luni, 24 decembrie 2012

Intre rabdare si nerabdare


In mod cert rabdarea este o virtute iar intelepciunea populara dovedeste acest fapt cu prisosinta prin vorbele impamantanite deja in constiinta romanului: 
"Graba strica treaba"
"Cu rabdare treci si marea"
"Cine aduce mereu cate o roaba de pamant, cu timpul poate ridica un munte"
"Lemnul se usuca, piatra crapa, insa omul rabda"
"Nu-i da, Doamne, omului, cat poate sa duca."

Eu una recunosc ca m-am simtit de mica deprivata de aceasta calitate. Apelative precum ratutita , grabita imi primeam regulat de la ai mei parinti si pe buna dreptate. Asa am ramas si in scoala cand mai saream cate un cuvant cheie din test ori la facultate cand mai calcam in strachini la laboratoare caci ma grabeam si nu eram atenta la vreun detaliu, asa patesc si in bucatarie cand nu iau reteta in mod sistematic si o fac din  amintiri, asa patesc uneori, dar doar uneori si cu oamenii sau cu situatiile carora le pun un autocolant pe loc fara sa le las sa se cristalizeze. Alaturarea cu oameni rabdatori imi face insa bine si ma domoleste dar e ceva temporar. Cum influenta pozitiva dispare, revin pe fagasul meu, ca un magar incapatanat. 
As fi zis caci cu un asemena pedigree putin probabil sa poti lucra cu succes cu alti oameni, sa le explici, sa predai. Si totusi ceea ce ma uimeste constant la mine este ca aceasta lipsa de rabdare ma caracterizeaza doar in actiunile mele personale. Atunci cand eu trebuie sa fac ceva cu mana mea. Atunci cand totul tine 100% de mine
In schimb atunci cand trebuie sa transmit o informatie, sa explic, sa ma adaptez la o alta persoana incep sa ma transform, reinventez modul de a transmite informatii, caut asocieri, similitudini, exercitii, explicatii logice, nimic nu mi se pare prea putin cand vine vorba de a face pe altcineva sa inteleaga...poate pentru ca sunt  eu insami mai grea de cap si inteleg mai greu, pentru ca am nevoie de sistematizari si de moduri complementare de a capta informatia (vizual, auditiv si mai ales tactil). Toate acestea sunt premize de la care plec in relatia de invatare cu o alta persoana. si atunci procesul se desfasoara natural. Ma simt precum profesorul acela mediocru fara doctorate, far lucrari de prestigiu publicate, dar care nu e certat cu tabla si care atunci cand explica, parca iti umba cu becul prin cap. Am avut in scoala profesori de ambele tipuri, insa de mica m-am apropiat de cei mai putin stralucitori dar mai lucizi in  explicatii si stiu ca desi nu voi redescoperi eu roata, poate voi  putea face pur si simplu lumea putin mai buna, oferind ceea ce pot sa dau si necerand nimic in schimb.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu