De un an si cateva luni bune stim caci colegul nostru de apartament are o problema cu mirosurile. Initial credeam ca il deranjeaza orice are miros, pentru ca, sa gatesti in bucatarie (si cu usa inchisa) cu ceapa si usturoi nu e bine (trebui sa mananci numai pizza), sa ai un pepene galben cu adevarat copt iarasi nu e bine si tot asa. 

Am sa recunosc din capul locului ca noi suntem mai nesimtiti! De la munte ni se trage...Adica ma intelegeti, cand miroul de bocanci uzi se combina cu aburul din camera incalzita, cand dupa 4 zile de servetele umede mirosi si tu si cei din jurul tau, caci servetelul si stickul nu sunt ca dusul, cand dupa un maraton evident ca mirosi a transpiratie (caci doar nu ai facut sampling de parfumuri pe drum), ori nu te deranjeaza din prima, ori te obisnuiesti, ori ambele. 

Buun...deci pana sa vina toamna credeam ca e doar sensibil la mirosuri. Acum insa nu mai inteleg cum functioneaza acest simt la el, pentru ca seara, cand vine acasa are obiceiul sa aprinda o lumanare mica (din aceea tip pastila) si sa picure putin ulei esential. Pana acum o saptamana a fost vanilie. Una asa de dulce, ca mie imi intorcea stomacul pe dos. De fapt mi-l intoarce chiar acum, caci tocmai ce am pus mana pe sticluta ca sa o trag in poza si degetele s-au impregnat de miros, care pluteste acum in toata camera. Insa NOUA sticluta (pe care nu am gasit-o insa sa vad ce contine) genereaza un parfum si mai interesant, de...tamaie. Prima data cand am simtit mirosul am zis ca mi se pare. A doua oara l-am intrebat pe Radu daca a sesizat ceva, si lui tot miros de tamaie i s-a parut. Astfel, cam din doua in doua seri, la noi in casa e ca la biserica: lumanare, miros de tamaie, liniste (fiecare la el in camera cu usa inchisa si castile in urechi). Mai urmeaza sa scoatem vinul de la frigider si sa punem de o impartasanie...la pahar.