Cartea de fata este o carte autobiografica...cu toate bunele si relele genului. Deci, daca nu va plac memoriile poate ar trebui sa va ganditi de 2 ori inainte sa va apucati...si nu spun asta ca sa va dezarmez, ci pentru a fi sigura ca atunci cand va apucati de carte,nu veti fi dezamagiti. Recunosc ca mie imi plac memoriile, jurnalele, toate textele scrise din inima si cu sinceritate, care sunt practic un ciob din oglinda autorului.

Dar cartea de fata e in foarte mare masura si o fresca sociala:

- a diasporei romane (mai ales a romanilor din Paris)

- a Republicii Niger

- o observatie la cald, nepartinitoare si destul de amara, a efectelor pe care le-a avut comunismul in Romania, si a urmelor lasate de acest regim.

Recunosc cu mana pe inima ca prima parte (“Refugiat politic in apus”) nu m-a entuziasmat prea tare.Prea multe nume, prea multe cifre, prea multe amanunte, ma faceau uneori sa pierd imaginea de ansamblu.

Daca totusi perseverati, capitolul 2- “In africa subsahariana” va aduce o nota proaspata si exotica lecturii. Cum Neagu Djuvara a petrecut ani buni in Republica Niger, observatiile pe care le face, sunt rodul unei munci de sinteza. Il admir in egala masura si pentru curajul si curiozitatea pe care a avut-o vis-a-vis de nou, avand in vedere ca a plecat in Niger la varsta de 45 de ani.

“Ma veti intreba inainte de toate:-”Ce-ai cautat, dom'le, acolo, tocma-n buricul Africii?” De! Inca un exemplu de ce inseamna hazardul, intamplarea in viata omului”

“Precizez aici,ca sa nu isi inchipuie cineva ca am plecat acolo la un Eldorado, ca salariul ce aveam sa il primesc era cu putin mai mic decat ce castigasem […] (pana atunci n.a). Va fi crezut Veniamin ca plecasem sa ma umplu de bani dar eu plecasem sa scap de el. Dar nu imi pasa. Imi ziceam: plec pe doi ani, apoi, cum zic moldovenii, om vidé. Si am plecat.”

Tot capitolul dedicat Africii este presarat cu marci ale oralitatii, care fac aceasta carte extrem de lizibila, care apropie intr-un fel cititorul de un autor care nu se ascunde in spatele unor cuvinte pompoase sau unor fapte marete.

“Fa, Neagule, raspunsuri de tip necunoscut la niste discursuri necunoscute”.

De fapt autorul nu se menajeaza deloc si finele autoironii sunt “delicioase”:

“Ma intorc la cazul sarmanului moldo-valah parasutat in acea lume, pentru el atat de noua si stranie.”

Umorul il insoteste peste tot. Sa nu va speriati, nu avem de-a face cu istoricul-soarece de birou, ci cu un om care iubeste viata si care incearca sa o zugraveasca zambind.

“Am avut avut un servitor (un boy), cel mai bun dintre cei pe care i-am avut;[...] ma distra faptul ca nu distingea in frantuzeste “p” de “f “astfel incat pestele “poisson” era “foisson” si puiul, “poulet” era “foulet”-cum ar fi zis pe romaneste ca-mi serveste la masa feste si fui!”

In egala masura secvente precum:

- imaginea si descrierea spitalului din Niamey

- o nunta in Niger

- femeile africane

- portul femeilor si al barbatilor

- societatea patriarhala

- obiceiurile alimentare

cred ca au fost cu atentie alese (cernute din noianul experientelor cu care te confrunti inerent cand locuiesti un timp atat de lung intr-o alta tara, total diferita ca mentalitate, organizare etc) astfel incat sa prezinte societatea si cultura, cat mai fidel.

Nu sunt observatii de turist, sunt observatiile unui expat, in fond si au o valoare intrinseca.

“Pentru a patrunde cat de cat in lumea lor cea mai tainica, cea mai adevarata, ar fi trebuit sa traiesc “intr-un colt de tara veche”, ca ei, intr-o casa de chirpici cu usa si fereastra de tabla sau -mai bine- intr-o coliba de rogojina, cu o femeie sau mai multe, dintre localnice, si o droaie de copii goi in jur, in aceeasi ograda cu capra si curcanii si gainile golase, sa invat limba sau limbile lor, sa traiesc ca ei, sa dorm ca ei,sa bolesc ca ei, sa ascult seara de seara povesti din trecut, povesti cu vraci si vrajitoare, povesti cu zeitati neinchipuite-si atunci, poate-poate, dupa zeci de ani as fi inceput sa patrund in lumea lor.”

Doua alte momente care au marcat perioada de sedere in Africa, desi nu sunt legate direct de Continentul Negru, merita mentionate:

- revederea cu mama sa dupa 20 de ani- foarte emotionanta

- sustinerea tezei de doctorat si asta o varsta inaintata daca e sa comparam cu trendul din ziua de azi. Dar eu nu inteleg cum pot sa devina tinerii din zilele noastre la 30 de ani, doctori, daca in 10 ani de studiu romanesc, reusesc sa atinga o asemenea maturitate intelectuala si o asemenea profunzime a cunostintelor.

Totusi, cea mai puternica impresie a avut-o asupra mea capitolul dedicat intoarcerii in tara, imediat dupa Revolutie.Aici sunt zugravite din creion cateva imagini care mie imi par valoroase. Vorbim de ochii unui occidental, umblat totusi si prin locuri mai putin blande decata batrana Franta sau riguroasa Germana, dar si de sufletul unui roman...

Cred ca senzatia seamana cu care ai avea-o cand te intorci acasa dintr-o lunga calatorie, si o gasesti in ruine, cu folii in loc de geamuri, cu carpe zdrentuite intinse pe sarma, cu peretii cojiti si mai ales populata de tigani :) :) :). Terifianta comparatie am facut nu-i asa?

Socul intoarcerii in tara:

“Ne oprim deci la o pompa de benzina zarita pe marginea soselei, chiar la intrarea in capitala. Cand veneai din Occident-chiar si din Ungaria-cu statii de benzina stralucind de lumini, cu multe pompe curate, cu magazine luminate in jur, cu restaurante-acea pompa singuratica, ruginita, pe un pamant batatorit si gretos, cu pete de ulei, avea un aspect de mizerie inimaginabil.

Tinerii francezi care conduceau camionul cer putina apa pentru radiatorul lor care curgea. Li se indica o chiuveta neagra de jeg, unde nu mai curgea apa, dar fiind plina de apa murdara, ca era astupata, curgea dedesupt, in canalul de curgere stricat, cu picatura. Au pus o cutie de conserve goala sub chiuveta si dupa vreo 10 minute au putut reaproviziona radiatorul lor cu o apa cenusie”

De-a lungul catorva zeci de pagini intrebarea “Ce cauti, Neagule, aici?” apare ca un laitmotiv.

“Ce sa zic de impresia pe care mi-o faceau vitrinele magazinelor, chiar si pe arterele centrale? Nu imi puteam inchipui ca in Europa putea exista atunci un nivel calitativ si estetic atat de grosolan. Fatada nevopsita de ani, lumini plalide, stofe spalacite si de prost gust-iar in Alimentare, numai siruri de conserve cu aspect invechit si etichete decolorate. In noua sa infatisare, noua sa tusa de inspiratie sovietica, Bucurestiul imi aparea acum mai apropiat de Alma-Ata sau de Ulan-Bator decat de Viena sau chiar de Budapesta. Eram doborat. Imi ziceam: “Ce cauti, Neagule, aici?””

Este clar ca autorul incearca sa inteleaga fenomenul in profunzime si pshiologia schimbata a maselor:

“Pana si anumite forme noi de politete mi-au aparut ciudate, suspecte. Pe vremuri, daca opreai pe cineva in strada ca sa il intrebi de o adresa, era de ajus sa spui: “Imi puteti spune, va rog, unde e strada Cutare? Acum se spunea: “Scuzati, va rog, nu va suparati, puteti sa imi spuneti” O tripla formula de politete, parca de teama ca, de nu, celalalt o sa te sictireasca.”

“Vizitand, la 20 mai, zeci de sectii de vot, mi-am dat seama ce parodie de “alegeri libere” a fost aceasta prima consultare populara. O populatie, in imensa ei majoritate, neinformata sau dezinformata, o proliferare de partide mici, nascute peste noapte, ca niste paravane in jurul marelui partid format de “esalonul 2“ al fostei nomenclaturi comuniste.

Abatut,a doua zi, privind rezultatele (un fost presedinte ale studentimii din URSS ales acum presedinte al Romaniei cu peste 80% din voturi!!!) incercam cu disperare sa inteleg ce se putea petrce in mintea acelor milioane de nefericiti care ieseau dintr-un lung cosmar si faceau acum aceasta alegere, care pentru un sprirt neprevenit, venit din afara, aprea ca ceva ireal,suprarealist de neinteles.”

Comparatia de mai jos mi se pare mie una, de mare efect:

“Imi inchipuiam un basm, ca un vis urat: niste captivi tinuti in lanturi de zeci de ani in bezna, sunt deodata salvati de o ceata de tineri luptatori care, cu pretul vietii lor, au spart usile, le-au rupt lanturile si i-au scos din put la lumina. Sus, orbiti de soarele cu care nu mai erau invatati, in loc sa urmeze chemarea vesela si galagioasa a tinerilor care ii salvasera, se iau docili, plecati, supusi, dupa chemarea fostilor temniceri, fiind invatati cu ei, ca le aduceau zilnic blidul de fasole si codrul de mamaliga, iar de-acum, cu sira spinarii franta, lor mai mult nu le trebuia.”

Observatiile tintesc:

- atat autoritatile, care nu dau dovada de niciun fel de coloana vertebrala (de exemplu jocul politic al mineriadei)

“Era clar ca situatia era din ce in ce mai intolerabila [...] si ca ordinea trebua restabilita. Se putea realiza intr-o noapte, cu doar cateva sute de politisti. Dar regimul la putere dorea un exemplu bicuitor pentru ca 23 de milioane de cetateni sa se simta iar sub amenintarea terorii. Scene de bataie cumplite, scene de vandalism; natia inghitsie hapul, de parca nici n-ar fi fost! Ce jale! In ce hal de nesmitire am ajuns!”

- cat si cetatenii simplii, carora parca tranzitia sau liberatate li se urcasera la cap.

“Repet: trotuare ca la Bucuresti n-am vazut pe 4 continente. Nici “la mine” la Niamey-ca acolo nu era asfaltata decat soseaua, alaturi era nisip si puteai umbla pe el fara sa ai ochii tintiti la picioare....Faceam “fixatie” psihologica.

Apoi indisciplina cetatenilor: cuii, cartoane, sticle goale, totul aruncat afara-ce are a face? Primaria sa curete.

A ramas undeva un teren viran? Bravo-un chilipir: devine loc unde-si arunca vecinii gunoaie, carpe, laturi.”

Calatorie cu trenul de la Curtea de Arges, la Bucuresti:

Despre 2 vlajgani cu care impartea compartimentul:

Incepe dialogul:

"-De unde p..a, are Troaca undita aia, p...a mea?

- P..a a cumprat-o din Germania.

- Din Germania? P..a. Si cat a dat, ma, pe ea, p...a mea?

- [o cifra]

- P..a mea! Pai cum sa te miri, p...a mea ca prinde peste, p...a mea...Si cat e marca acum, ma? P..a mea!

- [o cifra]

- Ptiu! F....-ui! Da de unde, p..a, a gasit Troaca banii astia, p...mea.

Am de-a face, fara indoiala cu alfabetizati de ai lui Ceausescu. Vocabularul lor nu depasete 200-300 cuvinte, in schimb discurusul e punctat la fiecare 2-3 cuvinte cu phalllus valah, vanjos, cu furie si staisfactie in acelasi timp.

Scot o carte din buzunar si, la palida lumina a zilei, care incepea ,incerc sa citesc. Cu neputinta Phallusul valah ma agreseaza, umple in continuare compartimentul, aerul, vazduhul. Afara apare o apa mare. Vlajganii s-au sculat si au iesit pe culoar de unde-mi mai parvine in urechi cascada verbala, apoi mai departata, pana se pierde in ceata diminetii-dar ma prind ca de-abia dupa ce vor fi zvarlit undita in apa vor fi incetat gealatii exploziile lor falice, de teama sa nu sperie pestii-ca teama de a speria cumva pe oameni nu-i mai incerca desigur de mult.”

“Balcani, in sensul periorativ, nu e un termen geografic, e un termen moral.Un apusean care vine la Bucuresti vede trotuarele, si gunoaiele si cainii vagabonzi, vede ca doi barbati din 3 sunt nebarbieriti si ca toti scuipa pe jos. N-ar enevoie de alte criterii ca sa stie ca se afla in Balcani.”

Demonstratie pe care o poate sustine si o afirmatie oficiala:

“Teribila fraza, biciuitoare, a generalului Berthelot (trimis de Franta in iarna 1916-1917 ca sa ne ajute la reorganizarea armatei), fraza cica din primul sau raport catre Paris-”Ils sont admirablement désorganisés””

Totusi avem de-a face cu un spirit optimist...si la cat de tumultoasa, la cate cotituri si schimbari de perspectiva a avut viata sa, nu putea ajunge la o asemenea varsta fara sa nu fi fost calauzit de speranta, care, precum o lumina vesela si jucausa, a mers in fata lui si l-a ajutat sa isi pastreze spiritul optimist:

Slujba de Pasti la Mitropolie in 1990

“ am vazut pe tanara femeie de langa mine-era modest imbracata, dar figura fina de intelectual, ochii nostri nu se intalnisera-acum nu stiu cum izbutise sa se ghemuiasca jos, in acea inghesuiala, gasise loc sa-si puna si fruntea si palmele la pamant-am simtit atunci ceva ca un fior in spinare si in fata acestei dovezi de adanca smerenie deodata mi-au venit lacrimile si lumanarile pareau mii de stele; nu mai erau insa lacrimi de intristare si de deznadejde, erau lacrimi de speranta, caci capatasem intr-o clipita-cu acea intuitie ce n-are nevoie de justificare, ce izvoreste din adancul inconstient-certitudinea ca tara asta a mea nu se va putea pierde.”

Final:

“Imi apare din nou in fata ochilor, ca-n vis, chipul angelic al fetitei de la Sucevita, cu buchetelul ei de flori. Si vin acum si eu, uratul sa va vand buchetul meu de flori, cu spini cu tot.”