Oglinda Lunii

mgcpuzzles.com

Astazi, dupa aproape 1 an de pauza am revenit in gradina Bunicii...

O oaza neastepatata de verdeata ascunsa dupa perete. Nu ai putea sa crezi ca in spatiul acela mic se ascund atatea plante verzi. Este un loc sfant, o marturie si o legatura a copilariei.

Atunci cand udam cu grija florile imi aminteam cum o auzeam diminetile pe bunica udandu-le si cantand. Bunica le canta niste cantece linistite in ucraineana. Bunicii ii place sa cante si cand gatea si cand intindea rufele, si eu am prins acelasi obicei cand sunt singura acasa. Timpul trece parca mai usor si munca e mai placuta.

Peste zi le punea muzica florilor, iar de fiecare data cand trecea pe langa ele le vorbea. Bunica imi spunea ca florile aud si cresc frumoase si cred ca mare dreptate avea. Caci toata gradina bunicii e superba, e plina de viata, florile frumos colorate, frunzele verzi si carnoase, ghivecele frumos aranjate in vase. La dragoste si la atentie florile raspund cu dragoste...

Florile au nevoie de timp si de fiecare data cand bunica imi lasa pe mana gradina nu reusesc sa o pastrez la fel de frumoasa. Mainile mele, vocea mea, sufletul meu nu gaseste calea pentr ua comunica cu plantele din gradina oricat mi-as dori. Pe mine ma alearga timpul si le ofer doar apa, bunica le ofera si multa dragoste si atentie, uneori la fel de importanta ca apa.

Florile din gradina bunicii o asteapta pe bunica, si eu o astept sa umple casa care o asteapta, caci lucrurile sunt minunate aranjate acolo si casa aceea miroase a bunica.

Atunci toamna se simtea doar in aer, acum insa ea se simte peste tot.

In aerul rece de dimineata cand tragi polarul pe tine.

In lumina care nu mai inunda zilnic biroul. Ma duc acum, din ce in ce mai des sa deschid jaluzelele, din ce in ce mai mult.

In drumul de intoarcere spre casa in care cate o rafala de vant mai are putin si te darama de pe bicicleta. In vartejurile de praf si frunze si in pedalatul cu vantul in fata spre casa.

In frunzele pe care le starnesc in urma rotilor.

In ghindele peste care trec zilnic pe Petricani.

In primele castane maro si lucioase, precum crema de pantofi, tocmai cazute din copac in fata mea.

Castenele imi aduc aminte de copilarie, imi aduc aminte de drumul spre parc si de bicicleta mea cea mica de care aveam atarnata o sacosa mare. Ma opream la fiecare castan sa caut cele mai frumoase castane si astfel drumul spre parc devenea nesfarsit. Apoi le imprastiam prin casa si mama ma bodoganea la fiecare curatenie caci le gasea prin toate cotloanele.

Eram mica si tunsa scurt.

Acum dupa ani,sunt din nou tuns scurt, insa am o bicicleta mare si nu am mai cules demult castane...Poate trebuie sa ma reapuc. Insa pana una alta nu stiu daca sunt pregatita sa intampin toamna, astfel ca in visele mele mai cer un strop de vara. Sau o mica intarziere...