Atunci toamna se simtea doar in aer, acum insa ea se simte peste tot.
In aerul rece de dimineata cand tragi polarul pe tine.
In lumina care nu mai inunda zilnic biroul. Ma duc acum, din ce in ce mai des sa deschid jaluzelele, din ce in ce mai mult.
In drumul de intoarcere spre casa in care cate o rafala de vant mai are putin si te darama de pe bicicleta. In vartejurile de praf si frunze si in pedalatul cu vantul in fata spre casa.
In frunzele pe care le starnesc in urma rotilor.
In ghindele peste care trec zilnic pe Petricani.
In primele castane maro si lucioase, precum crema de pantofi, tocmai cazute din copac in fata mea.
Castenele imi aduc aminte de copilarie, imi aduc aminte de drumul spre parc si de bicicleta mea cea mica de care aveam atarnata o sacosa mare. Ma opream la fiecare castan sa caut cele mai frumoase castane si astfel drumul spre parc devenea nesfarsit. Apoi le imprastiam prin casa si mama ma bodoganea la fiecare curatenie caci le gasea prin toate cotloanele.
Eram mica si tunsa scurt.
Acum dupa ani,sunt din nou tuns scurt, insa am o bicicleta mare si nu am mai cules demult castane...Poate trebuie sa ma reapuc. Insa pana una alta nu stiu daca sunt pregatita sa intampin toamna, astfel ca in visele mele mai cer un strop de vara. Sau o mica intarziere...