vineri, 20 ianuarie 2012

Care piesa?


Printre caietele uitate prin dulap am gasit unul in care in urma cu ceva timp (prin liceu cred) am schitat cateva poezii si ceva proza scurta...Va urma astfel o serie de postari de pe care am sters colbul timpului...Nu e nicio fata noua in ele, poate doar mediul virtual in care au poposit acum.

Incremenire…si deodata se naste o imagine. Totul era cufundat intr-o liniste perfecta. Mii de ochi flamanzi de cuvinte erau atintiti asupra lui. Lasa capul pe spate sa scape de obsesia lor. Sala imensa-asa i se parea lui atunci-il facea se se simta si mai mic. Inima ii batea puternic in piept, parca-l impedica sa vorbeasca. Cu ochii inchisi isi repeta: sunt Mihai, baiatul de 6 ani si satu in fata oglinzii si recit poezia pe care am repetat-o de atatea ori cu mama.

Trase aer in piept, isi aduna gandurile si rosti prima friza, incet, abia perceptibila, apoi prinand curaj-reusi sa faca abstractie de ceilalti si rupse vraja momentului tensionat,recita din ce in ce mai tare si cuprins de frenezie reusi sa se intreaca pe sine , sa castige simpatia publicului, care uimit de perspicacitatea “micutului”, aplauda parca prins in trairile acestuia.

Acum, dupa aproape 30 de ani, isi amintea cu melancolie de acea clipa.

Voia sa devina actor si acum, cand visul i s-a implinit,s-a simtit insingurat. Intr-o zi le-a spus prietenilor de durerea golului. Ii lipsea ceva si constientiza durerea sinelui. Era special-asa a fost considerat mereu si acum prin durerea golului devenise unic.

Prietenii l-au urcat pe piedestralul geniului contemporan, jertfindu-l pe altarul sinceritatii. Era un model ciudat, o statuie care sangera a moarte din interior.

A incercat sa coboare din acel loc al intepenirii, dar era prins in hora nebuna a criteriilor impuse de normele societatii. Fusese condamnat la izolare tocmai de geniul sau...si trebuia sa accepte.

Sfasaiat de noapte si biciuit de gandui se sprijinea pe piedestralul unei statui-adevarata de asta data.

Lacrimile ii curgeau in nestire, ii era rusine de el si facea un efort vadit sa nu planga in hohote.

Voia sa se inchine cuiva, simtea nevoia sa se roage. Nu mai era decat un biet milog pierdut in ceata, cersind o intoarcere a timpului la picioarele unui piedestral, sfasaiat de noapte, biciuit de gandui, eliberat de lacrimi si ferecat de durerea golului ce se zbatea in el.

Murise demult dar azi si-a dat seama de moartea sa si mai constinent, din ce in ce mai constient.


Trr...un tarait enervant, strident.

Trr….trrr…buimac, Mihai a ridicat receptorul. O voce furtunoasa se aude la cealalta parte a firului.

- In 5 min sa fii aici ! si telefonul se inchise brusc.

- Off...rutina! Spuse trist Mihai. In fiecare zi aceeasi poveste. Regreta timpul.

Isi afunda capul in apa rece. Obrajii nu-i mai ardeau. Simtea ca se sufoca dar nu si-a ridicat capul.

-Putin, inca putin si apoi mai ridic. Treceau clipele una dup alta, iar mintea incepea sa nu-l mai inteleaga.

Cu o reactie violenta, orbita de furie se ridica. Apuca pistolul si tarse 4 gloante in pata neagra de la picioarele sale. Un firicel rosiatic parea sa se scurga din umbra sa si incerca sa-si construiasca spre.... “unde”.

Se tranti epuizat pe scaun. Linistea se aseza incet pe sufletul sau. Se eliberase de durerea golului, isi ucisese umbra, isi ucisese Eu-ul, personalitatea, moralitatea, pe sine. Acum era un om gol, impacat cu rutina.

Cortina cazu. Piesa lua sfarsit. A reusit sa surpinda iar. Traise, atata stia, ca traise fiecare clipa si acum cand totul s-a terninat era confuz.

-Ce-a fost real? Cine sunt? Unde sunt? Care-i de fapt viata mea?

Sala reprezenta acum un gol imens, poate la fel ca al sau.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu