"Multe studii si multi psihologi au discutat indelung tema atasamentului fata de mama si a traumei nasterii. Ele sunt in mod cert legate, deoarece nasterea presupune abandonarea de catre copil (impotriva vointei lui) a unui mediu sigur, ocrotitor, in care el este exclusiv dependent, si trecerea intr-un alt mediu, mult mai solicitant, in care el va invata sa faca singur fata, fara a mai beneficia de asistenta sau protectia mamei. Relatiile de cuplu sunt incercari de a redobandi siguranta si protectia lumii intrauterine si a primelor luni de nastere. Ele sunt stradania noastra de a recrea o lume sigura, in care nimic rau nu se poate intampla, in care nevoile noastre sunt staisfacute fara a apuca sa cerem, si noi ne simtim comod si dispusi sa crestem. Nu intamplator, multi psihologi au obeservat ca in cadrul relatiilor noastre de cuplu cautam parteneri in care sa regasim fie elemente reale ale unuia din parinti, fie elemente ce apartin imaginii noastre ideale pe care o avem despre unul din parinti-asa cum ne-am fi dorit ca el sa fie.Aceste criterii de alegere in cuplu ne ofera o garantie cognitive si o siguranta emotionala ca ne va fi bine in viitor.Este ceea ce noi am invatat pe baza experientei noastre si ceea ce incercam sa recream de fiecare data pentru a putea sa redobandim starea de bine initiala. Singuratatea este perceputa intrucatva ca o anormalitate, ca un gol care este impotriva firii pentru ca noi ne nastem si traim ca fiinta relationale. Singuratatea trezeste de foarte multe ori teama primara a abandonului si frica ca nu vom putea face fata singuri, fara sprijin exterior. In fiecare dintre noi se ascunde un copil interior care isi doreste sa fie insotit si iubit, protejat si rasfatat pentru a putea sa evolueze. Orice amenintare a abandonului presupune, de fapt, o amenintare vitala din perspective acestui copil, care mic fiind, nu se poate descurca singur. "
Extras din Pshycologies, numarul de aprilie 2010