luni, 25 februarie 2013

Barbatul si porumbeii


Ceasul bate miezul zilei. O zi de duminica ce a inceput cu ninsoare ca in povesti ce lasa in urma ei fulgi care iti raman agatati in caciula matoasa si dispar in clipa urmatoare. E prea cald pentru fulgi si toata zapada asta ce cade din cer se metamorfozeaza intr-o umezeala rece si bolnavicioasa ce ii tine pe toti departe de strazi. Inchisi in casa, inca trezindu-se dupa micul dejun copios si prelungit si pregatindu-se pentru inca un episod din serialul politist Tatort ce ruleaza de ani de zile in aproape acelasi format.
Pe peron e liniste. Doar cateva perechi de pasi isi lasa urmele efemere pe cimentul ud iar umerii se zgribulesc inca sub gecile inca groase (de iarna).Trenurile vin si pleaca ritmic, la fiecare 10 minute. Fiecare isi asteapta trenul, se urca si pleaca…spre casa, caci pe o asemenea vreme nu e destinatie mai buna. Doar el sta locului, pe unul din scaunele din randul de pe mijlocul peronului. Nu e nici tanar, nici batran, nici sarac, nici cu bani, nu e nicicum si nu se integreaza in peisaj. Sa stai sa freci menta in gara rece nu e treaba usor de inteles. Din rucsacul aruncat neglijent pe scaunul de langa scoate o punga de hartie si din ea o bucata de paine pe care incepe sa o sfarame in maini. Din faina care ii cade la picioare si din miscarile viguroase ale palmelor sale iti dai lesne seama ca e paine uscata de cateva zile. In curand apare primul. E negru si bine infofolit. Si apoi altul gri si unul inspicat si tot asa. Se strang pana la urma vreo 7-8 pourmbei la picioarele sale ce se infrupta din painea uscata. Daca pentru oameni ninge cu fulgi mari, pentru porumbei, din cerul lor (al porumbeilor) ninge cu fulgi marunti buni de mancat. Nu e ca si cum ar fi nemancati caci toti sunt bine imbracati si nu doar cu pene. Cine stie ce specialitate de paine e asta. Poate o painicuta cu ou sau poate una cu lapte sau cine mai stie ce (brutariile sunt pline de tot felul de chifle cu si fara seminte, atat de bune cand sunt proaspete). Barbatul le rupe mici farame cu o rabdare de inceput si sfarsit de veac. Alte trenuri vin, alte trenuri trec, alti calatori il privesc cu coada ochiului sau de la adapostul geamului de sticla dar lui nu ii pasa. El este in lumea lui, pe care o imparte cu atata dragoste cu toate necuvantatoarele. E greu din cale afara in locurile astea sa gasesti oameni care sa dea dezinteresat. Totul are un pret si totul trebuie calculat. Caini care sa se pripaseasca la picioarele tale si cu care sa poti schimba o vorba nu sunt, pisici pe care sa le mangai si care sa iti intoarca un tors prelung iarasi nu se gasesc. Au ramas doar pasarile care isi ofera dezinteresat cantul. De o luna si jumatate, dimineata, cand deschide fereastra le aude cum vestesc primavara. Ele canta si cheama… si primavara nu mai vine.

3 comentarii:

  1. Pana la proba contrarie, in Montreal oamenii imi par mult mai deschisi si mai relaxati. Azi in lift chiar m-am jucat cu catelusul unei tipe iar ea parea incantata de asta.
    Aici sunt atatea natii si ei sunt mai mult decat toleranti, asta numai daca ma gandesc la faptul ca au facul loc englezei desi Quebec-ul e provincie predominant franceza, ca tot ce e afisat de la stradal la ambalaje e bilingv, iar daca spui ca nu stii franceza imediat persoana cu care vorbesti trece pe engleza chiar daca nu o vorbeste prea bine.

    Sper sa raman cu impresia asta si sa nu am parte doar de razlete momente de umanitate si naturalete a omului asa cum ai surprins tu mai sus...

    RăspundețiȘtergere
  2. Apropo de patania cu cainele, sunt si aici destul de multi catei entuziasti, spre exemplu imi amintesc cand ma dadeam pe ghetus in tiergarten ( https://plus.google.com/photos/102164334047255333030/albums/5838229248670920385/5838229267590939106?banner=pwa ) un labrador al unei batrane se dadea si el entuziasmat in paralel cu mine, cu tot cu derapajul amuzant pe care il facea la capatul cursei.

    Cred ca mike se referea mai mult ca in afara de vulpi, iepuri si mistreti alte animale nu prea gasesti pe strazi, chestie care sincer mi se pare o chestie foarte buna.

    /Radu.

    RăspundețiȘtergere
  3. Nu pot sa zic ca ma refeream la ceva anume...postarea de mai sus e o imbinare intre realitate si poveste. Realitatea este: intr-o statie de tren din Berlin un om dadea de mancare la porumbei si parea ca asta e cel mai important lucru de pe lume pentru el, in acel moment...de aici, privindu-l, mintea m-a purtat departe si apoi, apucand-ma sa scriu imaginatia si-a facut de cap si a iesit o impletire intre povestea reala si alte franturi din viata de zi cu zi din Berlin, vazuta prin ochii mei.

    RăspundețiȘtergere