Ninge iarasi. Fulgii se cern prin sita deasa a cerului si cad sub forma unui fluviu alb peste case, pe pamantul inghetat, pe caciulile ce s-au intors la purtare, se agata de haine, iar si iar, monoton in fiecare saptamana. Acum ninge ca in mijlocul iernii. Peste zapada din padure bine tasata se va mai asterne un alt strat si poate ar fi bine sa pun adidasii in cui si sa ma reintorc la clapari. Nu inteleg de ce ma lupt si nu ma resemnez odata…Eforturile mele sunt zadarnice, ca si cele ale majoritatii berlinezilor care asteapta si ei primavara. Da, da, ii vad, ii simt, peste tot si toate toata lumea se vaita de vreme. Dar chiar si toate gandurile nostre insumate, inmultite, ridicate la patrat sunt inutile.

In fiecare saptamana se da acelasi spectacol cu final nefericit. Pentru o zi sau doua soarele straluceste darnic. Uneori aduce gradele din termometre pe plus. Au fost si 11 grade, au fost si 9 ore de soare pe zi, au fost si zile cu vant ascutit dar insorite…fusera si se dusera.

In urmatoarele trei zile vom avea o jumatate de ora de soare

De fiecare data, zilele bune sunt puse pe fuga de o suita de zile hivernale, ghioceii ce scot temerari capsoarele dintre frunzele uscate sunt striviti de greutatea ninsorii pe care nu o mai asteapta si mai ales nu si-o mai doreste nimeni. Soarele face de fiecare data un pas in fata (maxim doi) si cinci inapoi. Fiecare eruptie de optimsim (a se citi « de soare ») e inabusita cu violenta unui viscol sau a gradelor cu doua cifre dupa minus. Si toti s-au saturat de spectacolul asta trist. Iar noi si mai si.

"Ninge ca-n Esenii, ca-n poema rusa

Ninge fantomatic si bacovian."

Pacat de toata zapada asta, zau. Se iroseste asa, degeaba. Daca ar exista in jur un munte decent, unde sa poti profita de ea, cred ca ieseam campioana la schi anul acesta.

Cred ca Berlinul iarna, putea sa fie muza lui Bacovia. Mai ales cenusiul si plumburiul… Ai timp sa stai aici si sa te patrunda pe toate partile, sa le explorezi, sa lasi sentimentele sa dospeasca ca sa se nasca din ele metafore.

Pacat ca doar putini sunt poeti, iar ceilalti au ganduri de muritori si nu isi doresc decat lumina si culori. A fost cea mai lunga si mai imobila iarna de cand mergem pe munte. Ne simtim prizonieri fara celule. Ne-am plictisit de muzee, de sala de catarat cu mirosul specific al transpiratiei si magneziului, de camera, de asteptare.

Socoteam un bilant tragic de o iesire pe luna…Ce am fost si ce am ajuns ! Ma uit peste traseele de schi de tura si ma intreb daca « stamina » noastra o mai fi suficienta cu ce cerintele din descriere. 

Dar, ca niste razboinici ai luminii, noi tot o sa o scoatem la capat !