Oglinda Lunii

Despre catunele din Cernei- Mehedinti am scris pe blogul de munte dupa fiecare tura in Valea Cernei. La inceput am fost surpinsa de viata grea dusa de oamenii de acolo, apoi, usor,usor am inceput sa prind mecanismele satului si sa vad dincolo de poezia aparenta a locurilor. Este fara indoiala un amestec de frumos (caci locul e un colt de rai), de lupta zilnica pemtru supravietuire, de viata patriarhala, din ce in ce mai greu de sustinut atunci cand muncesti pamantul si cresti vitele cu aceleasi metode si randament cu care o faceau si parintii ori bunicii tai, dar intr-o societate din ce in ce mai pretentioasa, de bucurie ca traiesti aproape de natura si de tristete ca, mai mult decat in alte locuri, batranii raman singuri. Dilema "a pleca" sau "a ramane" se repeta si aici. Unii, manati de viata grea si de viitorul si mai greu al copiilor au plecat, altii ar lua doar o pauza de la viata de aici, dar s-ar intoarce candva, iar batranii isi masoara anii in ierni si in slujbele rare  pe care preotul din Bogaltin le face in bisericutele din catunele Dobraia si Inelet.  Drumuri lungi «la oras» (de fapt in « metropola» herculane pentru a-si vinde produsele si a cumpara cele necesare: faina, zahar, ulei. 

Herculane e si el un loc tacut si trist in felul sau, frumos si presara cu kitch in acelasi timp, abandonat pana si de soarta ce odata i-a suras. In afara lunilor mai-septembrie, doar pensionarii veniti la bai mai tulbura linistea locurilor cu pasii lor domoliti deja de viata. In Herculane pe langa turism si magazine alimentare nu mai e mai nimic, pentru bucuresteni este el insusi un capat de tara, dar pentru cei de acolo de sus, din munte, este "la oras". 

Cu toate acestea nu i-am auzit pe cei de acolo plangandu-se de saracie. Alte ofuri mai mari au ei: greutatile zilnice, singuratatea, si pentru putinele familii de aici, viitorul copiilor. Astfel initiativa lui Ionut Vlad de a schimba ceva in mersul zilnic al lucrurilor la Scoala din Inelet este o initiativa ce merita popularizata. Sunt de acord caci cu o floare nu se poate face primavara, dar eu un mod de a le spune oamenilor de acolo: nu sunteti singuri. Va invit cu caldura sa cititi materialele de mai jos despre actiunea lui  Ionut si a lui Iulian Angheluta numita «Lumina pentru Inelet», sa meditati singuri la utilitatea initiativei si poate chiar sa faceti ceva in limita timpului vostru pentru copii de acolo. Banii conteaza, ajutorul conteaza, dar acesta este doar jumatatea drumului. Pentru a profita la maxim, copii au nevoie de ajutor, trebuie sa fie invatati cum sa foloseasca banalele (pentru noi) calculatoare pentru a evita ca acestea sa se transforme intr-o piesa de mobilier si ca mai tarziu sa ajunga intr-o sala de clasa dezafectata, transformata ad-hoc in depozit si populata cu lucruri prafuite. In lumea in care traim, intr-o scoala, un calculator nu poate si nu trebuie lasat sa se prafuiasca. Deci tu, cum ai putea sa te implici? 

Daca am revenit din Germania cu destul de mult calm si intelegere fata de modul romanilor de a fi si de a lucra, marea majoritate a functionarilor raman o necunoscuta si o bataie de cap. Din episodul de azi: Posta Romana. 

Pentru expedierea coletului lui Radu, plin cu echipamentul pentru Khan Tengri am incercat sa imi fac temele constiincios, am sunat la infopost, stiam exact cat costa, cat dureaza, ce trebuie sa scriu pe formular, ce trebuie sa cer. Parea ca sunt 100% pregatita, dar pentru intalnirea fata in fata cu angajatii postei nu esti niciodata pregatit. 

La 8.30 ma infiintez la posta de la Pacii unde am descoperit ca angajatele sunt ceva mai binevoitoare decat colegele lor de la Oficiul 19, de langa mine. Oricum, nu conta de unde trimit coletul. Asez echipamentul in cutie, o sigilez, lipesc eticheta cu destinatarul in engleza si rusa si ma infiintez la ghiseu.

- Buna ziua, as dori sa trimit si eu un colet international.

Mi se da formularul tipizat, il completez si bucuroasa nevoie mare ca la ora asta nimeni din cei care se grabesc spre serviciu nu deschide usa postei, sper ca voi rezolva repede. Intind increzatoare formularul si intreb daca spre Kirghistan se poate trimite si terestru si par avion cu valoare declarata. Raspunsul vine ca un boomerang:

- Pai trebuie sa vedem daca putem trimite in general spre aceasta destinatie.

Relaxata o invit pe angajata postei sa verifice (doar mai trecusem prin asta la telefon). Cauta, doamna, cauta dar nu gaseste nimic. O sfatuiesc sfatoasa sa caute si cu "a" nu doar cu "i", dar in continuare niciun rezultat. Incep sa imi pierd rabdarea cand tanti imi zice ca posta romana nu trimite la acea destinatie. Ii explic ca am sunat la infopost si mi s-a spus ca acest lucru este posibil.

- Dar noi nu suntem infopost.

- Nu, dumneavoastra sunteti posta romana si serviciul infopost va reprezinta. Sunt in fond relatiile postei roamna cu clientii sai.

- Pai atunci trimiteti cu ei, daca ei asa v-au spus. Daca voiati sa trimiteti cu posta romana trebuia sa sunati la noi

Ei, tanti, hai a incepi sa te obraznicestisi. Nu ma lua pe mine cu replici de genul acesta, pentru ca imediat scot si eu artileria grea. Crezi ca nu imi stiu si eu rolul? Diriginta de posta, te pun fata in fata cu cei de la infopost etc. Singurul lucru de care imi este mila sunt oamenii care s-au asezat la rand in spatele meu, deoarece vor avea muult de asteptat. Eu cu coletul inapoi nu plec, asa ca inarmata cu determinare, rabdare si perseverenta nu ma las usor dusa de nas. Nu este vina mea ca tie iti este frica sa gandesti si lene sa iesi din facturile tale scanate si din coletele trimise mereu in Marea Britanie, Italia ori Franta. Azi o sa descoperi ca se pot trimite colete si in alte colturi ale lumii. 

Asadar ii explic politicos ca atunci cand cauti pe internet un numar de contact pentru relatii cu publicul, primul care apare este serviciul infopost si acestia reprezinta posta romana in contactele telefonice sau scrise cu clientii. Asa ca functionara renunta la registre si hartoage si ia pana la urma formularul completat, scanandu-i codul de bare pentru a primi lista destinatiilor. Si ce sa vezi? apare Kirghistanul! Ei  vezi tanti, incepem sa progresam!

Pasul urmator este declararea unei valori pentru coletul in cauza. Declar 630 de euro (valoarea maxima pe care o puteam asigura). Cica nu se pot trimite colete cu valoare acolo. Ei, ce vorbesti? Parca incepusesm sa invatam? Ii explic functionarei ca bunurile din colet valoreaza ceva mai mult de 0 lei, chiar daca nu sunt noi, si nu am de gand sa ma bazez pe afirmatiile ei, care sustine ca nu se prea pierd colete. Ei, da! Daca toti angajatii sunt la fel de competenti, cred ca se pierd colete intr-o veselie. Asa ca eu refuz sa ma condamn din start la ipostaza "si futut si cu banii luati" si insist mai departe. Ii explic cu cuvinte ceva mai politicoase ca nu dau doi bani pe trackingul lor, care functioneaza doar in tara de unde a plecat coletul si in tara de destinatie. Intre ele sunt 2-3 saptamani si o gaura cat Groapa Marianelor. Nu prea inteleg eu cum se face ca pe calea aerului dureaza atat de mult... Oare coletul meu face cate o escala pe fiecare continent? 

Vazand ca sunt capoasa, tanti intra intr-un birou si se intereseaza. Exact! Asta trebuia sa faci de la bun inceput. Faptul ca nu stii ceva nu ma deranjeaza. Inteleg sa nu te lovesti zilnic de clienti care vor sa trimita colete in tari care nici macar nu stii cum se scriu, dar macar ai bunavointa si informeaza-te, nu il lua pur si simplu pe "Nu" in brate. Afla ca putem declara si implicit asigura pana la 650 dtu. Nu stiu ce unitati postale or fi astea, dar dupa ceva calcule reiese ca si cei 2700 lei declarati de mine se pot asigura. Minunat! 

Ultimul hop este cantarirea coletului. Sunt invitata sa asez coletul pe cantarul acela micut pe care se cantaresc in mod normal plicurile si coletele mici, si ma uit usor amuzata la jucaria pe care urma sa pun cutia. Nu spun cutioiul pentru ca initial pregatisem o cutie in format XL, dar dupa ce am inghesuit totul cu talent in rucsac, am constat ca intra si intr-o cutie format M. Doamna de la posta, vazandu-mi ezitarea se grabeste sa imi spuna ca daca coletul e prea mare nu se poate trimite. Ii raspund insa sigura pe mine, in stilul care m-a consacrat la acest ghiseu, ca pachetul meu nu e nici mare, nici mic si ca pot trimite colete de pana in 20 kg, greutatea constituind principalul criteriu. Coletul meu are 13.5 si rasuflu usurata, abia atunci cand dau intr-un final banii si coletul are toate premizele sa isi inceapa lungul drum spre Bishkek. 

Stiu ca i-am stricat ziua doamnei de la posta, si asta inca de la prima ora a diminetii, dar asta este...cat traieste omul invata. La plecare  ii multumesc totusi politicos, dar cu un substrat ironic  pe care doar prietenii si familia mi-l cunosc, pentru "ajutorul" acordat...

Aseara lenea a  invins si nu m-am invrednicit sa pregatesc nimic de mancare, asa ca astazi la pranz, manata de o foame de lup, m-am decis sa incerc cantina despre care auzisem una alta prin firma. 

Experiente anterioare cu cantinele am mai avut. 

Pe cand lucram in Pipera in cladirea unde munceam exista si o cantina (oficial), in realitate ceva intre restaurant si cantina, daca e sa ne raportam la preturi si la diversitatea produselor. Era in mod cert o "impinge-tava" pentru corporationisti cu salate ce incepeau de la 6.50 lei si cu variante complete de felul 1 si felul 2 la care lasai lejer doua bonuri de masa. Astfel incat ii treceam rar pragul, pentru o salata, o portie de orez cu legume sau cate o chifla. 

Ulterior, in Germania, mancam cam de doua ori pe saptamana la cantina. Nemtii erau organizati si afisau de vineri intregul meniu pentru saptamana urmatoare, asa ca stiai din timp daca pentru ziua x se merita sau nu sa iti iei mancare de acasa. Marti era zi de snitel, miercuri de paste, joi de gulas, vineri de peste...In plus nemtii mai veau doua calitati: oamenii erau eficienti avand doar 3 feluri de mancare: unul cu carne suficienta, unul cu putina carne si unul vegetarian. Mai adaugati 2-3 supe tot atatea salate si 2 deserturi si intregiti oferta cantinei. A doua calitate era pretul corect. Nici prea mult, nici prea putin, cam cat facea mancare. Totul avea insa un defect pe care nu il puteam imputa neaparat bucatarului: mancarea avea vesnicul iz de plastic pe care il au chestiile semipreparate si cred ca asta era unul din rolurile sosurilor in care se scalda  mancarea. Oricum, sa ne intelegem, nemtii nu sunt italieni si nici gurmanzii francezi. Nemtii mananca pentru a-si astampara foamea, scopul este precis si nu facem la masa de pranz fantezii culinare. Punct ochit, punct lovit, mergem mai departe la munca. 

Cantina la care am ajuns insa,  nu seamana cu niciuna din experientele anterioare. O incapere relativ mica, cu maxim zece mese verzi de plastic a cate sase persoane, cu doua vitrine frigorifice antice, vechi si de demult si cu meniul scris pe un petec de hartie, felurile de mancare epuizate fiind taiate cu pixul. Aleg niste pilaf cu pulpa de pui si vad ca mancarea imi este pusa intr-o farfurie de ceramica asa cum am acasa. Ma intreb cu un oarecare zambet in coltul gurii daca imi dau farfuria la pachet si apoi va trebui sa le-o aduc inapoi cum faceam pe vremuri cu sticlele? Farfuria a fost insa un stadiu intremediar, caci apoi m-am trezit cu mancarea calda in caserola si in timp record am ajuns inapoi la birou si partial cu o foame de lup, partial cu o curiozitate copilareasca am deschis capacul si am lasat prima lingura de pilaf sa mi se topeasca in gura. Nu era rau deloc, ba din contra, as putea spune ca era unul din cele mai bune pilafuri mancare de mine pana acum, mai ales ca de cand am descoperit orezul cu legume nu prea ma mai ating de pilaf. Nici pulpa generoasa nu m-a dezamagit, si la finalul mesei era ca si cum as fi mancat mancare de acasa. O diferenta semnificativa intre mancarea comandata acum vreo doua saptamni de la o firma de catering din Militari care era si mult mai scumpa dar si lipsita de gust...

Pe masura ce trece timpul invat sa apreciez din ce in ce mai mult legumele si fructele crude, precum si mancarurile de legume pregatite in casa. Valoarea lor adaugata pentru  buna functionare a organismului o stiam si inainte, insa gustul lor nu ma misca in mod deosebit. 

Acum insa vreau sa vorbesc despre gust. Despre salata mea de baby spanac cu mar, portocala si nuci ori migdale, in care aromele se intrepratrund unele cu altele si in care amestecul de culori iti bucura intreaga fire. Nu as da-o pentru nimic in lume pe mancarea inodora, incolora si insipida pe care o mananca zilnic colegii mei de birou: pizza, pene, cartofi prajiti cu pui shanhai, cartofi piure cu ceafa de porc, orez cu legume sau hamburgeri. Aceeasi mancare de pranz ciclata in fiecare saptamana... 

A gati in casa iti ia timp, chiar si banala salata cere o investitie, insa pe langa o optiune personala este un mod de viata care se invata. Gusturile se educa si ele, insa nimic nu este usor daca nu vine dintr-o convingere interioara. Nu vei descoperi peste noapte cat gust poate avea o conopida cruda asezonata cu condimentele potrivite, ori gustul usor dulceag al pulpei proaspete de nuca de cocos. Mananc in continuare orice, insa papilele mele gustative nu se mai extaziaza la gandul unei merdenele ori al unei pungi de biscuiti de care eram aproape dependenta in Germania.  In schimb, simt imediat lipsa fructelor sau a salatei zilnice si dupa doua zile pe munte as da oricat pe un kilogram de portocale. Visez inca de cand am venit in Romania la rosiile de august mancate cu branza sarata, ori mai aproape, la ciresele de iunie culese in galeti din ciresul de la tara. La inceputul lui ianuarie mi se intampla pur si simplu sa intru in piata fara un scop anume, ci doar ca sa ma plimb, sa ma bucur de culori si de diversitatea care era de negasit in Germania chiar si in plin sezon...

Azi a fost o alergare buna. La inceput gandul "cum o sa ma mobilizez eu sa ies la alergat la ora 20.00" m-a bantuit o vreme, dar l-am alungat din mintea mea, cu stoicism. Zenul ramane la cote maxime, asa ca am reusit sa ies constant saptamana asta la alergat si din vaitat, a ajuns sa imi placa. Parcul e gol, singurii vizitatori fiind alergatorii, ce se invart ca niste titirezi in jurul luciului apei si oamenii care ies cu cainii la plimbare. Initial credeam ca imi va fi urat, ca nu va fi luminat (asa ca in prima zi am luat frontala cu mine), ca va fi frig, ca ma va incomoda geaca. Stiti voi, ganduri de om care nu are chef de treaba si gaseste 10 scuze in mintea lui ca sa nu iasa din casa. Dar sfatuitorul meu de pe umarul stang a pierdut crunt batalia si eu continui sa ies entuziasta din casa. Nu am cum sa stiu daca va fi o alergare buna, una mediocra sau una proasta. Trebuie doar sa pun un pas in fata altuia si sa ajung la lac. Apoi ma poarta muzica, lacul, reperele pe care mi le-am adus aminte cu repeziciune si... iepurii. Desi asflatului din parc ii prefer de 10 ori pamantul reavan al padurii, aici am iepuri. In Berlin alergam de una singura, nu ca nu erau multi alergatori, ci pentru ca era padurea mare, mare de tot. Aici lacul e mic si majoritatea oamenilor se invart in jurul lui, asa ca e usor sa te tii dupa cineva, sa urmaresti pe cineva, sa depasesti si sa fii depasit. Iepurii functioneaza pentru mine aproape intotdeauna, doar ca tot ei ma determina sa merg smucit. Vezi iepurele, analizezi cateva zeci de secunde ce sanse ai fata de el (il poti sau nu ajunge), te apuci de treaba, muncesti bine pana te plasezi in spatele lui, stai si astepti, dai atacul final, depasesti, continui sa mentii un ritm crescut si pui ceva distanta intre tine si iepure, iar apoi o lasi mai moale pana apare urmatorul iepure. Asa alerg eu din iepure in iepure. Idealul e insa sa ai un iepure de cursa lunga. 

Si l-am gasit azi, asa ca omul meu m-a alergat bine in jurul lacului...L-am ochit dupa primii 500 metri, am depasit 2-3 alergatori pana la el si apoi m-a purtat in trena lui alti 5 kilometri si jumate. Mi-a facut jocul pana la capat caci stia bine ca sunt la 5-10 metri in spatele lui. Cheile care zornaiau in buzunar imi tradau prezenta la fiecare pas si cu cateva ruperi de ritm si-a confirmat ca ma voi tine scai de el. El pe exterior, eu pe interior, mai taind curbele din cand in cand, doar, doar nu il voi pierde. Initial mi-am propus o tura, apoi am inchis ochii, am fixat privirea tinta in fata, am indreptat spatele si am continuat: pana la pod macar, pana la jumatea lacului, pana la a doua trecere pe sub pod si uite asa, m-a dus pana la final. Am transpirat, am asudat, nu am avut timp nici sa imi scot manusile, nici sa imi ajustez geaca, simteam ca orice activitate suplimentara imi va consuma din energia pretioasa, pe care o investeam non-stop punerii unui picior in fata altuia. Cand am ajuns la iesirea mea, as fi vrut sa ii strig un multumesc, dar pana si gatul parca imi era obosit si nu a mai reusit sa emita niciun cuvant. Insa dupa ce fiecare din noi am facut 10 pasi in directia noastra, ca un facut, am intors amandoi capul in urma si am schimbat o privire. A mea spunea multumesc si vreau sa cred ca ochii ascunsi de noapte si-au facut mai bine datoria decat buzele neputincioase.

Poate il voi mai intalni intr-o alta seara de iarna si imi voi plati restanta fata de el.

Ieri s-a implinit o luna de cand am plecat din Berlin. Acum altcineva sta in casa aceea, nu stim cine este, nu stim de unde este, dar vom pastra amintirile din Berlin cu noi, multi ani de acum incolo. Dar pentru ca luna aceasta s-a scurs repede, ea trebuie pusa pe hartie, pentru ca tot ce am trait se va evapora peste ani si ani, si eu nu vreau sa ramana doar: "Da, la sfarsitul lui 2013 am revenit in Romania". E mai mult de atat, sunt mai multe ganduri si sunt mai multe fapte, si doar scriindu-le, voi putea peste ani si ani sa reconsitui momentul.

Ultimele doua zile in Berlin nu au fost deloc usoare. Smotru, impachetat, sortat, inghesuit, eficientizat. Nu am ajuns nici in Padurea Verde, nici in Insula Muzeelor, nu mi-am luat nici "la revedere" de la Berlin, pentru ca duc cu mine mirosul salcamilor de pe strada noastra, teii de iunie, scaldatul din iulie, lumina calda de august, culorile toamnei, frigul ud al iernii. Duc totul, muzee, festivaluri, alergari in padure, oameni. Duc orasul si experienta, cu bune si rele. Nu regret nimic, nu sunt melancolica, privesc acum inainte pentru ca stiu ca vor veni alti ani, cand voi privi mai mult inapoi.

Vineri 20 decembrie, intr-un final glorios, mereu cu ochii pe ceas am reusit sa adun toate lucrurile in mijlocul camerei mici si in cele 2-3 ore cat am carat bagajele la masina am trecut prin stari contradictorii: 

ora 16.00- lucrurile nu au cum sa incapa toate in Logan,

ora 16.30- dupa ce am carat cate ceva si am umplut si ultimul gol de aer din portbagaj optimismul meu a crescut: incapem cu totul (trainer, ii, adidasi de alergare, corturi, tuci, cani, medicamente, carti si cate si mai cat strange omul intr-un...an!)

ora 17.00- bancheta incepe si ea sa se populeze cu cutii. Doamne cate mai sunt, sigur nu intram...

ora 18.00- dupa ce am asudat urcand de zeci de ori cele 4 etaje pana la apartamentul nostru (cam 6 etaje de Romania), dupa ce am facut si refacut aranjarea de pe bancheta si am construit in spatele nostru un zid inexpulgabil nu ne-au mai ramas prea multe pe afara. Deja la Atalasib s-a inchis, deci ori intra, ori lasam aici. Alegerea trebuie sa se faca cu mare atentie.

ora 18.30- montam suportul de schiuri si urcam si cele doua biciclete pe masina si totul intra la milimetru.

ora 19.30- ducem gunoiul, ne recuperam cautiunea, Loganul porneste la prima cheie si intram pe centura Berlinului.

Nu simt nimic acum. Nu am timp sa analizez sentimentele contradictorii care ma bantuie si cel mai probabil nu o voi face nici acasa. Frumosul si verdele Berlin ramane in urma. Impreuna cu griul si umedul Berlin. Oamenii frumosi ma asteapta acasa. Impreuna cu oamenii obositi, cu oamenii nemultumiti, cu oamenii incruntati. Vin toate la pachet. Nu cred ca exista locul perfect pentru nimeni. Exista locuri care ni se potrivesc la un moment din viata pentru ca raspund anumitor nevoi. Berlinul a raspuns nevoiei noastre de nou, ne-am dorit sa traim o perioada in strainatate, am realizat acest lucru, am invatat multe despre noi doi, despre romani, despre nemti, am testat idei preconcepute si ne-am intors mai bogati. Pentru noi, ceea ce conteaza este bogatia de sentimente si de trairi, o viziune diferita, poate o reprioritizare a valorilor. Stim la ce ne intoarcem si nu am chef sa despic firul in patru. Asa cum spuneam despre mine cu alta ocazie, atunci cand iau o decizie, merg inainte si nu ma uit inapoi.

Inainte ne asteapta lungul drum spre casa. Nu ne grabim nicaieri. Nu vrem decat sa ajungem la Slatina pana in Ajunul Craciunului.

"Soarta care ma goneste

Crucea poate c-o sa-mi dea, 

Insa dea-mi-o cat de iute... 

Voi purta-o-n tara mea!"

Inca din prima seara trecem in Cehia si conducem cativa zeci de kilometri, pana cand reusim sa ne lasam pe un drum secundar si gasim un loc unde sa ne expandam cortul. Din nou boschetari, cat de naturali ne simtim asa...

Sambata dimineata, paznicul care venise sa deschida fabrica langa care dormisem nu se mira de prezenta noastra acolo, totusi strangem catrafusele, le inghesuim din nou in masina si continuam pe drumurile Cehiei. Temenel, cu 90 de km/h, in general in spatele unui tir nu ne grabim nicaieri. Avem casa cu noi, suntem autonomi si indepenenti si vrem doar sa "drive safe for Christmas". Cehia e mai primitoare decat ultima data cand am fost pe aici si ne alinta cu un soare bland. Il lasam sa ne impresoare prin parbriz, prin geamurile laterale. Doamne, cat de dor mi-a fost de soare! Autostrazile se insira unele dupa altele, ne poarta inlantuit din tara in tara, stam in blocaj in Ungaria, inainte de Gyor, cautam drumuri laterale dar tot zen ramanem. Poate e de la sentimentul ca venim acasa, poate e de la soare, poate e pur si simplu de la faptul ca dupa cele 10 zile de sarbatori nu ne vom grabi inapoi spre Berlin, nu ne vom stressa ca nu ajungem la timp, nu vom conduce pana tarziu in noapte doar ca sa punem kilometri sub roti. Avem timp si asta vreau sa pastrez si in Romania. Imi voi scrie pe usi, pe caiete, pe laptop: "am timp"/ "este timp". Trebuie sa am timp in primul rand pentru mine, trebuie sa avem timp in primul rand pentru noi. Poti sa traiesti slow intr-un oras ca Bucurestiul? Da, cred ca poti. Trebuie numai sa iti constientizezi prioritatile.

Sambata noaptea intram in Romania prin vama Cenad (de care nu am auzit pana acum), tranzitam Timisoara pustie si ne miram de drumul bun si liber spre Lugoj si Caransebes. Dormim iarasi in camp si la ora 9.00 ne trezim cu cortul inghetat, dar cu un soare jucaus prelingandu-se prin tenta rosie. Ies in campul brumat bine si zambesc la soare. 

"Salutare, cer albastru, 

Vai si dealuri, aer viu!... 

Salutare, Romanie!... 

Boschetari de Romania

"Pribegind in tari straine,

Ani intregi am suspinat, 

Si din trista-mi departare

Sufletu-mi intraripat 

Catre Dunarea cea lata 

Ma facea ca sa reviu;... 

Dunarea ma readuse... 

Mana, mana, surugiu!"

Oprim in Bals ca sa imi incarc ceva credit pe cartela de Vodafone pentru ca cea de Germania era consumata. E duminica, 22 decembrie si gasesc o casa de schimb valutar unde se ofereau destul de multe servicii. La ghiseu era o domnisoara de-a locului care facea de toate: numara banii unui client, simultan ma ajuta pe mine cu ceva credit de reincarcare, apoi schimba niste bani, incasa o factura. Cate doua lucruri in acelasi timp, eventual. Micul Napoleon de care ma dezobisnuisem in Germania.

Recunosc orice poteca, 

Orice ramuri, orice flori... 

Patria-mi isi desfasoara 

ampii vecinic roditori! 

Iata puntile de barne,... 

Morile, izvorul viu... 

Iata crucile vopsite...

Mana, mana, surugiu!

Ajunsi la Izvoru

Supa din care am mancat pana nu am mai putut

Definitivam sentimentul "acasa" cand ne strangem la Cristi, pe 26 decembrie si povestim ca si cum ieri am fi plecat din Piranha si mai apoi cand ajungem in Bucegi, pe potecile pe care le stim cu ochii inchisi. Acasa este un loc si este un sentiment. Acasa poti sa te simti oriunde si nicaieri. Acasa poti sa te simti de unul singur sau in mai multi. "Acasa este acolo unde iti este si inima" (Plinius cel Batran).

Dupa cateva drumuri prin Europa ca turist, am tras concluzia ca toaletele ar fi un criteriu bun pentru definirea gradului de civilizatie al unui loc. Ulterior, stand 18 luni in Germania, am avut timp sa imi verific teoria si eventual sa o rafinez. Toaletele au ramas curate si nu doar in zonele turistice, insa la lista mea de criterii s-a mai adaugat unul: integrarea persoanelor cu dizabilitati in viata colectiva. Si nu ma refer aici doar la declaratii pe hartie. Ma refer la intrebari majore cum ar fi: In firma voastra aveti colegi in aceasta situatie?// Ce ar alege anajatorul vostru intre o persoana fara handicap suficient pregatita si o persoana cu handicap bine pregatita? //Propietarul vostru ar inchiria apartamentul unui asemenea potential chirias? Si lista continua atunci cand vine vorba de comportamente/mentalitati discriminatorii.

Dupa intrebarile majore vin insa detaliile, mult mai numeroase, dar cel putin la fel de importante:

Cu ce ajungi singur la serviciu (altceva decat cu taxiul)?

Cum te deplasezi singur pe trotuare sarind bordurile?

Cum te privesc oamenii de pe strada si e corect sa suporti zilnic priviri curioase/ compatimitoare?

Cand iesi in oras, ai in orice local o toaleta adaptata, sau trebuie sa alegi localul dupa acest criteriu?

Si cate si mai cate asemenea intrebari mi s-au ivit pe cand stateam in Germania si ma intalneam saptamanal cu oameni imobilizati intr-un scaun cu rotile, si chiar zilnic cat timp am lucrat (una dintre colege se afla in aceasta situatie). Si asta nu cred ca se datora faptului ca Germania i-a reunit pe toti, ci pentru ca acolo ei sunt mult mai vizibili: nu sunt condamnati sa stea intre patru pereti, ci se pot deplasa normal, fara limitari inutile. Cercul vicios din punctul meu de vedere este infrastructura-vizibilitate-acceptare-integrare. Probabil cel mai simplu de spart este incepand cu infrastructura. Odata ce aceasta exista, oamenii devin vizibili, apoi prezenta lor e constientizata de societate care inceteaza sa ii mai compatimeasca, integrandu-i in schimb in mersul normal al lucrurilor. Dar cercul poate fi spart de oriunde, inclusiv de la perceptia individuala. Pana una alta, meditati la urmatoarea afirmatie: "Sa incepi azi sa faci ceva. Cu tine, pentru tine, pentru aia din jurul tau.[...]O persoana cu handicap este o persoana care nu stie si nu incearca sa se deschida catre el si catre lume[...]. Schimbarea vine din fiecare din noi." (Tudor Necula)

Intoarcerea acasa imi provoaca o bucurie fara margini. Insa bucuria mea este doar parte din bucuria generala, pentru ca la ea se adauga si toate sentimentele nutrite (rostite sau nerostite) de parintii nostri. Iar atunci cand ne-am hotarat ca locul nostru nu e in Berlin/Germania, am stiut ca aceasta e cea mai buna decizie pentru noi si pentru ei. Ma indoiesc in continuare ca e cea mai buna decizie pentru copii nostri (viitori), dar macar pot sa sper ca voi reusi sa gasesc o nisa si in sensul acesta, chit ca ea se va numi Montessori, Waldorf sau homeschooling. Insa acum nu vreau sa vorbesc despre ceea ce nu am, ci doar despre ceea ce exista deja. Conceptiile noastre (ale mele si ale lui Radu) sunt foarte apropiate in ceea ce priveste stilul de viata, iar daca vom fi sanatosi si vom avea atatia bani cat sa ducem un trai decent, suntem siguri ca prezenta noastra acasa, alaturi de parinti, va conta mai mult decat toti banii din lume, trimisi de la mii de kilometri distanta. E adevarat, e bine sa ai bani, dar ei nu tin loc nici de dragoste, nici de afectiune. Ei cumpara timpul unei infirmiere, insa nu aduc aceeasi alinare pe care o aduce prezenta unei persoane dragi aproape. Si nimeni nu poate avea grija cu mai mult drag de parintii tai, decat poti sa ai tu. Asa cum mi-a repetat bunica de nenumarate ori: "sangele apa nu se face".

Apoi, nu pot sa nu ma gandesc cata bucurie le vor aduce nepotii. Si cat ajutor vor insemna pentru noi, atunci cand va veni vremea copiilor. Este interesant sa analizez cum cele 18 luni de Berlin mi-au inversat conceptiile. Atunci cand am plecat ma gandeam in primul rand ca le vom oferi copiilor nostri o viata mai buna si mai multe sanse decat ar avea in Romania. Insa departe fiind ne-am dat seama cat de multi suntem legati de "acasa". De parinti, de prieteni, de Carpati, de oamenii extraordinari pe care i-am intalnit in tara de-a lungul timpului. Probabil, chiar daca la un moment dat conditiile economice/financiare ne vor sili sa plecam din nou undeva, in lume, va ramane mereu dorinta de a te intoarce acasa. Asa cum spunea si Claudia, cand emigrezi undeva, trebuie sa te hotarasti in primii ani ce vrei sa faci mai departe: sa te integrezi in noua societate, sa revii de unde ai plecat...Cu cat vei amana mai mult luarea unei decizii, cu atat va fi mai greu sa te hotarasti, legaturile de acasa se vor raci usor, usor, te vei indeparta de prieteni, etc. Iar daca in noua ta patrie nu iti vei face noi prieteni, ci doar niste cunostinte, vei ajunge sa te simti singur, sa traiesti singur, sa razi singur si sa plangi singur. De murit, mori oricum singur dar intrebarea e cum traiesti pana atunci?

Exista o vorba care spune ca ar fi bine ca fiecare om sa planteze de-a lungul vietii sale macar un pom. Insa va imaginati voi, drage romance, cum ar fi daca ar exista si o vorba de genul: fiecare femeie sa isi coasa macar in viata o camasa, eventual o ie, avand in vedere simbolistica reunita de aceasta piesa de vestimentatie si importanta ei in randul straielor populare? 

In zilele noastre ar fi o proba de indemanare (sa fim seriosi, suntem din ce in ce mai straine de ata si de ac), de imaginatie (asta daca vrei sa iti compui singura modelul), un exercitiu de zen (va imaginati stand in fotoliu si in loc sa sariti din site in site, sa urmati cu atentie si concentrare modelul), dar in primul rand ar fi o redescoperire a identitatii, o reintoarcere la origini. Din cauza primelor trei motive citate mai sus nu ma vad inca facand asa ceva. Insa desi obisnuiesc sa dau verdicte, viata m-a invatat sa le temperez adaugand un "inca". Maturitatea poate isi spune si ea cuvantul, sau pur si simplu experientele anterioare care mi-au demonstrat de nenumarate ori "niciodata sa nu spui nicioadata". Deci, cum spuneam, momentan, mai repede muncesc ceva si pun un ban deoparte si imi iau o a treia ie. 

Una din iile mele

Insa intre o ie perfecta (si implicit admirata), dar cumparata, si una imperfecta, dar iesita din mainile voastre, ce ati alege? Daca ati purta ia cusuta de voi si cineva v-ar spune cat de faina este, sau v-ar intreba de unde ati cumparat-o, chiar si daca nu veti recunoaste ca ati cusut-o voi (poate din modestie, poate din timiditate), nu v-ar creste inima de bucurie? 

Ei bine, ceva de genul acesta face prietena mea Kya in momentul de fata. Si nu pot decat sa o admir pentru curajul pe care l-a avut cand s-a apucat de acest proiect. Nu, nu pentru munca la care s-a inhamat (astea au fost primele cuvinte care mi-au venit sub degete cand scriam acest text), ci pentru initiativa. Atunci cand o faci cu drag, atunci cand pui suflet, atunci cand o faci dintr-o pornire interioara nu mai este o munca. Este un drum, este o cale. Nu ai de unde sa stii unde te va duce acel drum si ce fel de om vei deveni atunci cand vei ajunge la capat, dar cu siguranta vei invata lucruri noi, despre tine si despre lumea care te inconjoara. Despre radacinile tale poate, despre valori, despre trasaturi de caracter pe care doar le intuiai sau care stateau undeva ascunse, asteptand doar oportunitatea de a iesi  la iveala. Si mai pot sa mai fac ceva pentru tine Kya: sa te incurajez, sa iti spun ca eu cred ca vei reusi, iar ia va fi cea mai frumoasa piesa din colectia ta vestimentara. Sau cel putin va fi bluza pe care o vei purta cu cea mai mare mandrie. 

Si daca pana acum nu m-am gandit niciodata la a face asa ceva, acum s-a plantat cumva samanta si poate, cine stie, cand va da de pamant fertil, va incolti.

Astazi o sa fiu scurta. Am citit pe Deutsche Welle urmatorul articol, al carei concluzie o redau mai jos, deoarece poate fi scoasa din context foarte usor:

Intre 11 si 16 decembrie, la Berlin se vorbeste romaneste mai mult ca in restul anului. Si mai ales in peisajul cultural, in teatru si film. Intr-un cinematograf din centrul Berlinului (Zeughaus Kino) ruleaza toata saptamana filme romanesti contemporane sau titluri mai vechi dar importante din cinematografia noastra, filme artistice sau documentare, filme de lung sau de scurt metraj. Programul sub care sunt stranse toate acestea se numeste REKONSTRUKTION. FILMLAND RUMÄNIEN II, si nu este decat la a doua editie.

In paralel in acelasi interval, intr-un teatru berlinez se desfasoara Festivalul Teatrului Romanesc.

Doua initiative in care care se vede implicarea salutara a Instititutului Cultural Roman, doua evenimente care sa ii stranga la un loc pe cei ce vorbesc aceeasi limba si sunt amestecati in marea de vorbitori de germana si de imigranti din capitala Germaniei si in acelasi timp doua evenimente care sa promoveze o parte din peisajul cultural romanesc.

Cap de afis a fost filmul lui Cristian Mungiu-«Dupa dealuri». Nu stiu exact cum am avut noroc sa dam peste el dar am facut tot posibilul sa rezervam din timp bilete si pana la urma, nu numai ca sala a fost plina dar mai erau destui oameni ramasi la lunga coada de afara, care nu au mai prins locuri libere.

Seara a fost faina, m-am lasat prinsa in poveste, am comentat cu Radu unele cadre de filmare extrem de reusite, am facut eforturi la inceputul filmului sa imi obisnuiesc urechea cu graiul moldovenesc, nu am judecat pe nimeni si am asteptat cuminte deznodamantul povestii deoarece am preferat sa plec la film fara sa stiu prea multe detalii. Trailerul si recomandarea prietenilor au fost singurul meu bagaj.

La initiativa ICR in sala au fost prezente si cele doua actrite ce joaca rolurile principale desi Radu ar fi fost cel putin la fel de interesat sa il cunoasca pe acela ce a jucat rolul preotului (Valeriu Andriuta). Astfel dupa film,dialogul intre public si cele doua invitate s-a intins pana spre ora 23.

Singura umbra a serii a venit din zona oficialilor (cum putea sa fie oare altfel ?), discursul de inceput al ambasadorului Romaniei la Berlin starnindu-mi aparent chicoteli si mustaceli, dar de fapt, sentimentul final a fost de tristete. Sentimentul asta de tristete ma urmareste (si sunt sigura ca nu numai pe mine) si ma simt de multe ori dezarmata caci nu stiu ce pot sa schimb pentru ca atunci cand un oficial roman deschide gura sa nu imi mai fie rusine cu el.

E o problema identitara a jumatatii de masura si a mediocritatii, raspandita la toate nivelele (dar exacerbata in politica) ce nu va putea fi vindecata decat de jos in sus. Schimbarea cred eu, vine din puterea exemplului la nivel individual, caci numai schimband oamenii de azi vom putea schima politicienii de maine.

Nu pot intelege cum poti trimite un ambasador intr-o tara europeana, care de abia poate sa citeasca la un nivel mediu, cu un puternic accent strain, un discurs scris pe o foaie?

Cata diferenta intre discursul de bun venit al organizatorilor si cel al distinsului oaspete roman…

Sunt constienta ca germana nu este o limba usoara, insa nu este o limba obscura (ca pakistaneza de exemplu) si nemtii valorizeaza extrem de mult partenerii de discutii ce pot sa le vorbeasca limba. Cunostinte anterioare solide, cursuri private, nici un pret nu e prea mare pentru un ambasador ce ar trebui sa promoveze prin vorba si fapta imaginea tarii sale. 

Si personajul de care vorbesc intruchipa perfect romanismul mediocru, cu o spoiala de ceva cultura si putin burtos :). Dar noi nu avem nevoie de intruchipari, ci de repere!

Si de ce nu, de inspiratii!

Insa in seara aceasta filmul lui Mungiu si cele dou actrite din rolurile principale (Cristina Flutur si Cosmina  Stratan) au fost adevaratii ambasadori ai Romaniei.

Undeva prin liceu, ba chiar si in primii doi ani de facultate dispretuiam profund muzica populara romaneasca, dintr-o mare incultura muzicala proprie. De fapt inculta muzical nu eram, pentru ca imi obisnuisem urechea cu arii de opera si opereta, mergeam pe la concerte de muzica clasica la Ateneul Roman, iar pe langa toate acestea, ceea ce auzeam eu la Etno sau ce razbatea la tara de pe la nunti si credeam ca este muzica populara, ma cam facea sa ma rusinez si sa ignor subiectul, sau mai grav sa il privesc cu superioritate.

Nu stiu exact cand s-a produs declicul...cred ca atunci cand ma dadeam de ceasul mortii ca la nunta o sa imi cante "Ia-ti mireasa ziua buna" si incercam sa gasesc un inlocuitor. Si uite cam pe atunci am descoperit-o pe Maria Tanase si am ramas vrajita. Apoi alte nume s-au adaugat la lista si eu ma simteam precum un arheolog ce sapa sub asfalt, si da peste ruinele unei cetati necunoscute din timpuri imemoriale. O identitate culturala profunda se dezvolta incet in mine si eu incepeam sa imi inteleg traditiile, sa admir si apreciez arta populara in toate fatetele sale.

Mai jos va las cu trei melodii, foarte deosebite intre ele, care insa imi plac mult si simbolizeaza diversitatea culturala romaneasca. Daca vreti sa adaugati si altele, va voi citi cu interes comentarile.

Mentalitatea romaneasca in ceea ce priveste munca in strainatate este extrem de diferita si sincer nu am constientizat asta pana nu m-am lovit de un fotoreportaj excelent, realizat de Petrut Calinescu. Acesta se numeste "Mandrie si beton" si va recomand sa nu va uitati doar la fotografii, ci sa le completati cu povestea.

Pe scurt reportajul se axeaza pe cateva comunitati rurale din zona Oasului. In aceste comunitati cea mai mare parte a oamenilor tineri sunt plecati la munca in strainatate: Spania, Anglia, Franta, SUA. Aparent nu e nimic ciudat in asta, foarte multi tineri cauta experienta unei perioade petrecute in strainatate. Si noi ne numaram printre ei. Si totusi modelul tinerilor care pleaca in strainatate este atat de diferit.

Modelul cu care suntem noi obisnuiti:

Tanar din mediul urban, sau care a studiat intr-un oras mare, pleaca pentru un semestru, un an cu o bursa Erasmus, pentru un master sau mai rar pentru un doctorat. Isi doreste experienta unui invatamant performant, a diversitatii culturale si etnice, cauta modele, repere, vrea sa faca comparatii. Stabileste contacte, incearca sa se afirme prin rezultatele sale bazate pe efortul mental.

Ramane sau revine in Romania, insa experienta strainatatii va cantari in CV.

Nu o duce neaparat pe roze pentru ca bursa asigura doar minimul necesar si cand vrei sa te mai plimbi, sa descoperi lumea, sa mai iesi la o cafea etc, trebuie sa te dramuiesti bine. Dar te poti distra si pe bani putini, mai ales cand esti student, experienta ramanand intensa.

Doar in rare cazuri ajung cu adevarat sa traga linie si sa considere scurta experienta a strainatatii profitabila din punct de vedere finaciar (pe termen scurt),

O alta filozofie de viata am avut ocazia sa deduc din foto-reportajul lui Petrut Calinescu.

Tanarul din mediu rural, fara studii deosebite, pleaca in strainatate. Nu pentru un sementru-doua, pentru un timp indelungat. Nu pleaca la cersit sau la furat, Doamne fereste! Tanarul nostru are un scop bine definit- sa munceasca fizic, mult, cat de mult poate, nu conteaza ce, numai sa vina banii. Sa stranga, sa puna banut langa banut si sa parvina. 

Cum?

Prin a-si ridica o casa mai mare ca a vecinului. Prin a face o nunta mai mare ca a vecinului. Prin a-s cumpara o masina mai puternica decat vecinul. Mandria ca eu am fost mai silitor, mai muncitor, ca eu am! Dispusi sa arunce cu zeci de mii de euro ca sa nu se faca de rusine. Dispusi sa traiasca o luna de poveste si 11 luni de privatiuni. (Un prieten a afirmat odata: "Mai bine o zi vultur decat o viata cioara" (fara legatura la folosirea substantivului in jargon)). Fara deschidere pentru ce se intampla in jur. Ramanand in cercul de conationali sau consateni, o comunitate inchisa in care traiesc dupa obiceiurile de acasa cu palinca si varza murata,

Doua povesti atat de diferite desi exista si asemanari. Doar doua povesti dar mai sunt si altele.

Fiecare poveste este unica dar atentia mi-a ramas agatata de faptul ca traditia, comunitatea, "moda sa zicem" ne influenteaza enorm gandirea facandu-ne sa ne identificam cu niste scopuri ce devin usor usor parte din noi.

A scris si Radu o postare despre "Mandrie si beton" pe blogul sau, dar a privit proiectul mai mult din punctul de vedere al celui ce se gaseste in spatele aparatului de fotografiat.

Prin nu stiu ce minune, deloc specifica Germaniei, am reusit sa prind ultimul tren spre un curs de germana care a inceput de luni, curs la care raman zilnic uimita de diversitatea culturala a participantilor: Brazilia, Cehia, Chile, Grecia, Italia, Iran,Norvegia,Spania, Portugalia, Romania, Rusia, Suedia.

Precum primele lectii din fiecare an de la scoala si primele teme din manualele de germana se invart inevitabil in jurul unor subiecte tip:

- schimburi culturale

- particularitati ale fiecarei tari etc

Acum a fost la rand Heimatland (sau cu alte cuvinte patria, tara din care venim fiecare). 

Mai tineti minte poeziile din scoala?

Limba noastra-i o comoara
In adancuri infundata,
Un sirag de piatra rara
Pe mosie revarsata.

Astazi am nimerit DIN GRESEALA pe un blog si am dat peste urmatorul text:

Raspunsul scurt ar fi: cu talent si fara rost.

Raspunsul lung e mai jos:

Daca e un lucru pe care nu il fac la munca-nu plimb hartii. In afara de cererile de concediu si evaluarea semestriala care sunt duse de la mine din birou pana la HR, in rest totul se face verbal sau via email...

Dar azi am avut un inside din postura de outsider asupra a ceea ce inseamna sa plimbi hartii (la stat).

Am fost eu pana la facultate sa imi iau toate actele pe care le mai aveam acolo...Am zis sa rezolv odata si buna. Am profitat in plus si de ceva zile de concediu luate ca sa ma mai aerisesc dupa programul 10-12 din 24 din ultimele 3 saptamani, caci dupa cum se va vedea mai jos cateva ore de invoire se pot dovedi insuficiente.

Primul pas:

 1. Joi, 5.04, sun la secretariat. Centralista imi spune ca nu imi poate face legatura caci postul e deranjat...cineva a taiat firele. Se ofera sa ma ajute, asa ca dupa ce ii spun ce vreau imi face legatura la Biroul de diplome. Aici aflu ca toate dosarele pentru specializarea mea au sosit. Ma asigur de locatie si program si gata.

2. Vineri 6.04. Programul celor de la Biroul de diplome imi pare pus strategic, astfel incat sa nu "se pupe" cu cel de la secretariatul facultatii mele...Diplomele termina la 12, secretariatul incepe la 12.

Asa ca prudenta ajung la facultate pe la 11.35.

3. La diplome intru pe la 11.45 si guess what...sunt pe lista "neagra"-adica a celor pentru care nu s-au primit dosarele.

Asa ca sunt sfatuita sa merg pana la secretariat (ca de sunat tot nu se poate suna, postul e in continuare deranjat) si sa ii cer secretarei actele si apoi sa le aduc aici pentru  a intra ulterior la semnat cu ele. Iau si bilet ca sa am dovada si plec.

4. Ajung la secretariat si aici mi se spune ca au trimis actele mele fix acum 2 zile prin cineva de la registratura- o doamna roscata sau poate una bruneta, dar nume nu stim. Cica sa merg la registratura sa intreb ce au facut cu ele.

5. Ma duc la registratura, acum na belea doamna roscata sau bruneta e in concediu ca e catolica si are Pastele weekendul asta...Dar oamenii vor sa ma ajute asa ca o suna sa o intrebe de dosarele primite si date disparute...Cica le-a dus la Biroul de diplome...

6. Perfect, ma intorc la biroul de diplome si le spun ce am aflat pana acum. Doamna se jura ca nu are dosarul meu si imi da borderul cu documentele primite joi (licenta si master, pe facultati, eu nu exist pe acolo).

7. Ma trimite cu borderoul inapoi la secretariat.

8. Arat borderoul si secretara se jura si ea ca le-a trimis doar ca le-a pus in teancul cu dosarele de la "Master ISI" (imi scrie si pe foaie)

9. Ma intorc cu boderoul si cu biletul de corespondenta la Biroul de diplome unde primul raspuns e ca printre bibliorafturile primite miercuri sau joi (stranse toate intr-o punga) nu e niciun Master ISI...

10. Totusi doamna care gestiona documentele de la Master ia la rand toate bibliorafturile primite miercuri si joi, chiar si de la alte specializari dar nici urma de documentele mele...Apoi isi aduce aminte ca primit niste documente de la alta facultate si cauta si prin teancul ala...N-am noroc...In final isi aduce aminte de un dosar aruncat langa un seif,primit mai demult pentru Master ISI...

Si s-a strigat bingo, primele documente sunt ale mele...Bine macar ca am scapat de drumuri, plimbat hartii si facut pe mesagerul...

Acum de ce secretara a pus documentele mele de licenta in teancul de master nu se stie, ca riscam sa le gasesc la sfantul asteapta... Cert este ca acum hartogaraia trebuie sa mearga la semnat si ma intorc dupa ea dupa Pasti...

Dar tanti de la diplome merita un buchet de flori si o cutie de bomboane pentru toata osteneala si interesul caci ea chiar vroia sa ma ajute dar actele mele tot nu putea sa se faca..

Toata distractia a durat o ora si am depasit cu mult programul celor de la diplome dar am scapat fara morala, ba chiar am primit ajutor caci eram se pare un caz special si tanti cu care am vorbit dezvoltase o anumita religiozitate in manuirea actelor.

Ia acum ghici ce facultate am facut (desi sincer cred ca e la fel la toate)

Apoi ma duc eu la cei de la EBT sa imi ridic diploma de formator...In 5 min am urcat la etajul 4, am dat 2 semnaturi si am si coborat cu diploma in mapa...