Disclaimer: Aceasta postare nu este o recenzie de cititor. Am uitat cum se mai fac recenziile, comentariile, cum sa mai scriu ceva pertinent de cand nu am mai exersat deprinderea aceasta in timpul orelor de romana din liceu. Nu am citit niciun material informativ legat de autor ca sa vad ce e cu el, si nici prea multe carti fantasy n-am citit (in afara de Lord of the Rings-dar stati linistiti, nu o sa fac comparatie cu acea carte, asa cum pana la urma se ajunge inevitabil in alte bloguri, asupra carora mi-am aruncat o privire in diagonala).

Primele 2 carti (Urzeala tronurilor si Inclestarea regilor= 4 volume in total) stiu ca le-am cumparat demult, cand inca stateam cu Radu in Drumul Taberei, de Craciun. Nu mai stiu de ce am ales-o pe aceasta si nu o alta din aceeasi categorie Fantasy. Pana la urma tot eu am ajuns sa o citesc prima. Nu stiam la momentul respectiv ca vor urma noi volume etc. Le-am devorat pe acelea si apoi pauza, am uitat de ea, pana cand mi-a cazut in maini continuarea (ma rog cat s-a publicat in limba romana). Si atunci cu 5 volume noi si proaspete m-am readancit in lectura (practic Iuresul sabiilor are 3 volume, si Festinul Ciorilor doar 2). Si cum spun m-am readancit am facut ceea ce nu faceam demult- am citit serile cand veneam de la serviciu, capitole intregi, chiar si jumatate de carte, la lumina veiozei, pe o muzica in surdina pusa de Radu, uitand de mailuri si alte obligatii.

Cum Martin nu are obieceiul de a-si deschide cartea printr-un rezumat, a durat ceva pana mi-am reamintit evenimentele din cartile anterioare insa ceea ce imi place la Martin e ca are viziune de regizor. In momentul in care deschizi o carte, prin faptul ca fiecare capitol este dedicat cate unui personaj prinicpal, in 5 capitole investighezi jumatate de lume, esti pus instantaneu la curent cu ce se intampla in nord, in sud, in Orasele Vechi etc. Este acolo un fel de scenariu, ascuns, care sigur va folosi si va ajuta la punerea in scena/pe pelicula a cartilor.

Dar mai presus de toate, cu ceea ce ramai dupa ce il citesti pe Martin este impresia de saga. Dar una adevarata mare, cat jumatate de lume. Granitele trilogiei sunt depasite si desi Harry Potter are 7 carti (fiind o poveste suficient de mare), nu se compara cu multitudinea de personaje (la sfarsitul cartii nr 4, sunt zeci de pagini doar cu prezentarea Caselor/Familiilor si personajelor care apar in carte)...si sunt urias de multe personaje. De fapt managementul personajelor m-a prins cel mai tare.

Faptul ca fiecare capitol e axat pe un personaj iti creeaza o gandire: ia sa vedem ce a mai facut Cersei, sau Sansa, sau Daenerys. In jurul personajelor lumea graviteaza, se dezvolta, se schimba, ele insasi evolueaza, dar atentia e focusata pe cel care da titlul capitolului si mai putin pe intamplari. Mie una mi se pare ca daca s-ar fi construit cartea din locatii/spatii de genul Debarcaderul Regelui, La Zid etc, totul era mult mai static, si pierdeai foarte mult din viziune. Ajungeai sa ai un narator omniscient cu o viziune unica. Pe cand asa, un eveniment este compus din viziunea a N personaje. O batalie e disecata si vazut prin ochii Regelui, adversarilor, personajelor pasive, etc.

Nu am citit foarte multe carti bazate pe o gestiune a personajelor si poate tocmai asta ma uimeste si imi place. Scriitorul ramane omniscient si omnipotent, de asta sunt sigura si ne reamineste si el cand are ocazia, pentru ca, atunci cand ai tendinta de a uita acest apect, atunci cand intrii prea mult in scena si atentia iti e focalizata pe subiect, cand te identifici cu locurile, cu ce se intampla la Debarcaderul Regelui sau in Nord, atunci Martin intervine, si iti arata ca nu, lumea nu se creeaza singura, in spatele ei sta cineva mai puternic . Iar interventia deobicei inseamna a curma in mod brusc un fir narativ, si de cele mai multe a schimba destinul unor personaje, pe neasteptate, imprevizibil. E ca si cum ai avea o tabla de sah, in care un Dumnezeu orb transforma pionul in regina si regina in pion, distruge cai si nebuni, fara un motiv anume, schimband brusc regulie jocului, nebunul mutand pe orizontala/verticala, iar calul in diagonala. Cu strategia asta, recunosc ca m-a prins repede, si desi uneori ai niste indicii si “mirosi” pericolul, alteori acesta loveste din plin cand te astepti mai putin. Este un suspans pe care autorul il educa si il induce cititorilor sai prin raportarea la experiente anterioare. Ai impresia ca in carte sunt 2-3 personaje care stiu regulile jocului (Tyrion, Degetel (atunci cand ii spune Sansei sa invete, sa fie pregatita, pentru a juca la momnetul potrivit Jocul Tornurilor)), dar atunci cand incepi sa crezi prea mult in asta, Martin isi ascunde personajele, pe care sigur le va umple de viata cateva carti mai tarziu..

Nimeni nu este in siguranta in lumea lui Martin, de la simplii tarani, care cad victime maniei regilor sau hotilor, de la femei violate, copii omorati pana la regi ucisi de aliati, de familie. Peste tot pluteste neincrederea, suspiciunea, totul incepe la varste fragede si se sfarseste de obicei repede.

Atunci cand mi-a dat Muha cartile si am vazut ca urma “ A storm of Swords” m-am si gandit ca acum, Martin isi va lua tributul pentru ca pana acum m-a aparat de batalii nesfarsite, gen evul mediu, care nu prea ma entuziasmeaza, dar Martin si personajele lui Martin traiesc pentru actiune, si am inceput sa apreciez nota unica a scriitorului, care pe buna dreptate, pentru a duce la drum lung atatea carti avea nevoie de elemente de istorie, mitologie, religie etc, pe care le impleteste,le amesteca, le grefeaza, dar nu iese o tocana dizgratioasa asa cum ne-am putea astepta ci o lume diferita, usor de inteles pe alocuri, populata in mare cu oameni, asezari etc dar guvernata de alte legi. Nu inventeaza neaparat o religie, sau o limba ci preia cate putin de aici,cate putin de dincolo, pentru ca fiecare cititor sa gaseasca ceva cunoscut, ceva la care sa se raporteze:

-castele reci si cu cripte -gen gotic, parca desprinse din recea Anglie

-religii care penduleaza intre politeism (cei Religia celor 7) si monoteism (Zeul Innecat, Zeul Focului pe care il slujeste Melisandre)

- alchimisti amestecati cu Maesteri cu dubla functie de vindecator/profesor/sfatuitor

- fiinte fabuloase: dragoni, ciori cu 3 ochi

- franturi de mitologie nordica (iarna cea lunga (vine iarna, indemnul casei stark e posibil sa nu fie lipsit de sens in final), poate doar o metafora pentru a pregati confruntarea cu Ceilalti)

-antiteza intre nume comune (ridicate la rang de nume proprii): Ceilalti, Nimeni versus nume originale, Daenerys, Tyrios

-un razboi intre gheata (Ceilalti) si foc(Dragoni), antiteze intre un timp istoric foarte bine cunoscut de nobili si viata scurta a multora din roman, intre viata lunga a unui Maester si moartea care ii pandeste pe copii la tot pasul.

-franturi lingvistice (Valar morghulis ) care se repeta ca un laitmotiv etc

Faptul ca inca aceasta saga nu a fost terminata e un avantaj si un dezavantaj....dupa ce termini cartea, intrii cateva zile in sevraj, pana gasesti o alta ocupatie interesanta (si zic asta pentru ca mai am putin si termin tot ce s-a publicat momentan), dar totusi, toti cei care l-au citit pe Martin asteapta finalul, cu interes, sunt toti egali, nerabdatori, curiosi. Este rau cand nu poti termina ceva, dar trebuie sa recunosc ca si asteptarea este placuta in felul ei.