A fost odata ca niciodata... un copil mic si blond, ce tocmai terminase clasa I. Si pentru ca a fost silitor, copilul a primit in dar, la sfarsit de an scolar, o carte cu povesti. De Fratii Grimm. Pe coperta cartonata era desenata nelipsita Scufita Rosie.
Pentru ochii mici de copil, cartea parea la fel de mare ca Dictionarul Explicativ al Limbii Romane.
Dar scolarul cu barul balai nu s-a lasat descurajat- avea o vacanta intreaga sa desluseasca buchiile.
Precum micul nostru erou, de poveste incropita ad-hoc, sunt mii si sute de mii de copii de pe toate continentele si cu totii cunosc povestile chiar daca se cheama Scufita Rosie, das Rotkäppchen, Little Red Riding Hood, Le Petit Chaperon rouge, Красная Шапочка, Kırmızı Başlıklı Kız ori Cappuccetto Rosso. Cuvintele sunt altele dar intamplarile raman aceleasi si povestesc despre intuitie, perspicacitate, prietenie, dreptate. Nu spun ca lumea povestilor e o lume eminamente buna sau una exemplara pentru ca exista si aici rautate ori violenta, insa aceasta nu este explicita/servita pe tava, precum se intampla la televizor in desenele animate ori in jocurile pe calculator. Lumea povestilor este una educativa, dezvoltand eminamente doua trasaturi: imaginatia si comunicarea (relatiile inter-umane).
Imaginatia este arma redutabila a oricarui copil. Este scutul sau fata de toate relele, nedreptatile, fata de tot ceea ce nu intelege. Mintea lui invata sa faureasca eroi, povesti, ia franturi de aici, franturi de dincolo, construieste lumi paralele in care copilul se refugiaza la nevoie. Si este nevoie de aceste lumi paralele care sa infrumuseteze o copilarie si asa expusa de timpuriu realitatii nu intotdeauna confortabile sau inteligibile pentru un copil prescolar.
Cel putin la fel de importanta precum imaginatia este comunicarea dintre parinte si copil, pe care povestile o mijlocesc. Fie ca istorisirile sunt citite de parinte, fie ca ele sunt descifrate cuvant cu cuvant de catre copil, ajutorul adultului este imperios necesar. Cuvinte noi ce trebuiesc explicate, situatii, asocieri care sa ajute copilul sa inteleaga firul povestirii, intrebari candide puse de cel mic-toate nu fac decat sa cladeasca o relatie de prietenie, de incredere, de apropiere caci parintii sunt poate cea mai importanta ancora din viata unui copil.
Iar un copil uitat in fata televizorului/calculatorului sau abandonat acolo din lipsa de timp, de interes, va pierde repede contactul cu tarmul sigur al familiei si va pluti in deriva, spre alte lumi...Asa, ca sa nu mai mire pe nimeni ca peste ani, copilul si familia vorbesc limbi diferite.
Pana una alta, va las cu imaginile din cartile cu povesti ale Fratilor Grimm, desene ce nu au nevoie de limba sau cuvinte. Au nevoie doar de putina copilarie de care nu ar fi rau sa ne aducem cu totii aminte, acum in prag de sarbatori.
Auzisem de film, dar nu-l vazusem si chiar m-a surprins cat de autentic si emotionant poate fi... Aaron, cel putin te lasa fara cuvinte.
RăspundețiȘtergereCat despre Fratii Grimm sau lumea povestilor pot spune ca am crescut cu putine povesti si cu si mai putine citiri si explicatii ale adultilor, iar mintea mea a trebuit mai mereu sa le plasmuiasca pornind de la te miri ce: pozele de pe peretii gradinitei, vreo bucatica de desen animat de la tv, o carte de povesti a vreunui coleg de scoala.
Morala: copilul are nevoie de poveste.
Insa ce e trist si realitatea o confirma e ca acei copii nu au parinti care sa citeasca astfel de postari ca ale tale, care sa deschida o carte, care sa treaca dincolo de clasica vorba romaneasca "eu te-am facut, eu te ...."
Filmul l-am vazut de la Radu ceva mai demult si am tot incercat sa il introduc intr-un context pe blog, fara succes inca. Acum insa s-a asezat natural in povestea asta despre copilarie, parinti, copii, trecut si viitor.
RăspundețiȘtergere