Oglinda Lunii

E ciudat sa citesti despre ceva ce intr-un fel sau altul faci deja, sau despre ceva spre care tinzi. Dar Claudia mi-a trimis acum 2 saptamani un articol despre downshifting pe care l-am citit de la un capat la altul de dimineata, intr-un metrou ce abia se tara intre statii. Era ireal cum printre toata lumea aceea frustrata ca intarzie la job, cu telefoanele zbarnaind de sms-uri si apeluri catre sefi si catre colegi, eu stateam cumva intr-un colt, absorbita, regasindu-ma pe alocuri, primind confirmarea ca nu suntem singuri. 

Sederea in Germania a fost downshifting. Pana acum nu gaseam termenul, o numeam experienta, incercam sa o descriu si sa o justific, dar nu stiam cum sa ii spun.

Calatoria lui Radu, idem.

O eventuala mutare intr-un oras de provincie se incadreaza in acelasi tipar.

Cu banii pe care ii dam weekend de weekend pe iesirile din afara Bucurestiului, am fi putut face altceva. Sa ne schimbam masina de exemplu, sa ne luam o casa ar zice unii. 

Sa fac ceva pe gratis pentru cineva? Da. Nu toate lucrurile pe lumea asta sunt pe bani si cele mai faine lucruri care ni s-au intamplat au venit din inima si au fost moca. 

Mai sunt si altii care gandesc asa? Da, fara indoiala, da. Dar suntem putini. Cand ma uit in lista mea de Facebook parem multi, dar ce inseamna cateva zeci sau sute? Devenim mai multi? Probabil ca da, sau asa imi place sa cred, asta e impresia care imi ramane dupa baia de multime de la prosteste ca Rosia Montanta sau cel impotriva despaduririlor ilegale. Se schimba o generatie si eu fac parte din ea, dar nu pot sa nu ma intreb cum va arata generatia mea optimista peste 20 de ani.

Fara indoiala cel mai important element in acest proces sunt...banii. Da, banii aceia blamati, ei sunt un element destul de important care trebuie sa nu lipsesca, dar nici sa nu abunde, pentru ca procesul sa functioneze. Prea multi bani inseamna standarde prea mari si foame dupa si mai multi bani. Prea putini, inseamna o foame perpetua dupa supravietuire. Putini dintre cei care se gasesc in cele doua extreme se pot desprinde la nivel psihologic de situatia in care se gasesc (foarte buna sau rea). Cred ca targetul fenomenului de “downshifting” este exact patura de mijloc, care reincepe cumva sa se inchege din nou in mediul urban.

“Downshifting- ul nu poate fi la noi, pentru ca noi suntem o societate care am demarat dupa '90 in plin materialism grosolan si exagerat”, crede Aurora Liiceanu in articolul sau.

Generatia trebuie sa se schimbe si nivelul de trai trebuie sa creasca usor, usor.

“Cred ca ar trebui sa fie mai multa bunastare materiala, pentru ca reflexia fata de propria viata in termeni mai evoluati nu se face decit in momentul in care ai asigurate conditii de viata decente. Nu neg ca oamenii care sunt foarte saraci nu isi pun probleme de ce sunt in halul asta de saraci si de ce viata este atit de amara, dar o fac in alti termeni decit cei care au tot ce le trebuie, sau in orice caz sunt multumiti si isi pun problema ce fac cu viata lor. Primii trebuie sa lupte ca sa traiasca, iar ceilalti trebuie sa dea un sens vietii.

Este o mare diferenta.”

“Downshiftingul este (in fond) un refuz al formei fara continut”, este o reactie anti-consumatorism, este o schimbare a valorilor, aducand cu sine “o mai buna convietuire intre "a fi" si"a face"”.

In fond ceea ce faci zilnic, modul in care vezi si iti traiesti viata sunt oglinzile tale, sunt reflectia interiorului tau in lumea care te inconjoara. Downshifting-ul este despre a spune mai des "nu" fata de lucrurile de care nu ai cu adevarata nevoie si mai des "da" la ceea ce ii trebuie cu adevarat sufletului tau pentru a sesimti implinit.

Articolul integral il puteti citi aici.

...mai bine stai acasa. 

Cum in calendar vine, vine primavara si cum impreuna cu primavara aruncam cat colo schiuri si clapari si trecem la adidasi si alergat, ar fi momentul sa facem ceva ca sa ne reintram in forma. Nu e vorba, iarna asta a fost blanda si am tot iesit la alergat, dar mereu in zona de confort 10-11 km/h, rar, foarte rar 12 km/h, si ca in toate iernile, am amanat cu inca un an proiectul unui timp mai bun la 10 k. Insa zilele trecute am dat peste o serie de planuri de antrenement, fix pentru a-ti reduce timpul la 10 k si mi-a placut din 3 motive principale:

-  e distanta pe care o alerg cam de fiecare data, nu presupune deci antrenamente mai lungi, iar daca pur si simplu vreau o alergare mai lunga, pot mari numarul de kilometri al unei dintre alergarile din saptamana, alegand-o pe cea cu pace-ul cel mai convenabil pentru mine;

-  e un plan suficient de lung si progresul suficient de domol;

- daca iti atingi target-ul, poti apoi sa treci la urmatorul timp, mai scazand pur si simplu cateva minute si incepand un alt ciclu de 20 de saptamani;

Asa ca neavand nimic mai bun de facut sambata asta, in care eram inca in convalescenta si stateam la caldura, ma gandesc sa ma duc la sala, sa bag o alergare pe banda, caci oricum e indoor si respir aer cald. Cum de curand mi-a sarit in ochi o sala la 5 minute de casa, ma infintez acolo si fara prea multe povesti ma urc pe banda. Singura disponibila, caci nu stiu cum naibii, i-a apucat pe toti dorinta de a face sport, sambata, la pranz, cand mai toata lumea ar trebui sa fie la masa. 

Pornesc banda si dupa ce ma mir ca preselectarea la viteza merge doar pana la 8.0, ii dau bice. Cine stie, o fi un model mai vechi de banda. Apas pe 6.0, dar banda ma ia pe sus....Hooo, sezi bland...Schimb repede pe 4.0 si acum e mai normal. Mai fac inca o incercare la 6.0 si acum merge, dar asta nu e 6-le pe care il stiu eu. La viteza asta nu pot sa merg, trebuie sa alerg, desi 6 km/h e inca mers pentru mine. Dupa principiul "ce nu te omoara te face mai puternic" ma obisnuiesc si cu 6-le si schimb la 8.00. La 8.0 e greu. Instantaneu ma gandesc ca gripa asta m-a pus la pamant, daca eu la 8 km/h imi dau duhul alergand. Pe astia 8.0 ii simt ca pe 12 km/h, dar uite, banda arata 8.0. Din doua una, ori sunt eu praf dupa raceala, ori banda asta e stricata. Tipa de langa mine alearga cu 10-10.5 km/h si pot sa ma jur ca benzile noastre se misca cel putin cu viteza identica, deci nu poate fi decat banda de vina. Asa ca tot strang din dinti asteptand sa se elibereze o banda. Minunea se intampla dupa 20 de minute si ma mut urgent la alta banda. 

Asta e mai generoasa. Preselectare de viteze de la 1 la 20. Incerc cu 4.0, cu 6.0, cu 8.0- e totul cum stiu eu ca trebuie sa fie, corpul chiar imi zice ca alerg cu 8.0 km/h, apoi cu 10.0 km/h, si usor, usor ajung la 12.0 km/h. Setez viteza de croaziera, ma concentrez pe muzica si deodata da revelatia peste mine. Prima banda era in mile!!! Nu era sistemul metric, ci cel imperial. 8 mph face cam 13 km/h, deci din cauza asta imi era mie greu...Pff, deci nu sunt defecta si exista viata si dupa gripa. 

Multumita cu descoperirea facuta, tot ii pandesc de peste 2 benzi pe curajosii care se urca pe banda buclucasa si nu pot sa nu observ cu interes reactiile lor :). E clar, data urmatoare caut sa ma asez fix pe prima banda normala de langa banda buclucasa. Si asa la sala e plictisitor, asa ca putin amuzament e mereu bine primit.

Intre momentul in care iei in mana cartea lui Jose Saramago si clipa in care o deschizi, acorda-ti timpul de a medita la urmatoarele intrebari: Cum s-ar schimba viata ta daca ai orbi peste noapte? Ar fi fara indoiala nu greu, foarte greu. Implicatiile nu ni le putem imagina, atata timp cat ne bucuram si ne folosim toate simturile. Viata ta de zi cu zi ar fi data peste cap, pentru o perioada ai fi dependent de altcineva, va trebui sa reinveti aproape totul: drumuri, job, propria-ti casa, relatia cu persoanele iubite. Si totusi, daca ai fi singur si i-ai avea pe toti aproape, asa, fire puternica cum esti, ai scoate-o la liman pana la urma. Dar cum ar fi daca si familia ta ar orbi, ori daca in cateva saptamani, un oras de oameni normali s-ar transforma intr-un oras de orbi? Pe cine sa te mai bazezi atunci? Fara indoiala nu e suficient timp pentru a invata atat de repede sa te descurci, si un oras de orbi, orbiti peste noapte este sinonim cu haos, anarhie. L-ati uitat cumva pe Orwell? Daca da, luati-l din raftul bibliotecii si recititi-l. Cum s-ar desfasura lucrurile intr-un oras de orbi? Pana unde ai merge pentru a supravietui? Ce ai manca, cu ce te-ai spala, ce ai fi in stare sa faci pentru a trai? Unde s-ar opri umanitatea, unde s-ar instala nepasarea, cand ar iesi la iveala animalul din tine?

Dupa ce meditezi la toate acestea (sa tot fie o zi, doua, trei), ia din nou in mana cartea lui Saramago si citeste-o.

Nu te lasa cuprins de disperare in fata blocurilor de text, aparent fara sfarsit. Ele ascund dialoguri, ele zugravesc actiune, in ciuda stilului compact in care sunt scrise si a pierderii importantei semnelor de punctatie in structura frazei/ paragrafului. Autorul are suficient har pentru a te transforma, doar prin substanta, fara ajutorul formei, din simplu observator in personaj al lucrarii. 

Desi este o carte despre orbire, eseul este deosebit de vizual. Nu se poate ca aflat in fata celor mai dure imagini sa nu te intrebi: m-as fi dedat si eu mizeriei, putreziciunii, lipsurilor, m-as fi lasat violata sau mi-as fi lasat prietena/sotia sa fie violata, as fi fost dintre cei curajosi, ori dintre cei tematori, as fi ucis daca eram in locul personajului de roman, as fi ascuns adevarul atata timp? As fi supravietuit?

"Atunci bătrânul cu legătură neagă a întrebat, De câți orbi este oare nevoie ca să faci o orbire. Nimeni nu știu ce să-i răspundă."

Speranta e reprezentata in principal de sotia unui medic oftalmolog (ambii facand parte din grupul de personaje principale ale romanului) care continua sa vada in aceasta lume a orbilor. Ea, cea care vede, are de dus si cea mai grea povara, caci toata mizeria fizica si sociala i se infatiseaza zi de zi (si) in fata ochilor. Dramele din spital pentru ea sunt complete, ea vede ceea ce ceilalti inca nu reusesc sa compenseze prin auz, miros, pipait. Mai sunt si alte personaje bune, care intregesc senzatia ca nu totul e pierdut: prostituata care ingrijeste un baietel ce nu este al ei, ori care alege sa i se dea unui batran, ignorandu-i pe multi alti barbati mai aratosi din salon, femeile care isi ofera trupurile pentru ca toti ceilalti sa manance.

Desi cartea are happy-end, ea lasa o poarta deschisa spre meditatie, printr-un una din imaginile de final (o biserica in care toate picturile au o dunga alba trasata peste ochi si toate statuile au ochii legati cu o fasie de carpa alba) si prin intrebarea pusa de sotia medicului:

"De ce am orbit, Nu știu, poate că într-o zi vom afla motivul, Vrei să-ți spun ce cred, Spune, Cred că n-am orbit, cred că suntem orbi, Orbi care văd, Orbi care văzând, nu văd. "