vineri, 14 decembrie 2012

Dupa dealuri(le) rusinii


Intre 11 si 16 decembrie, la Berlin se vorbeste romaneste mai mult ca in restul anului. Si mai ales in peisajul cultural, in teatru si film. Intr-un cinematograf din centrul Berlinului (Zeughaus Kino) ruleaza toata saptamana filme romanesti contemporane sau titluri mai vechi dar importante din cinematografia noastra, filme artistice sau documentare, filme de lung sau de scurt metraj. Programul sub care sunt stranse toate acestea se numeste REKONSTRUKTION. FILMLAND RUMÄNIEN II, si nu este decat la a doua editie.
In paralel in acelasi interval, intr-un teatru berlinez se desfasoara Festivalul Teatrului Romanesc.
Doua initiative in care care se vede implicarea salutara a Instititutului Cultural Roman, doua evenimente care sa ii stranga la un loc pe cei ce vorbesc aceeasi limba si sunt amestecati in marea de vorbitori de germana si de imigranti din capitala Germaniei si in acelasi timp doua evenimente care sa promoveze o parte din peisajul cultural romanesc.

Cap de afis a fost filmul lui Cristian Mungiu-«Dupa dealuri». Nu stiu exact cum am avut noroc sa dam peste el dar am facut tot posibilul sa rezervam din timp bilete si pana la urma, nu numai ca sala a fost plina dar mai erau destui oameni ramasi la lunga coada de afara, care nu au mai prins locuri libere.
Seara a fost faina, m-am lasat prinsa in poveste, am comentat cu Radu unele cadre de filmare extrem de reusite, am facut eforturi la inceputul filmului sa imi obisnuiesc urechea cu graiul moldovenesc, nu am judecat pe nimeni si am asteptat cuminte deznodamantul povestii deoarece am preferat sa plec la film fara sa stiu prea multe detalii. Trailerul si recomandarea prietenilor au fost singurul meu bagaj.

La initiativa ICR in sala au fost prezente si cele doua actrite ce joaca rolurile principale desi Radu ar fi fost cel putin la fel de interesat sa il cunoasca pe acela ce a jucat rolul preotului (Valeriu Andriuta). Astfel dupa film,dialogul intre public si cele doua invitate s-a intins pana spre ora 23.

Singura umbra a serii a venit din zona oficialilor (cum putea sa fie oare altfel ?), discursul de inceput al ambasadorului Romaniei la Berlin starnindu-mi aparent chicoteli si mustaceli, dar de fapt, sentimentul final a fost de tristete. Sentimentul asta de tristete ma urmareste (si sunt sigura ca nu numai pe mine) si ma simt de multe ori dezarmata caci nu stiu ce pot sa schimb pentru ca atunci cand un oficial roman deschide gura sa nu imi mai fie rusine cu el.
E o problema identitara a jumatatii de masura si a mediocritatii, raspandita la toate nivelele (dar exacerbata in politica) ce nu va putea fi vindecata decat de jos in sus. Schimbarea cred eu, vine din puterea exemplului la nivel individual, caci numai schimband oamenii de azi vom putea schima politicienii de maine.
Nu pot intelege cum poti trimite un ambasador intr-o tara europeana, care de abia poate sa citeasca la un nivel mediu, cu un puternic accent strain, un discurs scris pe o foaie?
Cata diferenta intre discursul de bun venit al organizatorilor si cel al distinsului oaspete roman…
Sunt constienta ca germana nu este o limba usoara, insa nu este o limba obscura (ca pakistaneza de exemplu) si nemtii valorizeaza extrem de mult partenerii de discutii ce pot sa le vorbeasca limba. Cunostinte anterioare solide, cursuri private, nici un pret nu e prea mare pentru un ambasador ce ar trebui sa promoveze prin vorba si fapta imaginea tarii sale. 
Si personajul de care vorbesc intruchipa perfect romanismul mediocru, cu o spoiala de ceva cultura si putin burtos :). Dar noi nu avem nevoie de intruchipari, ci de repere!

Si de ce nu, de inspiratii!

Insa in seara aceasta filmul lui Mungiu si cele dou actrite din rolurile principale (Cristina Flutur si Cosmina  Stratan) au fost adevaratii ambasadori ai Romaniei.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu