... sau ce se intampla cand iti pleaca barbatul de acasa

La finalul turei in care l-am insotit pe Radu pana la Basarbovo am facut pana. Noi cei ramasi acasa, ne-am reintors pe bicicleta pana in Bucuresti, si tocmai cand intrasem in oras, Muha ma anunta ca am pana... Baietii se ofera sa ne oprim sa o reparam, dar eu, confundand bicicletele intre ele (a mea cu a lui Radu),  le spun ca e mare bataie de cap sa rezolv o pana pe spate cu porbagajul montat pe bicicleta, asa ca alegem varianta comoda: dat de 3 ori la pompa si mers mai departe. Norocul meu e ca intrand dinspre Giurgiu, nu trebuie sa traversez Bucurestiul ca sa ajung acasa, dar chiar si asa, la cat de morcovita eram, alegeam varianta cu urcatul in metrou, profitand de ziua de duminica si de reglementarile Metrorex in acest sens.

Deci ajung pana la urma acasa si primul gand este sa intorc bicicleta murdara cu rotile in sus si sa fac pana. Pregatesc in acest sens cu meticulozitate nemteasca toate sculele necesare, inclusiv multitool-ul imprumutat de la Vali, special pentru operatiunea complicata a dezmembrarii porbagajului, toate numai ca sa ajung la roata. Asta e un alt rezultat al plecarii barbatului de acasa: nu mai ai la cine sa srigi "help!!!". 

Asa ca ma apuc eu tacticos sa dau ture in jurul bicicletei, ca sa vad de unde incep. Ultima pana reparata a fost prin toamna, in Berlin, si cum eu am memoria scurta, ma jur ca nu mai stiu de unde am inceput. De data asta sunt inspirata, desfac cheita si scot axul care fixeaxa atat roata cat si portbagajul, si ce sa vezi, minunea minunilor, portbagajul cade singur?!?  Ma trezesc partial mirata, partial descumpanita ca totul a mers atat de usor si nu inteleg de unde traiam cu confuzia ca "la bicicleta asta roaga-te sa nu faci pana pe spate". Incet, incet imi reamintesc...Din 2011 din concediul cu Bike Climb Bike. Doar ca atunci eu am mers cu bicicelta lui Radu, si cand Radu mi-a dat acest sfat pretios, el se refera de fapt la bicicleta lui. Bun...Am incurcat bicicletele, o nimica toata! Pot mai mult de atat!

Acest hop fiind magistral lamurit, sa incepem sa operam roata... Metoda pe care mi-am insusit-o de la Radu e buna,zic eu, asta daca nu gresesti insa ceva pe drum. Pregatesc levierele, scot camera, bag aer in camera, nu gasesc intepatura, asa ca profit de faptul ca sunt acasa si bag camera in lighean, gasesc intepatura, fac semn, merg la cauciuc, il pipai, gasesc acul/sarma buclucasa, o scot si pun peticul autoadeziv pe camera. Ura! Doar ca il pun prost! Cum? 2 cm mai la stanga... Si uite asa intepatura mea nu e acoperita. Blonda...Bere? Nu! Mike! Desi ma incearca indoiala ca iau decizia cea buna, insist in nepricerea mea si hotarasc sa mai pun un al doilea petec, de data aceasta corect (adica peste gaura). Singurul impediment este ca cele doua petice se suprapun intr-un loc si minimul meu spirit tehnic spune caci carpeala asta nu o sa tina...Adica la final l-am pus gresit, dar astea sunt detalii, detalii.

Plec cu bicicleta la spalatorie, o spal, ma intorc cu ea acasa si iau la pipait cauciucul. Verdictul il stiu, dar mai sper totusi intr-o minune, asa ca las bicicleta pe balcon. Peste doua zile roata e complet dezumflata, dar imi fac curaj sa ma apuc din nou de ea abia peste alte doua saptamani. Pana asta deja a devenit o problema si mie nu imi place sa rezolv probleme.

Cu curiozitate si cu ceva mai multa indemanare scot camera, o bag in lighean sa imi verific supozitia si am macar multumirea ca am avut dreptate: camera rasufla pe la peticele suprapuse. Solutia e doar una: o camera noua. Iau increzatoare o camera curata si atent impachetata din cutia cu chestii de bicicleta, pun camera, pun roata si cu satisfactia lucrului bine facut pun bicicleta pe balcon. A doua zi, intr-o duminica, am premonitia de a mai verifica inca odata cauciucul... Din nou e partial dezumflat si ma apuca toti nervii!!! Nu inteleg, acum ce am mai gresit?!? 

Asa ca iau bicla din nou la puricat (oare pentru a cata oara). Bag camera in lighean si gaseac intepatura. Fac semn cu markerul si revin cu ea la cauciuc. Pozitionez gaura in ambele moduri posibile si in fiecare din ele pe interiorul cauciucului nu gasesc nimic, insa la exterior e semn clar ca la un moment dat cauciucul a fost acolo atins. Iau la verificat cauciucul in doua randuri si tot nu gasesc nimic. Pur si simplu nu integ: cum s-a  putut intepa o camera noua daca in cauciuc nu e nimic? Iau si camera la analizat si supriza! Acolo unde am dat eu cu markerul se vede destul de greu un dreptunghi desenat cu un pix albastru... Deci asa zici...aici era anterior o gaura si camera mea noua nu era nici pe departe atat de noua pe cat credeam eu. Iau o a nu stiu cata camera, de data asta din ambalaj, o umflu de proba, pe principiul "cine s-a fript cu ciorba sufla si in iaurt" o verific in lighean si o pun cu cea mai mare grija posibila pe bicla. 

Au trecut 36 de ore si roata mea e 100% umflata. Sa se fi spart intr-un final ghinionul mecanicului nepriceput?

Aseara lenea a  invins si nu m-am invrednicit sa pregatesc nimic de mancare, asa ca astazi la pranz, manata de o foame de lup, m-am decis sa incerc cantina despre care auzisem una alta prin firma. 

Experiente anterioare cu cantinele am mai avut. 

Pe cand lucram in Pipera in cladirea unde munceam exista si o cantina (oficial), in realitate ceva intre restaurant si cantina, daca e sa ne raportam la preturi si la diversitatea produselor. Era in mod cert o "impinge-tava" pentru corporationisti cu salate ce incepeau de la 6.50 lei si cu variante complete de felul 1 si felul 2 la care lasai lejer doua bonuri de masa. Astfel incat ii treceam rar pragul, pentru o salata, o portie de orez cu legume sau cate o chifla. 

Ulterior, in Germania, mancam cam de doua ori pe saptamana la cantina. Nemtii erau organizati si afisau de vineri intregul meniu pentru saptamana urmatoare, asa ca stiai din timp daca pentru ziua x se merita sau nu sa iti iei mancare de acasa. Marti era zi de snitel, miercuri de paste, joi de gulas, vineri de peste...In plus nemtii mai veau doua calitati: oamenii erau eficienti avand doar 3 feluri de mancare: unul cu carne suficienta, unul cu putina carne si unul vegetarian. Mai adaugati 2-3 supe tot atatea salate si 2 deserturi si intregiti oferta cantinei. A doua calitate era pretul corect. Nici prea mult, nici prea putin, cam cat facea mancare. Totul avea insa un defect pe care nu il puteam imputa neaparat bucatarului: mancarea avea vesnicul iz de plastic pe care il au chestiile semipreparate si cred ca asta era unul din rolurile sosurilor in care se scalda  mancarea. Oricum, sa ne intelegem, nemtii nu sunt italieni si nici gurmanzii francezi. Nemtii mananca pentru a-si astampara foamea, scopul este precis si nu facem la masa de pranz fantezii culinare. Punct ochit, punct lovit, mergem mai departe la munca. 

Cantina la care am ajuns insa,  nu seamana cu niciuna din experientele anterioare. O incapere relativ mica, cu maxim zece mese verzi de plastic a cate sase persoane, cu doua vitrine frigorifice antice, vechi si de demult si cu meniul scris pe un petec de hartie, felurile de mancare epuizate fiind taiate cu pixul. Aleg niste pilaf cu pulpa de pui si vad ca mancarea imi este pusa intr-o farfurie de ceramica asa cum am acasa. Ma intreb cu un oarecare zambet in coltul gurii daca imi dau farfuria la pachet si apoi va trebui sa le-o aduc inapoi cum faceam pe vremuri cu sticlele? Farfuria a fost insa un stadiu intremediar, caci apoi m-am trezit cu mancarea calda in caserola si in timp record am ajuns inapoi la birou si partial cu o foame de lup, partial cu o curiozitate copilareasca am deschis capacul si am lasat prima lingura de pilaf sa mi se topeasca in gura. Nu era rau deloc, ba din contra, as putea spune ca era unul din cele mai bune pilafuri mancare de mine pana acum, mai ales ca de cand am descoperit orezul cu legume nu prea ma mai ating de pilaf. Nici pulpa generoasa nu m-a dezamagit, si la finalul mesei era ca si cum as fi mancat mancare de acasa. O diferenta semnificativa intre mancarea comandata acum vreo doua saptamni de la o firma de catering din Militari care era si mult mai scumpa dar si lipsita de gust...

Pe masura ce trece timpul invat sa apreciez din ce in ce mai mult legumele si fructele crude, precum si mancarurile de legume pregatite in casa. Valoarea lor adaugata pentru  buna functionare a organismului o stiam si inainte, insa gustul lor nu ma misca in mod deosebit. 

Acum insa vreau sa vorbesc despre gust. Despre salata mea de baby spanac cu mar, portocala si nuci ori migdale, in care aromele se intrepratrund unele cu altele si in care amestecul de culori iti bucura intreaga fire. Nu as da-o pentru nimic in lume pe mancarea inodora, incolora si insipida pe care o mananca zilnic colegii mei de birou: pizza, pene, cartofi prajiti cu pui shanhai, cartofi piure cu ceafa de porc, orez cu legume sau hamburgeri. Aceeasi mancare de pranz ciclata in fiecare saptamana... 

A gati in casa iti ia timp, chiar si banala salata cere o investitie, insa pe langa o optiune personala este un mod de viata care se invata. Gusturile se educa si ele, insa nimic nu este usor daca nu vine dintr-o convingere interioara. Nu vei descoperi peste noapte cat gust poate avea o conopida cruda asezonata cu condimentele potrivite, ori gustul usor dulceag al pulpei proaspete de nuca de cocos. Mananc in continuare orice, insa papilele mele gustative nu se mai extaziaza la gandul unei merdenele ori al unei pungi de biscuiti de care eram aproape dependenta in Germania.  In schimb, simt imediat lipsa fructelor sau a salatei zilnice si dupa doua zile pe munte as da oricat pe un kilogram de portocale. Visez inca de cand am venit in Romania la rosiile de august mancate cu branza sarata, ori mai aproape, la ciresele de iunie culese in galeti din ciresul de la tara. La inceputul lui ianuarie mi se intampla pur si simplu sa intru in piata fara un scop anume, ci doar ca sa ma plimb, sa ma bucur de culori si de diversitatea care era de negasit in Germania chiar si in plin sezon...

Noi nu sarbatorim nici Sfantul Valentin, nici Dragobetele si nici alte zile tip. Nu ne cumparam inimioare, nu pregatesc cine romantice si nu facem dragoste musai in noptile astea. Anul acesta nu vom sarbatori nicio zi din aceasta "mare" impreuna. Si nici nu ne suparam daca de ziua noastra nu ne facem cadouri, din lipsa de inspiratie sau din faptul ca nu ne trebuie nimic... Astazi se fac 7 ani de cand Radu m-a cerut de nevasta si eu sunt acasa, iar el a pedalat o zi intreaga printr-o vremea iernatica in Bulgaria. Cand vom sarbatori 7 ani de la nunta vom fi la 7000 kilometri distanta si nici de ziua mea nu va fi aici. Si nu, nu mi-am pus niciodata problema in felul asta. Nu pot sa inteleg cum unele femei se pot intreba: "Dar l-ai lasat sa plece asa, 9 luni de zile, hai-hui prin lume?". Da, uite asa! Si nu numai ca l-am lasat, ba chiar l-am sustinut sau cel putin m-am straduit sa nu il incurc.  

Daca mai toata lumea ar accepta o asemenea situatie "daca nu ar avea incotro", putini sunt cei care ar accepta-o doar asa, de dragul aventurii. Totusi eu una nu inteleg cum unii oameni gasesc de cuviinta sa se puna in calea viselor celor la care tin. Cred ca niciunul dintre noi nu avem niciun drept sa curmam vise si cu atat mai putin cand la mijloc sunt oameni dragi. Din contra, ei trebuie sustinuti sa isi implineasca aspiratiile, indiferent ca ele se numesc o anumita facultate, o calatorie, participarea la un concurs, un proiect nebunesc etc. Vi se pare ca cel de langa voi va fi mai fericit daca il legati cu lanturi nevazute de voi, de job, de un credit la casa, de copii, de parinti, de prieteni, de responsabilitati? 

Noi nu vrem sa fim "normali", nu vrem sa ne traim viata in tiparele clasice, sa ne facem vacantele la all-inclusive in Turcia, sa platim credit pentru casa, masina, casa de vacanta si sa muncim cu spaima ca maine nu ne vom putea plati ratele. Sa muncim, mult, cat mai mult, sa ne mai luam un al 'nspelea job etc. Noi am vrea sa pedalam mai degraba prin Turcia, sa ii invatam pe copii nostri istorie si geografie la fata locului si sa avem fiecare dintre noi libertatile noastre si in egala masura proiectele noastre comune. 

Eu sunt mandra de Radu, cel care imi este in egala masura sot, iubit, prieten si frate, iar deciziile pe care le luam (de multe ori controversate) noua ni se par atat de naturale...Poate e ceva in neregula cu noi...Ne-am casatorit devreme pentru orice standarde, ne-am intors din Germania tuturor posibilitatilor dupa 18 luni de emigrare, acum ne stau in fata alte 9 luni pe cont propriu. Si totusi fiecare avem incredere in celalalt si cand am pus cap la cap planul, nu pericolele si greutatile ne-au venit in minte, ci lucrurile castigate. Nu cred ca a calatori pana la capatul lumii este mai periculos decat a traversa Bucurestiul pe bicicleta si nu cred a  ramane acasa cu familia si prietenii este mai greu decat a calatori pana la capatul lumii!

Prietenii mei nu sunt normali, sotul meu nici atat, nici eu nu sunt prea normala, copii nostri n-au cum sa iasa altfel, parintii nostri se intreaba cu ce au gresit, dar intrebarea ar fi...ce este normalitatea? Viata pe care voi o considerati normala poate fi inimaginabila pentru un calugar budist sau pentru un mongol nomad. Normalitatea nu este o constanta universala, ea este definita in voi si nici macar la nivel individual nu poate fi considerata o constanta. Normalitatea este alta la 20 de ani, la 40 de ani, la 60 de ani, in Europa, la Polul Nord sau in cine stie ce colt uitat de lume. Normalitatea este cea pe care o simtiti voi si ea este definita de scara voastra de valori, asa ca nu judecati oamenii dintr-o singura perspectiva, nu ii inghesuiti in tipare, caci tocmai "anormalitatile" scriu povestea, tocmai evenimentele deosebite vor ramane peste ani si nu viata de zi cu zi cand duceti copilul la scoala, mergeti la serviciu, treceti pe la supermarket, veniti acasa, faceti mancare si va culcati. Fiecare asemenea zi isi are magia ei, prin simplul fapt ca ati ajuns sa o incheiati sanatosi, insa pur si simplu, unii oameni au nevoie din cand in cand de povesti. Cititi povesti, lasati-va mintea sa viseze si cu suficienta pasiune si determinare, poate, la un moment dat, veti ajunge sa scrieti voi insiva povesti.

Azi a fost o alergare buna. La inceput gandul "cum o sa ma mobilizez eu sa ies la alergat la ora 20.00" m-a bantuit o vreme, dar l-am alungat din mintea mea, cu stoicism. Zenul ramane la cote maxime, asa ca am reusit sa ies constant saptamana asta la alergat si din vaitat, a ajuns sa imi placa. Parcul e gol, singurii vizitatori fiind alergatorii, ce se invart ca niste titirezi in jurul luciului apei si oamenii care ies cu cainii la plimbare. Initial credeam ca imi va fi urat, ca nu va fi luminat (asa ca in prima zi am luat frontala cu mine), ca va fi frig, ca ma va incomoda geaca. Stiti voi, ganduri de om care nu are chef de treaba si gaseste 10 scuze in mintea lui ca sa nu iasa din casa. Dar sfatuitorul meu de pe umarul stang a pierdut crunt batalia si eu continui sa ies entuziasta din casa. Nu am cum sa stiu daca va fi o alergare buna, una mediocra sau una proasta. Trebuie doar sa pun un pas in fata altuia si sa ajung la lac. Apoi ma poarta muzica, lacul, reperele pe care mi le-am adus aminte cu repeziciune si... iepurii. Desi asflatului din parc ii prefer de 10 ori pamantul reavan al padurii, aici am iepuri. In Berlin alergam de una singura, nu ca nu erau multi alergatori, ci pentru ca era padurea mare, mare de tot. Aici lacul e mic si majoritatea oamenilor se invart in jurul lui, asa ca e usor sa te tii dupa cineva, sa urmaresti pe cineva, sa depasesti si sa fii depasit. Iepurii functioneaza pentru mine aproape intotdeauna, doar ca tot ei ma determina sa merg smucit. Vezi iepurele, analizezi cateva zeci de secunde ce sanse ai fata de el (il poti sau nu ajunge), te apuci de treaba, muncesti bine pana te plasezi in spatele lui, stai si astepti, dai atacul final, depasesti, continui sa mentii un ritm crescut si pui ceva distanta intre tine si iepure, iar apoi o lasi mai moale pana apare urmatorul iepure. Asa alerg eu din iepure in iepure. Idealul e insa sa ai un iepure de cursa lunga. 

Si l-am gasit azi, asa ca omul meu m-a alergat bine in jurul lacului...L-am ochit dupa primii 500 metri, am depasit 2-3 alergatori pana la el si apoi m-a purtat in trena lui alti 5 kilometri si jumate. Mi-a facut jocul pana la capat caci stia bine ca sunt la 5-10 metri in spatele lui. Cheile care zornaiau in buzunar imi tradau prezenta la fiecare pas si cu cateva ruperi de ritm si-a confirmat ca ma voi tine scai de el. El pe exterior, eu pe interior, mai taind curbele din cand in cand, doar, doar nu il voi pierde. Initial mi-am propus o tura, apoi am inchis ochii, am fixat privirea tinta in fata, am indreptat spatele si am continuat: pana la pod macar, pana la jumatea lacului, pana la a doua trecere pe sub pod si uite asa, m-a dus pana la final. Am transpirat, am asudat, nu am avut timp nici sa imi scot manusile, nici sa imi ajustez geaca, simteam ca orice activitate suplimentara imi va consuma din energia pretioasa, pe care o investeam non-stop punerii unui picior in fata altuia. Cand am ajuns la iesirea mea, as fi vrut sa ii strig un multumesc, dar pana si gatul parca imi era obosit si nu a mai reusit sa emita niciun cuvant. Insa dupa ce fiecare din noi am facut 10 pasi in directia noastra, ca un facut, am intors amandoi capul in urma si am schimbat o privire. A mea spunea multumesc si vreau sa cred ca ochii ascunsi de noapte si-au facut mai bine datoria decat buzele neputincioase.

Poate il voi mai intalni intr-o alta seara de iarna si imi voi plati restanta fata de el.

Va vine sa credeti daca va spun ca pe la mijlocul lui decembrie am ajuns sa mergem de doua ori pe saptamana la sauna? Da, da, sa mergem. Adica eu si Radu...Nu stiu ce a fost mai eficient in stabilirea unei relatii de durata cu sauna: Radu sau bacteria? As tinde sa spun ca bacteria, caci pana sa fac cunostinta cu ea, oricat de mult a insistat Radu, mersul la sauna nu s-a prins de mine. Nici dupa aceea nu a fost usor, caci sauna nu a fost pentru mine dragoste la prima vedere. Insa pana la urma am invatat sa o accept si sa o apreciez cu bune si rele. Bunele sunt primele 5 minute cand doar te incalzesti si primele 5 minute dupa dusul rece cand iti golesti mintea de orice si nu faci decat sa te relaxezi intins pe un sezlong. Rele sunt minutele 5-15, cand incepi sa transpiri, si sa transpiri, si sa nu mai poti. Daca in plus vine vre-un diavol mic care face pe acolo vrajitorii cu prospopul si incinge atmosfera e si mai rau si mai interesant in egala masura. Mai interesant caci ai o preocupare, anticipezi ceva, te pregatesti pentru valul de aer fierbinte ce mai da nastere unor exclamatii din cand in cand. Mai greu, pentru ca devine mai cald. 

Oricum, dupa o intreaga toamna de mers la sauna cu religiozitate, am ajuns sa spun ca imi va lipsi nu sauna in sine, ca acest lucru poti sa faci si in Bucuresti, ci atmosfera. Imi va lipsi sauna finlandeza mixta, in care nimeni nu se infasoara in 10 prosoape inuntru si afara, in care exista suficient spatiu pentru 20 de persoane, desi de regula nu sunt decat 10, unde poti sa te relaxezi pe sezlong si unde toate astea nu costa exorbitant (raportat la puterea de cumparare). Pe deasupra imi va lipsi atitudinea relaxata si deloc pudica din Berlin. Nimeni nu merge la sauna ca sa masturbeze, sauna nu e bordel si nici un loc al desfraului. Ca mai admiri un corp frumos, asta e cu totul si cu totul altceva si a-i face-o si la plaja, vorba aceea. Dar proportia de corpuri frumoase nu e chiar asa de mare. In rest la sauna...suferi. Si cand fiecare ofteaza din greu si priveste cu ochii tinta la nisipul din clepsidra care se scurge mult prea incet, nu prea mai are nimeni chef de reviste playboy si filme erotice. Ma intreb, statistic vorbind, ce ar gandi  romanii despre mersul la sauna mixta in familie: mama, tata si copii. Toti in costumul lui Adam, plus multi alti straini.

Si uite asa, tocmai cand am capatat ceva rutina si antrenament, o sa ratez eu anul asta o sauna pinguineasca in Austria. In orice caz insa, daca stiti pe incercate, locuri faine de sauna in Bucuresti (pot sa fie si separate), unde sa poti sta cat vrei si nu 15/30 de minute, sa aiba eventual si o zona de relaxare si sa nu fie exorbitant de scumpe, as aprecia ajutorul...

Asa scriam la inceputul lunii, intr-o postare de pe blogul de munte. Am tot asteptat o luna intreaga, dar nu m-a salvat nimeni sau nimic. Dar nu e nicio problema. Ma salvez singura, in mai putin de o luna.Cel mai mult detest la Berlin, iarna. De fapt intervalul 1 noiembrie-1 aprilie. Este groaznic. 5 luni in care sa descoperi si sa redescoperi cate nuante are gri-ul. Cate sa aibe? Una singura. Cea mai monotona culoare! Dupa sederea in griul Berlin mi-am propus sa nu imi mai cumpar niciodata haine gri. Culoarea asta nu are personalitate, pe cuvantul meu.

In mod ciudat ma bucur ca ma intorc in Bucuresti. Da, in orasul acela gri, in tara aceea gri. Dar cel putin acolo, zilele gri sunt intrerupte de zile insorite.Si la propriu, si la figurat vorbind. Acolo cand gerul musca si zapada e de jumatate de metru (cu urme de urina si fecale prin ea), sunt zile cu soare. Zile cand vrei sa iesi din casa. Zile cand "afara" te cheama. In Berlin nu te cheama decat caloriferul. Exista si un verb pentru asta: "kuscheln". Imaginati-va o pisica, ce se suie pe soba/calorifer, se face covrig si sta si cugeta la nemurirea sufletului pisicesc. Sau si mai bine, se baga in pat langa voi, se face covrig sub patura si incepe sa toarca.E fix asta e "kuscheln". Ma intelegeti. Iesi afara putin, dai din maini si din picioare cam o ora ca sa iti faci programul de jogging, frigul si umezeala iti intra in oase, si apoi, te bagi la caldurica. Eventual langa cineva drag. In Romania e frigul acela uscat. In Berlin e cald, daca e sa facem o comparatie. Cu variatii minime intre zi si noapte si cu plafonul de nori jos, foarte jos. Astfel nu ai nici zapezile de alta-data, nici gerul Bobotezei, dar ai o umezeala bolnava ce iti intra in oase. Si in suflet. In Berlin am invatat sa apreciez sauna.

O, si berlinezii isi doresc soarele. Atat de mult, incat in prognoze, atunci cand se anunta jumatate de ora de soare pe zi, deseneaza un cer variabil.

Pfff, ma bucur nespus ca nu va mai exista o a doua iarna in Berlin. Ajungeam sa dau in depresie, zau asa! Oricum, zilele trecute tot urcand pe blog jurnale din 2008 si 2009, ma uitam cat de pline erau lunile acelea. Si le comparam cu cat de goale sunt lunile de acum. Aceleasi luni: noiembrie si decembrie, dar doua locatii diferite. Suferim de aceeasi problema precum Claudia si Andrei. Nu ne (mai) atrage nimic. Mi se pare interesant cand ma gandesc ca in Piatra Craiului, dupa ani de zile de mers pe munte, inca mai am trasee de trekking pe care nu am fost si pe care mi-as dori sa merg. Aici, dupa ce am scanat dealurile aflate pe o raza de 300 de km de jur-imprejur, suntem in pana de idei. Am facut deja cele mai cele trasee de acolo. Cele mai lungi, cele mai grele, cele mai cele. Asa ca nu mai avem ce face. Pentru cicloturism e prea frig si ziua prea scurta. Zapada pentru doage nu este. E doar gri.

Pana una alta, cat scriam postarea asta, afara a iesit soarele. Ma imbrac si fug, pentru ca daca va dura doar 30 de minute cat scrie in prognoza, macar sa apuc sa ies din casa.

De un an si cateva luni bune stim caci colegul nostru de apartament are o problema cu mirosurile. Initial credeam ca il deranjeaza orice are miros, pentru ca, sa gatesti in bucatarie (si cu usa inchisa) cu ceapa si usturoi nu e bine (trebui sa mananci numai pizza), sa ai un pepene galben cu adevarat copt iarasi nu e bine si tot asa. 

Am sa recunosc din capul locului ca noi suntem mai nesimtiti! De la munte ni se trage...Adica ma intelegeti, cand miroul de bocanci uzi se combina cu aburul din camera incalzita, cand dupa 4 zile de servetele umede mirosi si tu si cei din jurul tau, caci servetelul si stickul nu sunt ca dusul, cand dupa un maraton evident ca mirosi a transpiratie (caci doar nu ai facut sampling de parfumuri pe drum), ori nu te deranjeaza din prima, ori te obisnuiesti, ori ambele. 

Buun...deci pana sa vina toamna credeam ca e doar sensibil la mirosuri. Acum insa nu mai inteleg cum functioneaza acest simt la el, pentru ca seara, cand vine acasa are obiceiul sa aprinda o lumanare mica (din aceea tip pastila) si sa picure putin ulei esential. Pana acum o saptamana a fost vanilie. Una asa de dulce, ca mie imi intorcea stomacul pe dos. De fapt mi-l intoarce chiar acum, caci tocmai ce am pus mana pe sticluta ca sa o trag in poza si degetele s-au impregnat de miros, care pluteste acum in toata camera. Insa NOUA sticluta (pe care nu am gasit-o insa sa vad ce contine) genereaza un parfum si mai interesant, de...tamaie. Prima data cand am simtit mirosul am zis ca mi se pare. A doua oara l-am intrebat pe Radu daca a sesizat ceva, si lui tot miros de tamaie i s-a parut. Astfel, cam din doua in doua seri, la noi in casa e ca la biserica: lumanare, miros de tamaie, liniste (fiecare la el in camera cu usa inchisa si castile in urechi). Mai urmeaza sa scoatem vinul de la frigider si sa punem de o impartasanie...la pahar.

In primavara lui 2011, scriam o postare numita "To work and back to work", in care descriam drumul meu zilnic spre Pipera, printre caini, maidane pline de praf si muuulte masini.Titlul il alesesem special in engleza, pentru ca asta era limba la moda printre corporationistii din Pipera. Si daca nu se folosea engleza, se folosea o corcitura intre engleza si romana, in care la fiecare 2 cuvinte romanesti se insera unul in engleza.

Acum nu mai lucrez in Pipera, ci in Postdam.Asa ca am asortat titlul cu limba din zona...Orasul tot cu "P" incepe, dar e alta Marie cu alta palarie.Gata cu masinile, acum avem piste de bicicleta. Gata cu praful, acum avem padure. Gata cu maidanele, acum avem lacuri.

Oamenii insa au ramas cam la fel. Si colegii de aici se mirau ca pedalez zilnic 19 km dus si 19 km intors, asa cum se mirau si cei din Romania. Si acestia s-au obisnuit cu stilul meu de viata si ma priveau cu un amestec de respect si nebunie.

Asa ca va fac si voua un preview cu inviorarea mea zilnica. Mie nu-mi trebuie cafea de dimineata, am 19 km de pedalat si pe cuvant daca in ora asta nu ma trezesc de 2 ori si ma umplu de energie pentru o zi intreaga.

Asa ca, pedalati si voi. E mai bun ca orice medicament.Si poate da si dependenta!

Apartamentul nostru e la o aruncatura de bat de centura Berlinului (care are regim de autostrada) pe care o traversez pe o pasarela pietonala.

Orasul insa nu see termina la centura, ci partea lui cea mai frumoasa de acolo incepe. Continui drumul pe o strada linistita, plina de vile si case-palate. Aveti mai jos niste exemple.

De regula dimineata este racoare si aerul este inca plin de miros de liliac si acum, mai nou de flori de castan.

Strada se termina in dreptul unei statii de metrou-tren de suprafata care are atasata o brutarie. De fapt e un lant de brutarii numit "Steinecke". Brutariile din Berlin sunt un fenomen extrem de placut, caci au numai bunatati, de la zeci de paini cu seminte, la prajiturele.

Se las una bucata neamt la conservat. Cam 5 luni asa, cu frig si zapada cum n-a mai vazut de cand era copil. Rabdarea proverbiala ii dispare pe zi ce trece si nimeni nu mai scoate nasul din fulare. Cand se intalnesc nu fac decat sa se planga de vreme. Toata opinia publica e scandalizata. Grecia face cum vor ei (ma rog cum vrea troica), Ciprul la fel, mai nou si Portugalia doar Primavara nu vrea sa le de ascultare. Revolta interioara atinge cote maxime si cand nimeni nu mai spera, iata ca vine Primavara. Si atunci dintr-o data totul se schimba. Apar esarfele de decor si dispar fularele, apar bicicletele peste tot, spatiile publice se umplu de oameni de toate varstele iesiti sa faca sport. Cum noi asteptam primavara cu mai multa inflacarare decat nemtii chiar, inca de la inceput am izbucnit. Am inceput cu bicicleta pe care am incalecat-o intr-o dimineata la ora 7.00 si dusa am fost spre serviciu. Pe pista imensa si asfaltata ce traverseaza padurea verde, era plin de alti berlinezi ce pedealau si ei spre locul de munca si in mod atipic toti zambeau. Au rasarit precum floricele la marginea padurii batute de soare si toti sunt doar un suras. Iti cauta privirea vrand parca sa spuna : "ai vazut, nu ne-a uitat. Nu e asa ca e mai bine asa, cu caldura, soare, ploaie si cer albastru decat cu zilele scurte si gri ?" Normal ca e bine, oameni buni!

Si daca stau bine sa va gandesc, daca au fost suficiente cateva zile de vreme buna ca sa va astearna zambetul pe fata, poate nu sunteti chiar asa imposibili.

Din ce citesc pe blogosfera fetelor din diaspora problema asta cu primvara e o problema majora...se repeta obsesiv peste tot unde ajung.

Ba se pare ca pana si pe recii nemti i-a animat subiectul, caci asa luna martie friguroasa n-au mai avut de 130 de ani se zice, sau se scrie prin ziare.

S-au poate i-a animat factura la intretinere, care va veni cu 10-15% mai mare luna asta decat intr-o luna martie normala (tot din cauza costurilor suplimentare la caldura).

Oricum din ce iau pulsul in jurul meu, se pare ca le-a ajuns si lor cutitul la os...

Si cred ca ar fi inteligent din partea primaverii sa nu se puna cu ei.

Ieri aveam de pregatit niste activitati pentru cursul de germana si trebuia sa fac niste printuri color in format A4 si in format A2. O treaba banala cu care nu mi-am batut prea mult capul avand in vedere ca aveam un centru echipat cu plottere si alte imprimante profesionale in apropiere de job, centru cu un nume sugestiv (chiar si prins din zbor din goana tramvaiului)-Copy Repro Center.

Insa luni la serviciu pe cand ma uitam peste ofertele lor de pret am descoperit repede o aplicatie care ma invita sa uploadez documentele in cauza, sa le dau detalii privind comanda si mai ramanea numai sa aleg daca o vreau de pe o zi pe alta, peste doua sau trei zile.

Si m-a apucat panica: Sa vezi ca am omis acest aspect hotarator, regula ce nu imi intra deloc in cap: “Perfect planning prevents pathetic performance”. Sa vezi ca trebuia sa fiu gata de saptamana trecuta cu materialele (5 foi in total) si sa le las la printat. Aici in Germania nici temele nu se dau neaparat de pe o zi pe alta.

Asa ca ma apuc sa caut si alte centre de printare in drumul meu si sa imi construiesc varianta de rezerva. Capul face, capul trage. Si mai ales capul asta greu mai invata ca aici nu suntem in Romania si nu facem totul de pe o zi pe alta, eventual de la o ora la alta.

Mai adaug si niste cuvinte cheie ca sa stiu ce sa cer, nu de alta, si ma consider superficial pregatita.

Dupa program aterizez centrul cu pricina si dau peste o mare agitatie pe acolo, tot felul de oameni care se invarteau pe langa imprimante. 

Zic si eu ce vant ma aduce pe acolo si sper sa nu imi ceara nimeni sa le las cardul SD si sa vin dupa el maine…Din fericire cele mai negre cosmaruri ale mele nu s-au concretizat. Se rezolva pe loc!

Descopar ca e un fel de self-service, ti se repartiza o imprimanta si apoi erai stapan pe ea pana terminai, iti copiai, scanai, imprimai singur…Hmm, asta daca stiai. Dar daca erai prima data acolo ?

Evident cer ajutorul primului angajat care imi sare in cale, ce imi repartizeaza o masina si ma aseaza la un calculator…cica n-am decat sa imi imprim documentele A4 de aici. Totul merge bine pana cand vreau sa imprim si imi prin urechile incercand sa schimb setarile din portrait in landscape. Ma uit, ma invartesc, dar termenii in germana pe care ii vad pentru prima data nu ma ajuta cu prea mult. Hotarasc sa scurtez agonia si dupa ce trag cu ochiul sa vad cum se spune potrait si landscape in germana, ma duc iarasi dupa ajutor. Dau peste o doamna care vine cu mine si dam click impreuna ca un copil retardat.

Iuhuuu! taskul a plecat spre imprimanta care nu printeaza. Aparent o divergenta de taskuri (copy si print in acelast timp au debusolat masina si sarcina venita de la mine s-a evaporat prin reteau wireless). Reiau la alta masina procedeul si de data asta imi iese.

Noroc ca pentru imprimare in format A2 nu trebuie sa descopar cum functioneaza plotterul oamenilor.

Cu documentele sul platesc si rasuflu usurata. N-a fost chiar asa de rau daca excludem windows-ul in germana unde daca cascam si mai bine ochii si mai dadeam niste clickuri descopeream si optiunea magica, echivalenta « Properties » din engleza. Cel mai fustrant atunci cand schimbi limba unui soft pe care il cunosti este ca nici macar « helpul » nu iti mai este de folos si capul zbarnaie incercand sa faca asocieri. La munca imi place tare mult:).  Lucrez in Germania, Windows-ul este in franceza, iar pachetul Office in engleza.

"Te uita cum ninge decembre,

« Mai bine m-aş face pescar de nori. Azi unul, mâine altul. Aş aduce repede potopul. Că la nori am noroc“(Iona, Marin Sorescu)

« Straşnic năvod mai am. Vreau să prind cu el acum soarele. Doar atât! Soarele! Şi să-l pun la sărat, poate ţine mai mult »(Iona, Marin Sorescu)

In loc de martisor, mi-am facut cadou… o alergare.

Si a fost pe deasupra cea mai faina alergare de anul asta! Asta si pentru ca am si avut foarte putine alergari (cat sa le numar pe degetele de la o mana), asa ca trierea s-a facut cu mare usurinta :).

Azi avea sa se arate soarele. L-am vazut pe harta cu precipitatiile, l-am urmarit o saptamana intreaga sa vad daca dispare din nou la sfarsitul saptamanii si joi seara pentru ca era inca in carti, am aruncat la fundul rucsacului o pereche de colanti.

Intreaga dimineata ma simt din nou tradata caci ziua este gri…Cri,cri, cri,iarna gri, nu mai pleci odata ? Dar pe la doua se face lumina si apoi ma rog ca soarele sa nu dea din nou bir cu fugitii…sa tina cu mine…sa astepte pana la 16.30, cand cu o pofta nebuna izbucnesc in alergat. Ochisem demult parcul de langa mine, aranjat in stilul unei gradini englezesti (Neuen Garten-Noua Gradina), iar acum plec sa il descopar. 

Zona in care lucrez e tot opusa stilului Pipera din Bucuresti. Lucrez la periferia unui oras mic (dar nu mai putin sarmant) dominat de nota indiviuala a lui Friedrich der Große, cu un stil arhitectonic unitar, aproape in acelasi timp de centrul istoric, de un imens parc ce inconjoara resedinta de vara a acestui mare om din istoria prusaca si la 3 minute de o salba de lacuri si vegetatie. Spre lacul numit Lacul cel sfant (Heiliger See) alerg si eu acum si acolo, pe malul lui, gasesc primavara!

In nemiscarea platosei de gheata ce acopera inca in multe locuri suprafata lucioasa a apei, in micile ochiuri de apa in care cateva rate salbatice primesc de mancare din mana unui baietel insotit de bunicul sau, in pamantul amestecat cu un pietris fin, ce se simte inca moale (dar si nu noroios) sub talpa adidasului meu, in Palatul de marmura ce se reflecta tacut si alb in apa ce sclipeste azi binecuvantata de soare, pe canalul mic ce se strecoara drept printre salcii prin spatele unor vile cu ponton mic la scara, in zambetul generos al unui baiat cu care ma intersectez si care alearga in pantaloni scurti si pe care il inteleg dintr-o privire.

Ratustele de care vorbeam mai sus