Ei si ce daca?

Suntem suficient de normali in fiecare zi acasa sau la serviciu.

Atunci cand suntem insa impreuna avem voie sa fim anormali. Si suntem pasnici oricum. Nu facem urat, nu ne dam in petec, ne distram doar in felul nostru. Si suntem deschisi la cele mai traznite idei.

Pinguinii sunt mai mult decat niste prieteni. Sunt ceva indescriptibil, care l-ar face invidios pe orice copil.

Ma consider extrem de norocoasa ca la 26 de ani pot sa evadez din cotidian in felul asta. Niciodata in copilarie nu am avut asa o gasca, am fost mai repede o persoana retrasa si usor antisociala. Nu stiu care e secretul chimiei dintre noi, dar nu vreau sa il descopar. Vreau doar sa il pastrez. E o reteta unica si imposibil de reprodus in alte conditii. De multe ori cand suntem impreuna ma regasesc rostind pentru mine: "Opreste doamne clipa cu care masuri eternitatea!"

Le sunt recunoscatoare lor ca pot sa fiu in aceeasi zi serioasa si traznita, adult si copil. Ma bucur ca cea mai mica idee aprinde imaginatia si e capabila sa invarta rotite nevazute care sa miste intreg angrenajul. E suficient sa existe scanteia. Entuziasmul rezolva restul. Viata mea se leaga de ei si ar fi trista si searbada altfel. As pierde ceva din capacitatea de a visa. Nu imi vine sa cred ca la varsta mea, mama mea se pregatea sa ma nasca si noi ne pictam in pisici si tigrii. Simt ca desi fetele noastre isi schimba trasaturile usor usor, sufletul nu a imbatranit...a ramas acelasi ca si acum 5-6 ani.