Hmm nu imi place deloc Bucurestiul in mijloc de toamna acum. Este gri si mohorat, invaluit in ploi marunte,dese si sacaitoare, cu blocuri gri, cu copaci aproape desfrunziti, cu asfalt gri, cu oameni inghesuiti in masini si metrou cu miros de haine ude. Singura pata de culoare sunt umbrelele sub care trecatori grabiti si doamne infrigurate care alearga stramb in fusta, cu picioarele spanzurate pe tocuri fuga fuga spre serviciu.
Nu imi place deloc sa vad cum cainii vagabonzi se chircesc in cabinele de telefon, cum fiecare caine isi duce propria drama in prag de iarna asa cum fiecare om ajunge odata sa se simta ca un caine vagabond.
Detest sa vad la metrou un alt animal care zgribulit tremura din toata blana sa uda, si oamenii care trec grabiti pe langa drame mici, pe langa batrani pentru care scarile rulante care nu merg inseamna o corvoada de jumatate de ora, detest sa nu am unde sa sun ca sa anunt o nedreptate si sa fac sa se schimbe ceva.
Si ma gandeam aseara cu Radu, insirandu-i impresii despre Ciuma lui Camus, cum toata ordinea si toate lucrurile care acum ne dau de furca si ne par probleme existentiale devin fum…O mica schimbare poate rasturna cu totul un echilibru pe care il credeam infailibil.
Oare vrem cu totii sa ne facem viata mai frumoasa sau ne multumim doar sa existam si sa ne taram de pe o zi pe alta?
„Cand amintirile depasesc visele, sfarsitul e aproape." (Michael Hummer)