Garile mici de provincie unde cu greu trece cate un tren de doua ori pe zi (in acest sens recomand primul act din "Steaua fara nume" de Mihail Sebastian; daca nu va place scrisul puteti vedea filmul aici).

Garile cochete cu fatada refacuta si muscate sangerii.

Garile mari unde forfota e  neintrerupta, unde trenurile vin si pleaca la interval de doua minute, unde se vorbesc zeci de limbi.

Garile uitate de lume.

Garile integrate in marile aglomerari urbane.

Toate imi plac. Si afectiunea asta nu e legata de loc  in sine ci de rol. Pentru mine garile inseamna povesti pentru ca acest loc e fie un punct de pornire intr-o calatorie, fie reprezinta intoarcerea acasa. Si nici una din variante nu imi displace...Aventura cunoasterii care incepe odata ce ai parasit peronul de acasa sau intoarcerea la confortul  si familiaritatea cuibului tau, nimic nu e de lepadat.

Desi imi place sa fiu parte din acest intreg e interesant sa fiu  si observator tacut si ascuns intr-un colt de peron sa incerc sa imi imaginez povestea fiecarui calator ce  isi trage trollerul sau isi poarta rucsacul sau geanta cu greu spre tren sau spre casa.

Ce asteptari are?

Unde pleaca, unde se opreste?

E aventura vietii lui sau sau doar rutina?

De  unde vine?

Are ochii luminosi sau privirea intunecata?

Oare acasa il asteapta cineva sau oare aici nu e acasa?

Gara e formata in egala masura din mirosuri, din zgomote de pasi, din anunturile crainicei ,din suierat de locomotiva dar mai ales din povesti. Garile sunt doar un punct de tranzit dar raman martori tacuti al povestilor personale.