Sub imboldul romanului "Primul Om", luat de Radu de la un anticariat inainte de a pleca spre Dolomiti, Oana mi-a dat sa citesc "Ciuma" lui Camus. Am mai avut eu o incercare cu "Ciuma", varianta in franceza si cum a mers din cale afara de greu, nu am pastrat o amintire prea placuta legata de aces roman.
Totusi m-am apucat sa citesc cu constiinciozitate si am progresat pagina cu pagina fara insa sa se produca acel declic pe care il caut prin cartile citite...O poveste bine inchegata, credibila, axata mai mult pe fapte si mai putin de personaje.
Si totusi am ajuns in sfarsit si la miezul de nuca al romanului…la acele randuri in care am redescoperit stilul unic al lui Camus, in care am reinteles ca "Primul Om" nu a fost un accident-ci o dovada clara a talentului unui scriitor francez oarecum aruncat in mintea mea in niste sertarase pentru batranete. Si acest declic este modul in care Camus descrie inmormantarile in orasul ciumat. In cateva pagini care au ca subiect inmormantarile, naratorul oglindeste intreaga evolutie a ciumei, poti citi doar aceste pagini ca sa iti faci o imagine, cum a inceput, cum a fost gestionata problema si cum s-a incheiat. Si desi inmormantarile nu sunt nimic vesel, si cand se aduna pot deveni chiar deranjante, totusi in descriere nu se strecoara nimic scarbos, nimic odios, nimic dezgustator. In schimb sunt impresioante cateva din tablourile descrise:
S-a hotărât mai întâi ca înmormântările să fie făcute noaptea, ceea ce dintr-o dată permisese autorităţilor să procedeze fără anumite menajamente. Au putut fi îngrămădite în ambulanţă trupuri din ce în ce mai numeroase. Şi cei câţiva trecători întârziaţi care, împotriva oricărei reguli, se mai aflau prin cartierele mărginaşe după oprirea circulaţiei (sau cei pe care munca lor îi aducea acolo) întâlneau uneori lungi ambulanţe albe care goneau cu toată viteza, făcând să răsune cu sirenele lor leşinate străzile goale ale nopţii. În grabă, trupurile erau aruncate în gropi. Nici nu se rostogoleau bine că lopeţile de var se şi sfărâmau pe feţele lor, iar pământul îi acoperea într-un fel anonim în gropi săpate din ce în ce mai adânc.
Ceva mai târziu, totuşi, administraţia s-a văzut obligată să caute loc în altă parte şi să mai lărgească spaţiul. Curând a fost nevoie să fie incineraţi chiar morţii de ciumă. Dar a fost folosit vechiul cuptor de incinerare care se afla la răsăritul oraşului, în afara porţilor. Pichetul de pază a fost mutat ceva mai departe şi un funcţionar al primăriei a uşurat mult sarcina autorităţilor cu sfatul lui de a se folosi tramvaiele care, altă dată, deserveau cornişa maritimă şi care stăteau acum neîntrebuinţate. În acest scop s-au amenajat vagoanele cu motor şi remorcile, scoţându-se din ele scaunele, iar şinele au fost întoarse în dreptul cuptorului, care astfel a devenit cap de linie.
Şi în tot timpul acestui sfârşit de vară ca şi în timpul ploilor de toamnă, puteai să vezi de-a lungul cornişei, în toiul nopţii, convoaie stranii de tramvaie fără călători, hurducându-se deasupra mării. Locuitorii au sfârşit prin a afla despre ce era vorba. Şi, în ciuda patrulelor care interziceau accesul cornişei, grupuri de oameni reuşeau destul de des să se strecoare pe stâncile care se înălţau deasupra mării şi să arunce flori la trecerea tramvaielor. Şi se auzeau atunci vehicule zdrăngănind în noaptea de vară, cu încărcătura lor de flori şi de morţi.
Numai în zilele cu vânt puternic, un vag miros venit dinspre răsărit le amintea că trăiesc într-o nouă ordine şi că flăcările ciumei îşi mistuiau în fiecare seară tributul.
Acestea au fost urmările extreme ale epidemiei. Dar, din fericire, ea nu s-a mai extins ulterior, fiindcă se poate imagina că în acest caz ingeniozitatea funcţionarilor noştri, dispoziţiile prefecturii şi chiar capacitatea de absorbţie a cuptorului ar fi fost depăşite. Rieux ştia că fuseseră prevăzute atunci soluţii disperate, ca de pildă zvârlirea cadavrelor în mare, şi îşi închipuia lesne spuma lor monstruoasă pe apa albastră, el ştia de asemenea că dacă statisticile ar fi continuat să urce, orice organizare, oricât de excelentă ar fi fost, n-ar fi rezistat, că oamenii ar fi ajuns să moară grămadă şi să putrezească pe străzi, în ciuda prefecturii, şi că oraşul ar fi avut parte, în pieţele publice, de scene în care muribunzi s-ar fi agăţat de cei vii cu un amestec de ură şi de speranţă stupidă.
Cât despre copil, el a fost transportat la spitalul auxiliar într-o veche sală de clasă în care fuseseră instalate zece paturi. Cam după douăzeci de ceasuri, Rieux a considerat disperat cazul său. Micul trup se lăsa devorat de infecţie fără nici o reacţie. Foarte mici ganglioni dureroşi, dar abia formaţi, blocau articulaţiile membrelor sale fragile. Era dinainte învins. De aceea a avut Rieux ideea să încerce pe el serul lui Castel. În aceeaşi seară, după masă, i-a făcut lunga inoculare, fără să obţină însă o singură reacţie din partea copilului. A doua zi în zori toţi s-au adunat în jurul băiatului ca să-şi dea seama cum decurgea această experienţă hotărâtoare.
Copilul, ieşit din toropeala sa, se răsucea convulsiv în cearşafuri. Doctorul, Castel şi Tarrou stăteau lângă el de la orele patru dimineaţa, urmărind pas cu pas progresele sau stagnările bolii. [...] Fără să scoată un cuvânt, Rieux i-a arătat copilul care, cu ochii închişi şi cu chipul descompus, cu dinţii strânşi la limita puterilor, cu trupul nemişcat, îşi întorcea mereu capul la dreapta şi la stânga pe sulul de pernă fără cearşaf
Doctorul strângea cu putere bara patului în care gemea copilul. Nu părăsea din priviri micul bolnav care s-a înţepenit brusc şi, cu dinţii strânşi, s-a ridicat puţin din mijloc, îndepărtându-şi încet braţele şi picioarele. Dinspre micul corp, gol sub cuvertura militară, urca un miros de lână şi de sudoare acră. Copilul s-a destins apoi încetul cu încetul, şi-a readus braţele şi picioarele spre centrul patului şi, mereu orb şi mut, părea să respire mai iute.
Mai văzuseră copii murind, de vreme ce teroarea de luni de zile nu alegea, dar niciodată nu urmăriseră suferinţa lor minut cu minut, cum o făceau de azi-dimineaţă. Şi, bineînţeles, chinul pe care îl îndurau aceşti nevinovaţi nu încetase niciodată să li se pară ceea ce era în realitate, adică un lucru scandalos. Dar până atunci, cel puţin, ei se scandalizau oarecum la un mod abstract, pentru că ei nu priviseră niciodată în faţă, atât de îndelungat, agonia unui nevinovat.
Ca şi cum ar fi fost muşcat de pântec, copilul tocmai se încovoia din nou cu un geamăt subţire. A rămas astfel ghemuit timp de clipe lungi, zgâlţâit de frisoane şi de tremurături convulsive ca şi când plăpândele lui mădulare se încovoiau sub vântul furios al ciumei şi pârâiau sub suflul repetat al febrei. După ce vârtejul trecuse se destinse puţin, febra părea să se retragă şi să-l părăsească cu răsuflarea tăiată pe un ţărm umed şi otrăvit unde odihna semăna acum cu moartea. Când valul arzător l-a atins din nou pentru a treia oară şi l-a crispat puţin, copilul s-a chircit, s-a retras în fundul patului, cuprins de spaima flăcării care îl ardea şi îşi agita înnebunit capul azvârlind pătura. Lacrimi mari, ţâşnind de sub pleoapele inflamate, au început să curgă pe chipul său plumburiu, şi, la capătul crizei, epuizat, crispându-şi picioarele osoase şi braţele a căror carne se topise în patruzeci şi opt de ore, copilul a luat în patul pustiit o poză de crucificat grotescă.
Tarrou s-a aplecat asupra lui şi, cu mâna sa grea, şterse micul chip udat de lacrimi şi de sudoare.Paneloux, care se rezema ca prăbuşit de zid, a spus atunci cu glas înăbuşit:
— Dacă trebuie să moară, atunci va fi suferit prea mult.
Rieux s-a întors brusc spre el şi a deschis gura să vorbească, dar a tăcut, a făcut un efort vizibil să se stăpânească şi a revenit cu privirea asupra copilului.
În sală lumina creştea. În celelalte cinci paturi, forme de corpuri se mişcau şi gemeau, dar cu o discreţie care părea convenită. Singur copilul se zbătea din toate puterile. Rieux, care din timp în timp îi lua pulsul, fără necesitate de altfel şi mai degrabă ca să iasă din nemişcarea neputincioasă în care se afla, simţea, închizând ochii, cum agitaţia aceasta se amesteca cu tumultul propriului său sânge. El se confunda atunci cu copilul condamnat la supliciu şi încerca să-l susţină cu toată puterea sa încă nealterată. Dar, un minut reunite, pulsaţiile inimilor lor se dezacordau iarăşi, copilul îi scăpa şi efortul lui se prăbuşea în vid. El dădea atunci drumul încheieturii subţiri a mâinii copilului şi se întorcea la locul lui.
De-a lungul pereţilor văruiţi lumina trecea de la trandafiriu la galben. Copilul, cu ochii mereu închişi, părea că s-a liniştit puţin. Mâinile, devenite gheare, râcâiau încet marginile patului. Au urcat apoi, au zgâriat pătura aproape de genunchi şi, deodată, copilul şi-a îndoit picioarele, şi-a vârât genunchii în burtă şi a rămas nemişcat. Şi-a deschis atunci ochii pentru întâia oară si s-a uitat la Rieux care stătea în faţa lui. În scobiturile feţei Lui, împietrită acum ca într-un pământ ars, gura i s-a deschis şi aproape imediat a scos din ea un strigăt continuu pe care respiraţia abia îl nuanţa şi care a umplut deodată sala de un protest monoton, discordant şi atât de puţin omenesc, că părea să vină de la toţi oamenii în acelaşi timp. Paneloux s-a uitat la această gură de copil, pângărită de boală, plină de acest ţipăt al tuturor vârstelor. Şi s-a lăsat să lunece în genunchi, şi toţi cei de acolo au găsit firesc să-l audă zicând cu o voce puţin înăbuşită, dar distinctă, în mijlocul plânsetului fără nume care nu contenea: "Doamne, scapă acest copil".
Dar copilul continua să strige şi, jur împrejurul lui, bolnavii se agitau.
— Trebuie să plec de-aici, a spus Rieux. Nu pot să-i mai suport.
Dar, deodată, ceilalţi bolnavi au tăcut. Doctorul şi-a dat seama că strigătul copilului slăbise, că mai slăbea încă şi că se oprise chiar. Împrejurul lui, vaietele reîncepeau, dar înăbuşit ca un ecou îndepărtat al acestei lupte care tocmai se sfârşise. Căci se sfârşise. Castel trecuse de cealaltă parte a patului şi spusese că s-a terminat. Cu gura deschisă, dar mută, cu urme de lacrimi pe obraz, copilul se odihnea în mijlocul păturilor în dezordine devenit deodată mai mic.