E o plantuta verde, daruita de bunica de ziua mea, care sta cuminte la mine pe birou. Cand am primit-o avea frunze rosii in varf-pe post de petale, care usor usor s-au uscat si le-am rupt. Dupa care, am crezut ca o sa moara de tot...ma si vedeam jeluind cate o frunza si ajungand sa pastrez pe birou un ghivechi plin cu pamant...ma gandeam ca e bun si acela ca imi aminteste de munte.

Dar odata ce a venit frigul, plantuta mea cu preferinte racoroase si-a revenit. Frunzele usor ingalbenite pe margine s-au inverzit la loc, si a inceput sa creasca usor usor, dreapta si din ce in ce mai verde. Mai pastreaza doar o urma de rosu in frunza cea mai de sus ca o amintire a primaverii.

Isi primeste apa regulat, la radacina asa cum m-a invatat bunica si acum, de sarbatori are o multime de lastare verzi. Mi se parea mie ca s-a indesit dar nu eram sigura. Insa acum, zilele astea am avut mai mult timp sa stau cu ochii pe ea si e plina de noi frunzulite mici, ca niste sabii ce se inalta spre ...tavan. Stam langa fereastra sa avem lumina si sa crestem mari. Din batul care ajunsese la sfarsit de vara acum ma tem ca nu o sa mai am loc in ghiveci si va trebui sa il schimb .

Plantuta mea traieste si intra in noul an mare si frumoasa...si eu, odata cu ea.