare lapte si miere, noul inceput alaturi de mama sa a disparut si el in momentul in care a fost construit scenariul si tocmai aceste etape, un coctail infint de bucurii si frustrari, esecuri si realizari, pasi inainte si inapoi dau veridicitate povestii. O ancoreaza in realitate.

Prin 2014 intr-un alt puseu de minimalism similar cu cel prezent, puseu care nu mai stiu daca era datorat unei mutarii sau nu, am ajuns si la primele mele espadrile de catarat, cumparate in primii ani de facultate. Imi aduc aminte ca au fost cele mai confortabile din nenumaratele modele pe care le-am probat la putinele magazine de munte din vremea aceea. Nici nu mai tin minte daca au fost luate noi sau second hand. Parca imi aduc aminte franturi dintr-o intalnire in parcul de la Unirii, probat espadrilele si experimentat momentul "astea sunt". 

Intre timp, espadrilele au vazut cateva trasee si au fost inlocuite cu un model ramas de la Radu. Apoi am mai adaugat la colectie o pereche noua de la Wild Climb si aceste prime espadrile si-au gasit loc intr-un fund de camara, fiind scoase la lumina doar cand cineva cu picior mai mic ca al meu avea nevoie temporara de espadrile. Au incaltat picioare 37, 38, 39 dar nu si-au gasit niciodata un posesor pe termen lung. 

Si dupa regula, ce nu folosesti un timp, da mai departe, a venit si timpul lor sa plece. Un anunt pe carpati.org si isi gasesc un nou propietar. De fapt sunt luate pentru un pusti, de tatal sau. Espadrilele imi dispar cumva din memorie si ramane doar amintirea celor cateva poze in care sunt incaltata cu ele. Doar nu putem sa tinem minte povestea tuturor obiectelor trecute si actuale din viata noastra. Si totusi espadrilele cu pricina vor fi salvate prin prezentele cuvinte din anonimat.

E ciudat sa citesti despre ceva ce intr-un fel sau altul faci deja, sau despre ceva spre care tinzi. Dar Claudia mi-a trimis acum 2 saptamani un articol despre downshifting pe care l-am citit de la un capat la altul de dimineata, intr-un metrou ce abia se tara intre statii. Era ireal cum printre toata lumea aceea frustrata ca intarzie la job, cu telefoanele zbarnaind de sms-uri si apeluri catre sefi si catre colegi, eu stateam cumva intr-un colt, absorbita, regasindu-ma pe alocuri, primind confirmarea ca nu suntem singuri. 

Sederea in Germania a fost downshifting. Pana acum nu gaseam termenul, o numeam experienta, incercam sa o descriu si sa o justific, dar nu stiam cum sa ii spun.

Calatoria lui Radu, idem.

O eventuala mutare intr-un oras de provincie se incadreaza in acelasi tipar.

Cu banii pe care ii dam weekend de weekend pe iesirile din afara Bucurestiului, am fi putut face altceva. Sa ne schimbam masina de exemplu, sa ne luam o casa ar zice unii. 

Sa fac ceva pe gratis pentru cineva? Da. Nu toate lucrurile pe lumea asta sunt pe bani si cele mai faine lucruri care ni s-au intamplat au venit din inima si au fost moca. 

Mai sunt si altii care gandesc asa? Da, fara indoiala, da. Dar suntem putini. Cand ma uit in lista mea de Facebook parem multi, dar ce inseamna cateva zeci sau sute? Devenim mai multi? Probabil ca da, sau asa imi place sa cred, asta e impresia care imi ramane dupa baia de multime de la prosteste ca Rosia Montanta sau cel impotriva despaduririlor ilegale. Se schimba o generatie si eu fac parte din ea, dar nu pot sa nu ma intreb cum va arata generatia mea optimista peste 20 de ani.

Fara indoiala cel mai important element in acest proces sunt...banii. Da, banii aceia blamati, ei sunt un element destul de important care trebuie sa nu lipsesca, dar nici sa nu abunde, pentru ca procesul sa functioneze. Prea multi bani inseamna standarde prea mari si foame dupa si mai multi bani. Prea putini, inseamna o foame perpetua dupa supravietuire. Putini dintre cei care se gasesc in cele doua extreme se pot desprinde la nivel psihologic de situatia in care se gasesc (foarte buna sau rea). Cred ca targetul fenomenului de “downshifting” este exact patura de mijloc, care reincepe cumva sa se inchege din nou in mediul urban.

“Downshifting- ul nu poate fi la noi, pentru ca noi suntem o societate care am demarat dupa '90 in plin materialism grosolan si exagerat”, crede Aurora Liiceanu in articolul sau.

Generatia trebuie sa se schimbe si nivelul de trai trebuie sa creasca usor, usor.

“Cred ca ar trebui sa fie mai multa bunastare materiala, pentru ca reflexia fata de propria viata in termeni mai evoluati nu se face decit in momentul in care ai asigurate conditii de viata decente. Nu neg ca oamenii care sunt foarte saraci nu isi pun probleme de ce sunt in halul asta de saraci si de ce viata este atit de amara, dar o fac in alti termeni decit cei care au tot ce le trebuie, sau in orice caz sunt multumiti si isi pun problema ce fac cu viata lor. Primii trebuie sa lupte ca sa traiasca, iar ceilalti trebuie sa dea un sens vietii.

Este o mare diferenta.”

“Downshiftingul este (in fond) un refuz al formei fara continut”, este o reactie anti-consumatorism, este o schimbare a valorilor, aducand cu sine “o mai buna convietuire intre "a fi" si"a face"”.

In fond ceea ce faci zilnic, modul in care vezi si iti traiesti viata sunt oglinzile tale, sunt reflectia interiorului tau in lumea care te inconjoara. Downshifting-ul este despre a spune mai des "nu" fata de lucrurile de care nu ai cu adevarata nevoie si mai des "da" la ceea ce ii trebuie cu adevarat sufletului tau pentru a sesimti implinit.

Articolul integral il puteti citi aici.

...mai bine stai acasa. 

Cum in calendar vine, vine primavara si cum impreuna cu primavara aruncam cat colo schiuri si clapari si trecem la adidasi si alergat, ar fi momentul sa facem ceva ca sa ne reintram in forma. Nu e vorba, iarna asta a fost blanda si am tot iesit la alergat, dar mereu in zona de confort 10-11 km/h, rar, foarte rar 12 km/h, si ca in toate iernile, am amanat cu inca un an proiectul unui timp mai bun la 10 k. Insa zilele trecute am dat peste o serie de planuri de antrenement, fix pentru a-ti reduce timpul la 10 k si mi-a placut din 3 motive principale:

-  e distanta pe care o alerg cam de fiecare data, nu presupune deci antrenamente mai lungi, iar daca pur si simplu vreau o alergare mai lunga, pot mari numarul de kilometri al unei dintre alergarile din saptamana, alegand-o pe cea cu pace-ul cel mai convenabil pentru mine;

-  e un plan suficient de lung si progresul suficient de domol;

- daca iti atingi target-ul, poti apoi sa treci la urmatorul timp, mai scazand pur si simplu cateva minute si incepand un alt ciclu de 20 de saptamani;

Asa ca neavand nimic mai bun de facut sambata asta, in care eram inca in convalescenta si stateam la caldura, ma gandesc sa ma duc la sala, sa bag o alergare pe banda, caci oricum e indoor si respir aer cald. Cum de curand mi-a sarit in ochi o sala la 5 minute de casa, ma infintez acolo si fara prea multe povesti ma urc pe banda. Singura disponibila, caci nu stiu cum naibii, i-a apucat pe toti dorinta de a face sport, sambata, la pranz, cand mai toata lumea ar trebui sa fie la masa. 

Pornesc banda si dupa ce ma mir ca preselectarea la viteza merge doar pana la 8.0, ii dau bice. Cine stie, o fi un model mai vechi de banda. Apas pe 6.0, dar banda ma ia pe sus....Hooo, sezi bland...Schimb repede pe 4.0 si acum e mai normal. Mai fac inca o incercare la 6.0 si acum merge, dar asta nu e 6-le pe care il stiu eu. La viteza asta nu pot sa merg, trebuie sa alerg, desi 6 km/h e inca mers pentru mine. Dupa principiul "ce nu te omoara te face mai puternic" ma obisnuiesc si cu 6-le si schimb la 8.00. La 8.0 e greu. Instantaneu ma gandesc ca gripa asta m-a pus la pamant, daca eu la 8 km/h imi dau duhul alergand. Pe astia 8.0 ii simt ca pe 12 km/h, dar uite, banda arata 8.0. Din doua una, ori sunt eu praf dupa raceala, ori banda asta e stricata. Tipa de langa mine alearga cu 10-10.5 km/h si pot sa ma jur ca benzile noastre se misca cel putin cu viteza identica, deci nu poate fi decat banda de vina. Asa ca tot strang din dinti asteptand sa se elibereze o banda. Minunea se intampla dupa 20 de minute si ma mut urgent la alta banda. 

Asta e mai generoasa. Preselectare de viteze de la 1 la 20. Incerc cu 4.0, cu 6.0, cu 8.0- e totul cum stiu eu ca trebuie sa fie, corpul chiar imi zice ca alerg cu 8.0 km/h, apoi cu 10.0 km/h, si usor, usor ajung la 12.0 km/h. Setez viteza de croaziera, ma concentrez pe muzica si deodata da revelatia peste mine. Prima banda era in mile!!! Nu era sistemul metric, ci cel imperial. 8 mph face cam 13 km/h, deci din cauza asta imi era mie greu...Pff, deci nu sunt defecta si exista viata si dupa gripa. 

Multumita cu descoperirea facuta, tot ii pandesc de peste 2 benzi pe curajosii care se urca pe banda buclucasa si nu pot sa nu observ cu interes reactiile lor :). E clar, data urmatoare caut sa ma asez fix pe prima banda normala de langa banda buclucasa. Si asa la sala e plictisitor, asa ca putin amuzament e mereu bine primit.

Intre momentul in care iei in mana cartea lui Jose Saramago si clipa in care o deschizi, acorda-ti timpul de a medita la urmatoarele intrebari: Cum s-ar schimba viata ta daca ai orbi peste noapte? Ar fi fara indoiala nu greu, foarte greu. Implicatiile nu ni le putem imagina, atata timp cat ne bucuram si ne folosim toate simturile. Viata ta de zi cu zi ar fi data peste cap, pentru o perioada ai fi dependent de altcineva, va trebui sa reinveti aproape totul: drumuri, job, propria-ti casa, relatia cu persoanele iubite. Si totusi, daca ai fi singur si i-ai avea pe toti aproape, asa, fire puternica cum esti, ai scoate-o la liman pana la urma. Dar cum ar fi daca si familia ta ar orbi, ori daca in cateva saptamani, un oras de oameni normali s-ar transforma intr-un oras de orbi? Pe cine sa te mai bazezi atunci? Fara indoiala nu e suficient timp pentru a invata atat de repede sa te descurci, si un oras de orbi, orbiti peste noapte este sinonim cu haos, anarhie. L-ati uitat cumva pe Orwell? Daca da, luati-l din raftul bibliotecii si recititi-l. Cum s-ar desfasura lucrurile intr-un oras de orbi? Pana unde ai merge pentru a supravietui? Ce ai manca, cu ce te-ai spala, ce ai fi in stare sa faci pentru a trai? Unde s-ar opri umanitatea, unde s-ar instala nepasarea, cand ar iesi la iveala animalul din tine?

Dupa ce meditezi la toate acestea (sa tot fie o zi, doua, trei), ia din nou in mana cartea lui Saramago si citeste-o.

Nu te lasa cuprins de disperare in fata blocurilor de text, aparent fara sfarsit. Ele ascund dialoguri, ele zugravesc actiune, in ciuda stilului compact in care sunt scrise si a pierderii importantei semnelor de punctatie in structura frazei/ paragrafului. Autorul are suficient har pentru a te transforma, doar prin substanta, fara ajutorul formei, din simplu observator in personaj al lucrarii. 

Desi este o carte despre orbire, eseul este deosebit de vizual. Nu se poate ca aflat in fata celor mai dure imagini sa nu te intrebi: m-as fi dedat si eu mizeriei, putreziciunii, lipsurilor, m-as fi lasat violata sau mi-as fi lasat prietena/sotia sa fie violata, as fi fost dintre cei curajosi, ori dintre cei tematori, as fi ucis daca eram in locul personajului de roman, as fi ascuns adevarul atata timp? As fi supravietuit?

"Atunci bătrânul cu legătură neagă a întrebat, De câți orbi este oare nevoie ca să faci o orbire. Nimeni nu știu ce să-i răspundă."

Speranta e reprezentata in principal de sotia unui medic oftalmolog (ambii facand parte din grupul de personaje principale ale romanului) care continua sa vada in aceasta lume a orbilor. Ea, cea care vede, are de dus si cea mai grea povara, caci toata mizeria fizica si sociala i se infatiseaza zi de zi (si) in fata ochilor. Dramele din spital pentru ea sunt complete, ea vede ceea ce ceilalti inca nu reusesc sa compenseze prin auz, miros, pipait. Mai sunt si alte personaje bune, care intregesc senzatia ca nu totul e pierdut: prostituata care ingrijeste un baietel ce nu este al ei, ori care alege sa i se dea unui batran, ignorandu-i pe multi alti barbati mai aratosi din salon, femeile care isi ofera trupurile pentru ca toti ceilalti sa manance.

Desi cartea are happy-end, ea lasa o poarta deschisa spre meditatie, printr-un una din imaginile de final (o biserica in care toate picturile au o dunga alba trasata peste ochi si toate statuile au ochii legati cu o fasie de carpa alba) si prin intrebarea pusa de sotia medicului:

"De ce am orbit, Nu știu, poate că într-o zi vom afla motivul, Vrei să-ți spun ce cred, Spune, Cred că n-am orbit, cred că suntem orbi, Orbi care văd, Orbi care văzând, nu văd. "

Cele 60 de minute petrecute zilnic in metrou au adus cu ele un numar bunicel de carti noi citite, mult mai multe decat am citit in timpul intregii sederi in Germania. Am schimbat titluri, autori, stiluri, frapandu-ma la fiecare schimbare diferentele, traind cu greu tranzitia de a ma desprinde de cartea cu care am trait o saptamana si de investi un nou efort in acomodarea cu noua carte. Dupa fiecare carte incheiata imi propuneam sa scriu ceva pe blog, dar de fiecare data incepeam alta carte, intram in alta poveste ce ma inghitea, pana la punctul in care imi dadeam seama ca impresiile la cald ce ma macinasera cu cateva zile inainte se estompasera si nu mai puteau da nastere unei postari. Pana la "Splendida ceteta a celor o mie de sori" mi-am ales cartile dupa recomandari, la un moment dat aveam doua sau trei pe lista si nu stiam pe care sa o incep, dar inspiratia se mai termina si ea si pe cand ajunsesem la 85% din Kon Tiki: Cu pluta pe Oceanul Pacific, ma rodea deja gandul, ce voi mai citi. Ajunsa in pana de idei ma arunc in bratele internetului si dupa o ora sau doua de cautari si recenzii citite printre randuri gasesc un titlu fain: Spleninda cetate a celor o mie de sori. M-am gandit din start ca la asemenea titlu trebuie sa fie si o poveste originala si citind putin despre Khaled Hosseini si despre subiectul cartii, m-am hotarat in 5 minute ca ea este aleasa. 

Nu cred ca voi putea rezista prea multor carti care trateaza intr-un fel sau altul (cultural, istoric etc) lumea musulmana. In mod surpinzator... Berlinul este de vina pentru asta, si mai ales cele doua expozitii din Muzeul Pergamon si din Muzeul Dahlem, in care am revenit iar si iar, in care mi-am petrecut ore si ore stand si citind de pe kindle, rascolind wikipedia, incercand sa inteleg ceva aparent de neinteles. Invatam si stim prea putin despre aceasta parte de lume, aflata totusi la indemana noastra. Caci desi ne despart mult mai multe mii de kilometri de SUA decat de Turcia/Iran etc, stim mai mult despre cultura americana si prea putin despre ce este la est de noi. Si daca totusi Turcia si Iran sunt mai apropiate de noi, Afagnistanul e un mister, filtrat prin stirile despre avioane deturnate, WTC, teroristi, Al-Qaeeda etc, razboi etc. O tara stancoasa si arida, impietrita parca in piatra ce o compune, cu oameni duri ca stanca, care in ciuda vicisitudinilor (lipsuri, razboie) sa indarjesc totusi sa ramana, sa stea, sa supravietuiasca. 

"Cu un deget, i-a ridicat bărbia lui Mariam.
— Uită-te la mine, Mariam.
Mariam a ridicat privirea, în silă.
— Bagă bine la cap, fata mea: precum acul unei busole care arată nordul, degetul acuzator al bărbatului va găsi întotdeauna femeia. Întotdeauna. Să ţii minte, Mariam."

Despre catunele din Cernei- Mehedinti am scris pe blogul de munte dupa fiecare tura in Valea Cernei. La inceput am fost surpinsa de viata grea dusa de oamenii de acolo, apoi, usor,usor am inceput sa prind mecanismele satului si sa vad dincolo de poezia aparenta a locurilor. Este fara indoiala un amestec de frumos (caci locul e un colt de rai), de lupta zilnica pemtru supravietuire, de viata patriarhala, din ce in ce mai greu de sustinut atunci cand muncesti pamantul si cresti vitele cu aceleasi metode si randament cu care o faceau si parintii ori bunicii tai, dar intr-o societate din ce in ce mai pretentioasa, de bucurie ca traiesti aproape de natura si de tristete ca, mai mult decat in alte locuri, batranii raman singuri. Dilema "a pleca" sau "a ramane" se repeta si aici. Unii, manati de viata grea si de viitorul si mai greu al copiilor au plecat, altii ar lua doar o pauza de la viata de aici, dar s-ar intoarce candva, iar batranii isi masoara anii in ierni si in slujbele rare  pe care preotul din Bogaltin le face in bisericutele din catunele Dobraia si Inelet.  Drumuri lungi «la oras» (de fapt in « metropola» herculane pentru a-si vinde produsele si a cumpara cele necesare: faina, zahar, ulei. 

Herculane e si el un loc tacut si trist in felul sau, frumos si presara cu kitch in acelasi timp, abandonat pana si de soarta ce odata i-a suras. In afara lunilor mai-septembrie, doar pensionarii veniti la bai mai tulbura linistea locurilor cu pasii lor domoliti deja de viata. In Herculane pe langa turism si magazine alimentare nu mai e mai nimic, pentru bucuresteni este el insusi un capat de tara, dar pentru cei de acolo de sus, din munte, este "la oras". 

Cu toate acestea nu i-am auzit pe cei de acolo plangandu-se de saracie. Alte ofuri mai mari au ei: greutatile zilnice, singuratatea, si pentru putinele familii de aici, viitorul copiilor. Astfel initiativa lui Ionut Vlad de a schimba ceva in mersul zilnic al lucrurilor la Scoala din Inelet este o initiativa ce merita popularizata. Sunt de acord caci cu o floare nu se poate face primavara, dar eu un mod de a le spune oamenilor de acolo: nu sunteti singuri. Va invit cu caldura sa cititi materialele de mai jos despre actiunea lui  Ionut si a lui Iulian Angheluta numita «Lumina pentru Inelet», sa meditati singuri la utilitatea initiativei si poate chiar sa faceti ceva in limita timpului vostru pentru copii de acolo. Banii conteaza, ajutorul conteaza, dar acesta este doar jumatatea drumului. Pentru a profita la maxim, copii au nevoie de ajutor, trebuie sa fie invatati cum sa foloseasca banalele (pentru noi) calculatoare pentru a evita ca acestea sa se transforme intr-o piesa de mobilier si ca mai tarziu sa ajunga intr-o sala de clasa dezafectata, transformata ad-hoc in depozit si populata cu lucruri prafuite. In lumea in care traim, intr-o scoala, un calculator nu poate si nu trebuie lasat sa se prafuiasca. Deci tu, cum ai putea sa te implici? 

Daca am revenit din Germania cu destul de mult calm si intelegere fata de modul romanilor de a fi si de a lucra, marea majoritate a functionarilor raman o necunoscuta si o bataie de cap. Din episodul de azi: Posta Romana. 

Pentru expedierea coletului lui Radu, plin cu echipamentul pentru Khan Tengri am incercat sa imi fac temele constiincios, am sunat la infopost, stiam exact cat costa, cat dureaza, ce trebuie sa scriu pe formular, ce trebuie sa cer. Parea ca sunt 100% pregatita, dar pentru intalnirea fata in fata cu angajatii postei nu esti niciodata pregatit. 

La 8.30 ma infiintez la posta de la Pacii unde am descoperit ca angajatele sunt ceva mai binevoitoare decat colegele lor de la Oficiul 19, de langa mine. Oricum, nu conta de unde trimit coletul. Asez echipamentul in cutie, o sigilez, lipesc eticheta cu destinatarul in engleza si rusa si ma infiintez la ghiseu.

- Buna ziua, as dori sa trimit si eu un colet international.

Mi se da formularul tipizat, il completez si bucuroasa nevoie mare ca la ora asta nimeni din cei care se grabesc spre serviciu nu deschide usa postei, sper ca voi rezolva repede. Intind increzatoare formularul si intreb daca spre Kirghistan se poate trimite si terestru si par avion cu valoare declarata. Raspunsul vine ca un boomerang:

- Pai trebuie sa vedem daca putem trimite in general spre aceasta destinatie.

Relaxata o invit pe angajata postei sa verifice (doar mai trecusem prin asta la telefon). Cauta, doamna, cauta dar nu gaseste nimic. O sfatuiesc sfatoasa sa caute si cu "a" nu doar cu "i", dar in continuare niciun rezultat. Incep sa imi pierd rabdarea cand tanti imi zice ca posta romana nu trimite la acea destinatie. Ii explic ca am sunat la infopost si mi s-a spus ca acest lucru este posibil.

- Dar noi nu suntem infopost.

- Nu, dumneavoastra sunteti posta romana si serviciul infopost va reprezinta. Sunt in fond relatiile postei roamna cu clientii sai.

- Pai atunci trimiteti cu ei, daca ei asa v-au spus. Daca voiati sa trimiteti cu posta romana trebuia sa sunati la noi

Ei, tanti, hai a incepi sa te obraznicestisi. Nu ma lua pe mine cu replici de genul acesta, pentru ca imediat scot si eu artileria grea. Crezi ca nu imi stiu si eu rolul? Diriginta de posta, te pun fata in fata cu cei de la infopost etc. Singurul lucru de care imi este mila sunt oamenii care s-au asezat la rand in spatele meu, deoarece vor avea muult de asteptat. Eu cu coletul inapoi nu plec, asa ca inarmata cu determinare, rabdare si perseverenta nu ma las usor dusa de nas. Nu este vina mea ca tie iti este frica sa gandesti si lene sa iesi din facturile tale scanate si din coletele trimise mereu in Marea Britanie, Italia ori Franta. Azi o sa descoperi ca se pot trimite colete si in alte colturi ale lumii. 

Asadar ii explic politicos ca atunci cand cauti pe internet un numar de contact pentru relatii cu publicul, primul care apare este serviciul infopost si acestia reprezinta posta romana in contactele telefonice sau scrise cu clientii. Asa ca functionara renunta la registre si hartoage si ia pana la urma formularul completat, scanandu-i codul de bare pentru a primi lista destinatiilor. Si ce sa vezi? apare Kirghistanul! Ei  vezi tanti, incepem sa progresam!

Pasul urmator este declararea unei valori pentru coletul in cauza. Declar 630 de euro (valoarea maxima pe care o puteam asigura). Cica nu se pot trimite colete cu valoare acolo. Ei, ce vorbesti? Parca incepusesm sa invatam? Ii explic functionarei ca bunurile din colet valoreaza ceva mai mult de 0 lei, chiar daca nu sunt noi, si nu am de gand sa ma bazez pe afirmatiile ei, care sustine ca nu se prea pierd colete. Ei, da! Daca toti angajatii sunt la fel de competenti, cred ca se pierd colete intr-o veselie. Asa ca eu refuz sa ma condamn din start la ipostaza "si futut si cu banii luati" si insist mai departe. Ii explic cu cuvinte ceva mai politicoase ca nu dau doi bani pe trackingul lor, care functioneaza doar in tara de unde a plecat coletul si in tara de destinatie. Intre ele sunt 2-3 saptamani si o gaura cat Groapa Marianelor. Nu prea inteleg eu cum se face ca pe calea aerului dureaza atat de mult... Oare coletul meu face cate o escala pe fiecare continent? 

Vazand ca sunt capoasa, tanti intra intr-un birou si se intereseaza. Exact! Asta trebuia sa faci de la bun inceput. Faptul ca nu stii ceva nu ma deranjeaza. Inteleg sa nu te lovesti zilnic de clienti care vor sa trimita colete in tari care nici macar nu stii cum se scriu, dar macar ai bunavointa si informeaza-te, nu il lua pur si simplu pe "Nu" in brate. Afla ca putem declara si implicit asigura pana la 650 dtu. Nu stiu ce unitati postale or fi astea, dar dupa ceva calcule reiese ca si cei 2700 lei declarati de mine se pot asigura. Minunat! 

Ultimul hop este cantarirea coletului. Sunt invitata sa asez coletul pe cantarul acela micut pe care se cantaresc in mod normal plicurile si coletele mici, si ma uit usor amuzata la jucaria pe care urma sa pun cutia. Nu spun cutioiul pentru ca initial pregatisem o cutie in format XL, dar dupa ce am inghesuit totul cu talent in rucsac, am constat ca intra si intr-o cutie format M. Doamna de la posta, vazandu-mi ezitarea se grabeste sa imi spuna ca daca coletul e prea mare nu se poate trimite. Ii raspund insa sigura pe mine, in stilul care m-a consacrat la acest ghiseu, ca pachetul meu nu e nici mare, nici mic si ca pot trimite colete de pana in 20 kg, greutatea constituind principalul criteriu. Coletul meu are 13.5 si rasuflu usurata, abia atunci cand dau intr-un final banii si coletul are toate premizele sa isi inceapa lungul drum spre Bishkek. 

Stiu ca i-am stricat ziua doamnei de la posta, si asta inca de la prima ora a diminetii, dar asta este...cat traieste omul invata. La plecare  ii multumesc totusi politicos, dar cu un substrat ironic  pe care doar prietenii si familia mi-l cunosc, pentru "ajutorul" acordat...

In fiecare zi, ca si voi, deschid blogul lui Radu. Procesul se repeta constant, religios, regulat. Harta o deschid foarte rar, nu ma intereseaza intr-atat unde este Radu dimineata, cat a mers de dimineata pana la pranz si pe unde il prinde seara. Ca si voi eu traiesc povestile, si zi de zi raman fascinata de multitudinea de comentarii pe care le starnesc postarile lui Radu. Eu recunosc, am exclusivitate, citesc povestile inca din draft, vad pozele cu 2-3 zile inainte de a se publica jurnalul etc, deci nu intru pe blog pentru a-l citi pe Radu. Este sotul meu, si mai presus de atat impartim aceleasi pasiuni. Inteleg de ce face un lucru intr-un anumit fel si conversatiile noastre la distanta sunt mai sumare sau mai tehnice/ mai functionale decat v-ati astepta. 

Insa pe mine, in fiecare zi, ma emotioneaza comentariile voastre. Ale voastre, cei care iesiti din anonimatul cifrelor pentru a lasa o urma pe blog. Radu ar merge oricum inainte, insa stiu ca se bucura pentru fiecare comentariu primit, pentru fiecare om ce se simte inspirat prin ideea in sine, prin postari, prin fotografii. Si eu ma bucur impreuna cu el, deoarece noi chiar credem in calatorii in general si mai ales in conceptul acesta de "slow travel". Noi credem ca a inchide cartea si a iesi sa vezi lucrul sau locul acela, e cel mai mare cadou pe care ti-l poti face, la fel cum suntem siguri ca locurile noi pe care le puteti descoperi in calatoriile voastre va vor determina sa deschideti multe carti. Sa cunoastem si sa ne cunoastem... 

Cu fiecare om cu care ma intalnesc ajung inevitabil sa vorbesc despre Radu, si mi se pare uimitor cati oameni il urmaresc, cati imi marturisesc ca asteapta povestile cu nerabdarea unor copii., pe cati oameni ii bucura o noua postare. Daca chiar si o mica parte din cei care il urmaresc pe Radu vor constientiza ca visele nu sunt niciodata prea departe, ca orice proiect este realizabil daca crezi in el, ca orice drum lung incepe cu un pas (sau cu o pedala) si ca oamenii sunt in esenta buni (cu atat mai deschisi cu cat poseda mai putin, si cu atat mai dispusi sa imparta din ceea ce au) atunci componenta inspirationala a proiectului isi va fi atins scopul.

Deci va multumesc dragii mei (vizitatori anonimi sau nu) pentru ca ne cititi si va indemn sa indrazniti si voi. Puneti un vis pe hartie si porniti in urmarirea lui: pe bicicleta, pe jos, cu gandul sau/si cu fapta. Fiecare dintre noi poate scrie povesti, iar noi ne vom bucura pentru fiecare realizare a voastra.

... sau ce se intampla cand iti pleaca barbatul de acasa

La finalul turei in care l-am insotit pe Radu pana la Basarbovo am facut pana. Noi cei ramasi acasa, ne-am reintors pe bicicleta pana in Bucuresti, si tocmai cand intrasem in oras, Muha ma anunta ca am pana... Baietii se ofera sa ne oprim sa o reparam, dar eu, confundand bicicletele intre ele (a mea cu a lui Radu),  le spun ca e mare bataie de cap sa rezolv o pana pe spate cu porbagajul montat pe bicicleta, asa ca alegem varianta comoda: dat de 3 ori la pompa si mers mai departe. Norocul meu e ca intrand dinspre Giurgiu, nu trebuie sa traversez Bucurestiul ca sa ajung acasa, dar chiar si asa, la cat de morcovita eram, alegeam varianta cu urcatul in metrou, profitand de ziua de duminica si de reglementarile Metrorex in acest sens.

Deci ajung pana la urma acasa si primul gand este sa intorc bicicleta murdara cu rotile in sus si sa fac pana. Pregatesc in acest sens cu meticulozitate nemteasca toate sculele necesare, inclusiv multitool-ul imprumutat de la Vali, special pentru operatiunea complicata a dezmembrarii porbagajului, toate numai ca sa ajung la roata. Asta e un alt rezultat al plecarii barbatului de acasa: nu mai ai la cine sa srigi "help!!!". 

Asa ca ma apuc eu tacticos sa dau ture in jurul bicicletei, ca sa vad de unde incep. Ultima pana reparata a fost prin toamna, in Berlin, si cum eu am memoria scurta, ma jur ca nu mai stiu de unde am inceput. De data asta sunt inspirata, desfac cheita si scot axul care fixeaxa atat roata cat si portbagajul, si ce sa vezi, minunea minunilor, portbagajul cade singur?!?  Ma trezesc partial mirata, partial descumpanita ca totul a mers atat de usor si nu inteleg de unde traiam cu confuzia ca "la bicicleta asta roaga-te sa nu faci pana pe spate". Incet, incet imi reamintesc...Din 2011 din concediul cu Bike Climb Bike. Doar ca atunci eu am mers cu bicicelta lui Radu, si cand Radu mi-a dat acest sfat pretios, el se refera de fapt la bicicleta lui. Bun...Am incurcat bicicletele, o nimica toata! Pot mai mult de atat!

Acest hop fiind magistral lamurit, sa incepem sa operam roata... Metoda pe care mi-am insusit-o de la Radu e buna,zic eu, asta daca nu gresesti insa ceva pe drum. Pregatesc levierele, scot camera, bag aer in camera, nu gasesc intepatura, asa ca profit de faptul ca sunt acasa si bag camera in lighean, gasesc intepatura, fac semn, merg la cauciuc, il pipai, gasesc acul/sarma buclucasa, o scot si pun peticul autoadeziv pe camera. Ura! Doar ca il pun prost! Cum? 2 cm mai la stanga... Si uite asa intepatura mea nu e acoperita. Blonda...Bere? Nu! Mike! Desi ma incearca indoiala ca iau decizia cea buna, insist in nepricerea mea si hotarasc sa mai pun un al doilea petec, de data aceasta corect (adica peste gaura). Singurul impediment este ca cele doua petice se suprapun intr-un loc si minimul meu spirit tehnic spune caci carpeala asta nu o sa tina...Adica la final l-am pus gresit, dar astea sunt detalii, detalii.

Plec cu bicicleta la spalatorie, o spal, ma intorc cu ea acasa si iau la pipait cauciucul. Verdictul il stiu, dar mai sper totusi intr-o minune, asa ca las bicicleta pe balcon. Peste doua zile roata e complet dezumflata, dar imi fac curaj sa ma apuc din nou de ea abia peste alte doua saptamani. Pana asta deja a devenit o problema si mie nu imi place sa rezolv probleme.

Cu curiozitate si cu ceva mai multa indemanare scot camera, o bag in lighean sa imi verific supozitia si am macar multumirea ca am avut dreptate: camera rasufla pe la peticele suprapuse. Solutia e doar una: o camera noua. Iau increzatoare o camera curata si atent impachetata din cutia cu chestii de bicicleta, pun camera, pun roata si cu satisfactia lucrului bine facut pun bicicleta pe balcon. A doua zi, intr-o duminica, am premonitia de a mai verifica inca odata cauciucul... Din nou e partial dezumflat si ma apuca toti nervii!!! Nu inteleg, acum ce am mai gresit?!? 

Asa ca iau bicla din nou la puricat (oare pentru a cata oara). Bag camera in lighean si gaseac intepatura. Fac semn cu markerul si revin cu ea la cauciuc. Pozitionez gaura in ambele moduri posibile si in fiecare din ele pe interiorul cauciucului nu gasesc nimic, insa la exterior e semn clar ca la un moment dat cauciucul a fost acolo atins. Iau la verificat cauciucul in doua randuri si tot nu gasesc nimic. Pur si simplu nu integ: cum s-a  putut intepa o camera noua daca in cauciuc nu e nimic? Iau si camera la analizat si supriza! Acolo unde am dat eu cu markerul se vede destul de greu un dreptunghi desenat cu un pix albastru... Deci asa zici...aici era anterior o gaura si camera mea noua nu era nici pe departe atat de noua pe cat credeam eu. Iau o a nu stiu cata camera, de data asta din ambalaj, o umflu de proba, pe principiul "cine s-a fript cu ciorba sufla si in iaurt" o verific in lighean si o pun cu cea mai mare grija posibila pe bicla. 

Au trecut 36 de ore si roata mea e 100% umflata. Sa se fi spart intr-un final ghinionul mecanicului nepriceput?

Aseara lenea a  invins si nu m-am invrednicit sa pregatesc nimic de mancare, asa ca astazi la pranz, manata de o foame de lup, m-am decis sa incerc cantina despre care auzisem una alta prin firma. 

Experiente anterioare cu cantinele am mai avut. 

Pe cand lucram in Pipera in cladirea unde munceam exista si o cantina (oficial), in realitate ceva intre restaurant si cantina, daca e sa ne raportam la preturi si la diversitatea produselor. Era in mod cert o "impinge-tava" pentru corporationisti cu salate ce incepeau de la 6.50 lei si cu variante complete de felul 1 si felul 2 la care lasai lejer doua bonuri de masa. Astfel incat ii treceam rar pragul, pentru o salata, o portie de orez cu legume sau cate o chifla. 

Ulterior, in Germania, mancam cam de doua ori pe saptamana la cantina. Nemtii erau organizati si afisau de vineri intregul meniu pentru saptamana urmatoare, asa ca stiai din timp daca pentru ziua x se merita sau nu sa iti iei mancare de acasa. Marti era zi de snitel, miercuri de paste, joi de gulas, vineri de peste...In plus nemtii mai veau doua calitati: oamenii erau eficienti avand doar 3 feluri de mancare: unul cu carne suficienta, unul cu putina carne si unul vegetarian. Mai adaugati 2-3 supe tot atatea salate si 2 deserturi si intregiti oferta cantinei. A doua calitate era pretul corect. Nici prea mult, nici prea putin, cam cat facea mancare. Totul avea insa un defect pe care nu il puteam imputa neaparat bucatarului: mancarea avea vesnicul iz de plastic pe care il au chestiile semipreparate si cred ca asta era unul din rolurile sosurilor in care se scalda  mancarea. Oricum, sa ne intelegem, nemtii nu sunt italieni si nici gurmanzii francezi. Nemtii mananca pentru a-si astampara foamea, scopul este precis si nu facem la masa de pranz fantezii culinare. Punct ochit, punct lovit, mergem mai departe la munca. 

Cantina la care am ajuns insa,  nu seamana cu niciuna din experientele anterioare. O incapere relativ mica, cu maxim zece mese verzi de plastic a cate sase persoane, cu doua vitrine frigorifice antice, vechi si de demult si cu meniul scris pe un petec de hartie, felurile de mancare epuizate fiind taiate cu pixul. Aleg niste pilaf cu pulpa de pui si vad ca mancarea imi este pusa intr-o farfurie de ceramica asa cum am acasa. Ma intreb cu un oarecare zambet in coltul gurii daca imi dau farfuria la pachet si apoi va trebui sa le-o aduc inapoi cum faceam pe vremuri cu sticlele? Farfuria a fost insa un stadiu intremediar, caci apoi m-am trezit cu mancarea calda in caserola si in timp record am ajuns inapoi la birou si partial cu o foame de lup, partial cu o curiozitate copilareasca am deschis capacul si am lasat prima lingura de pilaf sa mi se topeasca in gura. Nu era rau deloc, ba din contra, as putea spune ca era unul din cele mai bune pilafuri mancare de mine pana acum, mai ales ca de cand am descoperit orezul cu legume nu prea ma mai ating de pilaf. Nici pulpa generoasa nu m-a dezamagit, si la finalul mesei era ca si cum as fi mancat mancare de acasa. O diferenta semnificativa intre mancarea comandata acum vreo doua saptamni de la o firma de catering din Militari care era si mult mai scumpa dar si lipsita de gust...

Pe masura ce trece timpul invat sa apreciez din ce in ce mai mult legumele si fructele crude, precum si mancarurile de legume pregatite in casa. Valoarea lor adaugata pentru  buna functionare a organismului o stiam si inainte, insa gustul lor nu ma misca in mod deosebit. 

Acum insa vreau sa vorbesc despre gust. Despre salata mea de baby spanac cu mar, portocala si nuci ori migdale, in care aromele se intrepratrund unele cu altele si in care amestecul de culori iti bucura intreaga fire. Nu as da-o pentru nimic in lume pe mancarea inodora, incolora si insipida pe care o mananca zilnic colegii mei de birou: pizza, pene, cartofi prajiti cu pui shanhai, cartofi piure cu ceafa de porc, orez cu legume sau hamburgeri. Aceeasi mancare de pranz ciclata in fiecare saptamana... 

A gati in casa iti ia timp, chiar si banala salata cere o investitie, insa pe langa o optiune personala este un mod de viata care se invata. Gusturile se educa si ele, insa nimic nu este usor daca nu vine dintr-o convingere interioara. Nu vei descoperi peste noapte cat gust poate avea o conopida cruda asezonata cu condimentele potrivite, ori gustul usor dulceag al pulpei proaspete de nuca de cocos. Mananc in continuare orice, insa papilele mele gustative nu se mai extaziaza la gandul unei merdenele ori al unei pungi de biscuiti de care eram aproape dependenta in Germania.  In schimb, simt imediat lipsa fructelor sau a salatei zilnice si dupa doua zile pe munte as da oricat pe un kilogram de portocale. Visez inca de cand am venit in Romania la rosiile de august mancate cu branza sarata, ori mai aproape, la ciresele de iunie culese in galeti din ciresul de la tara. La inceputul lui ianuarie mi se intampla pur si simplu sa intru in piata fara un scop anume, ci doar ca sa ma plimb, sa ma bucur de culori si de diversitatea care era de negasit in Germania chiar si in plin sezon...

Noi nu sarbatorim nici Sfantul Valentin, nici Dragobetele si nici alte zile tip. Nu ne cumparam inimioare, nu pregatesc cine romantice si nu facem dragoste musai in noptile astea. Anul acesta nu vom sarbatori nicio zi din aceasta "mare" impreuna. Si nici nu ne suparam daca de ziua noastra nu ne facem cadouri, din lipsa de inspiratie sau din faptul ca nu ne trebuie nimic... Astazi se fac 7 ani de cand Radu m-a cerut de nevasta si eu sunt acasa, iar el a pedalat o zi intreaga printr-o vremea iernatica in Bulgaria. Cand vom sarbatori 7 ani de la nunta vom fi la 7000 kilometri distanta si nici de ziua mea nu va fi aici. Si nu, nu mi-am pus niciodata problema in felul asta. Nu pot sa inteleg cum unele femei se pot intreba: "Dar l-ai lasat sa plece asa, 9 luni de zile, hai-hui prin lume?". Da, uite asa! Si nu numai ca l-am lasat, ba chiar l-am sustinut sau cel putin m-am straduit sa nu il incurc.  

Daca mai toata lumea ar accepta o asemenea situatie "daca nu ar avea incotro", putini sunt cei care ar accepta-o doar asa, de dragul aventurii. Totusi eu una nu inteleg cum unii oameni gasesc de cuviinta sa se puna in calea viselor celor la care tin. Cred ca niciunul dintre noi nu avem niciun drept sa curmam vise si cu atat mai putin cand la mijloc sunt oameni dragi. Din contra, ei trebuie sustinuti sa isi implineasca aspiratiile, indiferent ca ele se numesc o anumita facultate, o calatorie, participarea la un concurs, un proiect nebunesc etc. Vi se pare ca cel de langa voi va fi mai fericit daca il legati cu lanturi nevazute de voi, de job, de un credit la casa, de copii, de parinti, de prieteni, de responsabilitati? 

Noi nu vrem sa fim "normali", nu vrem sa ne traim viata in tiparele clasice, sa ne facem vacantele la all-inclusive in Turcia, sa platim credit pentru casa, masina, casa de vacanta si sa muncim cu spaima ca maine nu ne vom putea plati ratele. Sa muncim, mult, cat mai mult, sa ne mai luam un al 'nspelea job etc. Noi am vrea sa pedalam mai degraba prin Turcia, sa ii invatam pe copii nostri istorie si geografie la fata locului si sa avem fiecare dintre noi libertatile noastre si in egala masura proiectele noastre comune. 

Eu sunt mandra de Radu, cel care imi este in egala masura sot, iubit, prieten si frate, iar deciziile pe care le luam (de multe ori controversate) noua ni se par atat de naturale...Poate e ceva in neregula cu noi...Ne-am casatorit devreme pentru orice standarde, ne-am intors din Germania tuturor posibilitatilor dupa 18 luni de emigrare, acum ne stau in fata alte 9 luni pe cont propriu. Si totusi fiecare avem incredere in celalalt si cand am pus cap la cap planul, nu pericolele si greutatile ne-au venit in minte, ci lucrurile castigate. Nu cred ca a calatori pana la capatul lumii este mai periculos decat a traversa Bucurestiul pe bicicleta si nu cred a  ramane acasa cu familia si prietenii este mai greu decat a calatori pana la capatul lumii!

Prietenii mei nu sunt normali, sotul meu nici atat, nici eu nu sunt prea normala, copii nostri n-au cum sa iasa altfel, parintii nostri se intreaba cu ce au gresit, dar intrebarea ar fi...ce este normalitatea? Viata pe care voi o considerati normala poate fi inimaginabila pentru un calugar budist sau pentru un mongol nomad. Normalitatea nu este o constanta universala, ea este definita in voi si nici macar la nivel individual nu poate fi considerata o constanta. Normalitatea este alta la 20 de ani, la 40 de ani, la 60 de ani, in Europa, la Polul Nord sau in cine stie ce colt uitat de lume. Normalitatea este cea pe care o simtiti voi si ea este definita de scara voastra de valori, asa ca nu judecati oamenii dintr-o singura perspectiva, nu ii inghesuiti in tipare, caci tocmai "anormalitatile" scriu povestea, tocmai evenimentele deosebite vor ramane peste ani si nu viata de zi cu zi cand duceti copilul la scoala, mergeti la serviciu, treceti pe la supermarket, veniti acasa, faceti mancare si va culcati. Fiecare asemenea zi isi are magia ei, prin simplul fapt ca ati ajuns sa o incheiati sanatosi, insa pur si simplu, unii oameni au nevoie din cand in cand de povesti. Cititi povesti, lasati-va mintea sa viseze si cu suficienta pasiune si determinare, poate, la un moment dat, veti ajunge sa scrieti voi insiva povesti.

Cum cine a zis? Eu! Eu sunt de parere ca alergatul in oras e plictisitor, iar alergatul la sala, pe banda, e cumplit de plictisitor. Intre doua rele, aleg parcul...Si nu, nu am ajuns la sala de fitness din cauza vremii de afara, ci pentru ca eu cautam de fapt...o sauna. De cand am venit din Berlin si dupa ce au trecut sarbatorile m-am apucat sa gasesc un loc, unde sa pot face o sauna decenta in Bucuresti, fara preturi exorbitante. Prin decenta inteleg sa pot sa stau cat vreau, sa fie dusurile la indemana, o eventuala bancuta unde sa poti sa stai sa te racoresti si sa nu te puna sa te infasori in 10 prosoape. Pana acum am avut doua tentative, una la Complex Sportiv 2000 (in Militari) si a doua la World Gym Academy (la Tineretului). Nici una din variante nu a fost pe gustul meu, astfel incat cautarile au continuat. Ce e drept si eu eram pretentioasa...

Pana la urma am gasit o sala de fitness pe langa statia de metrou Nicolae Grigorescu si cum combinatia standard includea fitness si sauna, am zis ca daca tot am dat un ban, macar sa stau in fata. Cum dintr-un asemenea loc, singurul aparat care ma intereseaza este banda de alergare, iata-ma alergand indoor, cu muzica data la maxim in urechi si cu fereastra larg deschisa sa ma racoresc. In jurul meu nimeni nu rezista mai mult de 15-20 de minute, eu ma incapatanez sa alerg cam 50 si in aceste minute ma tot intreb cum rezista Suca pe banda atata timp. Incep sa il admir si ma gandesc ca eu in curand o sa ma rezum doar la sauna. Si asa, daca vreau sa intru de 6 ori nu imi ajunge timpul. 

Oricum sauna e mult mai interesanta. Acolo poti lua pulsul societatii, acolo intru intr-un mediu cu care nu am nicio tangenta si vad cum traiesc altii si ce "probleme" au alti...Sau altele, mai bine zis.

Cel mai interesant lucru la sauna sunt fara indoiala discutiile despre slabit. Este incredibil cum oamenii pot fi vesnic nemultumit, pentru ca trebuie spus ca pana acum nu am vazut nicio peroana grasa in vestiarul fetelor. Toate sunt femei care arata bine, dar care au un pitic cu muschiul x care nu este suficient de tonifiat sau cu acea urma de colacel de pe burta care nu apare decat atunci cand stau jos. Nu... aceste semne de slabiciune nu i se cuvin unei femei bine, unei femei de cariera ce viseaza sa fie perfectiunea intruchipata. 

Am aflat cu aceasta ocazie tot continutul claselor de cycling, aerobic, tae bo am invatat cuvinte noi precum TRX, stiu ce instructor e mai bland si care le omoara pe saracele fete din picioare. 

E o lume total noua pentru mine este lumea colegelor mele de la job, sunt grijile si preocuparile lor zilnice cu care nu m-am intersectat niciodata...

Sala nu e suficienta? Atunci intra in functiune masajul vacuumul si alte proceduri de zici ca viata lor e impartita doar intre munca si sala. Si e neaparat asezonata cu un hamburger de la McDonald's pe post de mancare de pranz, doi covrigi dimineata, cola si dulciuri de la automat si seara regim cu salata, fructe, iaurt, ceaiuri, ori chiar infometare...

Feedback saune testate pana acum

Complex Sportiv 2000, Militari, Iuliu Maniu//Apusului

Avantaje: pret 20 lei/intrare, timp nelimitat. Curant, modern. 

Dezavantaje: sauna foarte mica (4 persoane si destul de intime), nu exista niciun dus in preajma, pentru a ajunge la vestiar si sa faci dus trebuie sa te plimbi cu transpiratia dupa tine pe parchetul oamenilor. In vestiar nu puteai sta jos sa te relaxezi deoarece existau niste taburete de piele pe care nu iti venea se te asezi si sa le uzi.

Word Gym Academy, Tineretului

Avatanje: Acces facil (aproape de statia de metrou si central), pret ok. Sauna se afla in vestiar, deci acces facil la dusuri si te poti folosi de bancile din vestiar pentru relaxare. 

Dezavantaje: daca sauna e inchisa dureaza foarte mult pana se incalzeste sauna (cam 30 de minute pentru a ajunge la 80 de grade). In plus 80 de grade, asa cum arata termometrul de acolo mi se par cam mult pentru caldura din interior. Cam dupa o ora de cand am inceput programul de sauna, oamenii au inchis sauna (practic nu am prins decat 15-20 de minute la aproximativ 60-70 de grade reali). A fost prima sauna la care mie mi-a fost frig si in care nu am transpirat cum trebuie.

O simt. Stiu ca ea e inca acolo. Uneori isi face simtita prezenta. Fie cu niste dureri musculare prelungite, fie cu o durere de cap de cateva ore dupa ce saptamani in sir uitasem de ea, fie pur si simplu cu mai putina energie decat aveam inainte. Atunci cand o simt ma incearca in acelasi timp sentimente contradictorii precum dezarmare si inversunare...Bun, razboiul e lung si eu nu am aflat inca strategia castigatoare. Dar in egala masura sunt momente cand o admir. Si momentele acestea de introspectie interioara nu sunt putine. Numai atunci cand faci cunostinta cu o simpla bacterie care poate sa fie atat de parsiva, care se poate adapta atat de bine, care se poate fofila de antibiotice, care se poate preface in alte 1000 de boli, care poate fi intr-un cuvant atat de inteligenta supravietuind atator atacuri si adaptandu-se mereu, numai atunci intelegi cat de complexa poate fi viata. Bacteria mea e un organism unicelular ce poate face insa atatea lucruri. Asa ca nu pot sa ma gandesc cat mister si cata complexitate, in acelasi timp, se ascund in graul care creste in ghiveci, in brandusele ce vor scoate capul din zapada mai devreme decat in alti ani, in tantarul care ma va bazai in noptile de vara, in animalele stiute sau nestiute cu care ne impartim teritoriul si nu in ultimul rand, in noi. Fiecare din noi suntem o mica minune si asa ar trebui sa ii vedem si pe cei din jurul nostru si asa ar trebui sa ne vedem si pe noi. In plus noi mai avem o "putere":  noi putem face alte mici minuni pentru intreaga lume cuvantatoare sau necuvantatoare din jurul nostru.

Invata de la toate...inclusiv de la o mica bacterie cu care esti fortat sa coabitezi pentru o perioada de timp.

Iar atunci cand crezi ca nu esti fericit, stai o clipa locului si uitat-te in jurul tau. Fa o pauza, mira-te si fii recunoascator. Fericirea consta in a fi recunoascator pentru ceea ce ai si nu a alerga mereu catre ceea ce nu ai si este la ani lumina de tine.