In spatele meu soarele apune. Apune peste un oras gri si poluat, peste o Pipera intesuta de cladiri. Totusi pentru 15 min coloreaza griul. In birou jaluzelele sunt inchise. Au ramas asa de la miezul zilei cand soarele batea cu putere (pentru o zi de decembrie) si le intra in ochi colegilor mei. Corporationistii din Pipera care intra la job cand e inca intuneric, si ies tot pe noapte, au uitat sa se mai bucure de soare. Au uitat sa ii simta caldura si arsura, au uitat sa respire si aer normal de cand cu sistemul de aer conditionat. Cladirea nu are nici geamuri care se deschida, parca am lucra intr-un mediu de laborator. Noroc in fond ca are geamuri, se putea si mai rau…

Ideea este ca acum la apus, planta de la noi din birou (asparagus sau ce o fi ea) lasa o umbra superba pe perete. Era o umbra dubla ca marime fata de original si parea un palmier....Un palmier care te imbie la plaja, care aduce cu el mirosul de sare, de alge, de mare. Un palmier care aminteste de vara dusa, de rochiile vaporoase de plaja, de forfota sau de linistea unui concediu petrecut intr-o destinatie exotica. Era o aparitie atat de calda si de frumoasa, atat de opusa realitatatii rece si cetoase din aceste zile de decembrie. Si pentru o clipa am visat...