vineri, 6 martie 2015

Eseu despre orbire


Intre momentul in care iei in mana cartea lui Jose Saramago si clipa in care o deschizi, acorda-ti timpul de a medita la urmatoarele intrebari: Cum s-ar schimba viata ta daca ai orbi peste noapte? Ar fi fara indoiala nu greu, foarte greu. Implicatiile nu ni le putem imagina, atata timp cat ne bucuram si ne folosim toate simturile. Viata ta de zi cu zi ar fi data peste cap, pentru o perioada ai fi dependent de altcineva, va trebui sa reinveti aproape totul: drumuri, job, propria-ti casa, relatia cu persoanele iubite. Si totusi, daca ai fi singur si i-ai avea pe toti aproape, asa, fire puternica cum esti, ai scoate-o la liman pana la urma. Dar cum ar fi daca si familia ta ar orbi, ori daca in cateva saptamani, un oras de oameni normali s-ar transforma intr-un oras de orbi? Pe cine sa te mai bazezi atunci? Fara indoiala nu e suficient timp pentru a invata atat de repede sa te descurci, si un oras de orbi, orbiti peste noapte este sinonim cu haos, anarhie. L-ati uitat cumva pe Orwell? Daca da, luati-l din raftul bibliotecii si recititi-l. Cum s-ar desfasura lucrurile intr-un oras de orbi? Pana unde ai merge pentru a supravietui? Ce ai manca, cu ce te-ai spala, ce ai fi in stare sa faci pentru a trai? Unde s-ar opri umanitatea, unde s-ar instala nepasarea, cand ar iesi la iveala animalul din tine?
“Omul începe prin a ceda în lucrurile mărunte şi sfârșește pierzând tot sensul vieții."
Dupa ce meditezi la toate acestea (sa tot fie o zi, doua, trei), ia din nou in mana cartea lui Saramago si citeste-o.
Nu te lasa cuprins de disperare in fata blocurilor de text, aparent fara sfarsit. Ele ascund dialoguri, ele zugravesc actiune, in ciuda stilului compact in care sunt scrise si a pierderii importantei semnelor de punctatie in structura frazei/ paragrafului. Autorul are suficient har pentru a te transforma, doar prin substanta, fara ajutorul formei, din simplu observator in personaj al lucrarii. 
"Frica orbește, spuse tânăra cu ochelari negri, Sunt bune cuvintele, eram orbi în clipa când am orbit, frica ne-a orbit, frica ne va ține orbi, Cine vorbește, întrebă medicul, Un orb, răspunse vocea, doar un orb, numai asta avem aici."
Desi este o carte despre orbire, eseul este deosebit de vizual. Nu se poate ca aflat in fata celor mai dure imagini sa nu te intrebi: m-as fi dedat si eu mizeriei, putreziciunii, lipsurilor, m-as fi lasat violata sau mi-as fi lasat prietena/sotia sa fie violata, as fi fost dintre cei curajosi, ori dintre cei tematori, as fi ucis daca eram in locul personajului de roman, as fi ascuns adevarul atata timp? As fi supravietuit?

Scurta mea postare e la fel de vaga in date concrete pe cat este si romanul in cauza. Personajele lui Saramago nu au nume, referinta fiind fie profesia, fie statul social, fie o anumita caracteristica a omului.  Locurile in care se consuma "epidemia de orbire" iarasi nu se cunosc: o tara si un oras nenumite, un spital de nebuni oarecare transformat in punct de carantina.
"Atunci bătrânul cu legătură neagă a întrebat, De câți orbi este oare nevoie ca să faci o orbire. Nimeni nu știu ce să-i răspundă."
Totusi in orice lume de haos, dominata de sentimente printre care domina frica, teroarea, o lume plina de mirosurile si resturile de pe holurile, saloanele si latrinele insalubre, in care oamenii sunt abandonati pentru ca nu mai nimeni care sa aiba grija de ei, in care starea de jungla se dezlantuie, speranta continua sa exista:
"Bucuria şi durerea nu sunt ca uleiul şi apa, ele există simultan."
Speranta e reprezentata in principal de sotia unui medic oftalmolog (ambii facand parte din grupul de personaje principale ale romanului) care continua sa vada in aceasta lume a orbilor. Ea, cea care vede, are de dus si cea mai grea povara, caci toata mizeria fizica si sociala i se infatiseaza zi de zi (si) in fata ochilor. Dramele din spital pentru ea sunt complete, ea vede ceea ce ceilalti inca nu reusesc sa compenseze prin auz, miros, pipait. Mai sunt si alte personaje bune, care intregesc senzatia ca nu totul e pierdut: prostituata care ingrijeste un baietel ce nu este al ei, ori care alege sa i se dea unui batran, ignorandu-i pe multi alti barbati mai aratosi din salon, femeile care isi ofera trupurile pentru ca toti ceilalti sa manance.
Credits www.pinterest.com
“ Nu poți ști niciodată dinainte de ce sunt oamenii capabili, e nevoie sa aștepți, să lași timpul să lucreze, timpul e cel care poruncește, timpul e partenerul care joacă de cealaltă parte a mesei, şi are în mână toate cărțile din pachet.”
Desi cartea are happy-end, ea lasa o poarta deschisa spre meditatie, printr-un una din imaginile de final (o biserica in care toate picturile au o dunga alba trasata peste ochi si toate statuile au ochii legati cu o fasie de carpa alba) si prin intrebarea pusa de sotia medicului:
"De ce am orbit, Nu știu, poate că într-o zi vom afla motivul, Vrei să-ți spun ce cred, Spune, Cred că n-am orbit, cred că suntem orbi, Orbi care văd, Orbi care văzând, nu văd. "

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu