Pe cand ma documentam pentru a scrie jurnalul turei din Olanda, am dat pe Baldwin Project peste o poveste olandeza scrisa de William E. Griffis, care mi-a placut si pe care am tradus-o si adaptat-o mai jos.
Demult, tare demult, intr-o vreme indepartata, pe cand stramosii nostri inca traiau in paduri, mancau ghinde, dormeau in pesteri si hainele erau confectionate din piei de animale salbatice singurul lor animal de casa, prieten si ajutor de nadejde era cainele. Nu aveau nici cai, nici vaci, nici pisici. Insa omul si cainele erau mult mai apropiati unul de altul fata de cum sunt astazi. Totusi ei stiau deja care este viata albinelor si femeile adunau mierea din care faceau mied. Neavand zahar, cea mai mare bucurie a copiilor era sa guste din mierea culeasa, fiind singurul lucru dulce pe care il aveau in casa.
Cu timpul, olandezii au inceput sa creasca vaci pentru ca pamantul era roditor si iarba crestea mare si grasa. Vacile aveau din plin ce sa manance, si astfel ele s-au raspandit pe tot teritoriul Olandei, oamenii profitand de pe urma lor, deoarce aveau astfel lapte, apoi au invatat sa faca branza si unt. Si asa, copii cresteau mari, frumosi si sanatosi.
Boii erau si eu puternici si inhamati la jug trageau plugul pentru arat sau carau copacii taiati din padure inspre sat, copaci din care oameniisi-au facut case. Usor, usor padurile au fost taiate si in locul lor s-au ivit pajisti cu iarba buna, pline de flori. Oamenii era instariti si fericiti pentru ca aveau un adapost si aveau ce pune pe masa.
Totusi, nu toata lumea era buna. Se gaseau inca suficient de multi oameni rai si cruzi. Cand veneau inundatiile, lasau in urma loc prapad, distrugand gospodaria si acoperind campurile cu apa sarata. In vremuri ca acestea mancarea era pe sponci si se intampla ca nu toti bebelusii sa poata trai, nefiind suficient de multa mancare pentru toata lumea. Mai ales pentru fetite era greu pentru ca nimeni nu le dorea. Toti vroiau sa aibe baieti, care sa devina oameni in putere si buni luptatori. Astfel devenise deja un obicei ca familiile sa se sfatuiasca si sa decida daca vor creste acel copil sau nu. Daca toti se impotriveau atunci nu mai era cale de intoarcere, dar daca macar o persoana ii dadea copilului chiar si o picatura de lapte sau putina miere, atunci acesta avea sa traiasca. Singura care nu avea dreptul sa faca asta era evident mama, tanara femeie, odata venita in casa sotului ei, trebuind sa asculte intocmai de soacra sa, pentru ca de acum, era si ea ca o fiica pentru mama baiatului. Toti traiau in aceeasi casa si bunica avea ultimul cuvant de spus in chestiunile femeiesti, toate celelalte femei si fete dandu-i ascultare.
Tot pe atunci, stramosii nostri credeau in alte forte, decat in Dumnezeu. Astfel nu erau intotdeauna buni unii cu altii si chiar cu copiii lor asa cum se intampla acum. De multe ori batrana din casa era manioasa daca nora sa nastea o fetita si femeia nu avea viata buna in casa daca nu nastea bieti. In vremurile acelea numele "Herman", cuvintele "razboinic" si "german" erau unul si acelasi cuvant.
Cand misionarii au ajuns si in Friesland, una din primele familii crestinate se numea Altfird. Ambii soti au devenit crestini, iar barbatul i-a ajutat pe misionari sa construiasca o biserica. Mai apoi, a venit pe lume si o fetita dragalasa si tanara familie traia fericita. Ei isi iubeau copila pe care le-a trimis-o Dumnezeu, asa cum fac mamele si tatii si in ziua de azi.
Dar cineva s-a dus si i-a spus batranei ce asculta inca de vechii zei ca noul copil era o fetita si nu un baiat, iar aceasta manioasa din cale afara a si pornit de indata spre casa tinerilor pentru a omori copilul. Ea ura noua religie, pentru ca propavaduia bunatatea si blandetea si nu isi mai dorea si alte femei in casa, avand in vedere ca deja erau destul de multe guri de hanit, nu era usor sa faci rost de mancare si nici nu erau suficient de multi barbati care sa apere comunitatea. Totusi batranetea a facut-o se se miste cu greutate asa ca, mama ce tanara, care cunostea temperamentul implusiv al soacrei sale a ascuns din timp copilul la moasa care a ajutat-o sa il aduca pe lume. Si aceasta femeie era buna si dorea sa salveze viata copilei caci invatase de la Dumnezeu sa iubesca la fel de mult si baietieii si fetitele. Asa ca pe cand femeia cea rea se apropia de casa ca o furtuna...sprijinindu-se in baston, moasa a lasat sa curga de pe degetul sau cateva picaturi de miere pe limba bebelusului, apoi a dat copilul pe fereastra unor prietene ce asteptau afara. Cu toate stiau regula, ca daca un copil gusta miere sau lapte, acesta va avea dreptul sa traiasca.
Moasa a crescut in continuare copilul, hranindu-l cu grija. A sapat o gaura la capatul grajdului si a pus copilul acolo, astfel ca la muls, laptele proaspat si cald de la vaca, se prelingea picatura cu picatura in gura copilului. In cateva zile fetita a prins puteri si putea sa suga singura, daca o tinea cineva. Copila crestea pe zi ce trecea, ramanand insa in continuare ascunsa cu grija, de buna femeie.
Bineinteles ca batrana era absolut innebunita pentru ca nu reusise sa gaseasca fetita, si aceasta in tot acest timp crestea mare si puternica. Tatal ei i-a construit in secret un leagan si venea deseori impreuna cu mama copilei sa o vada. I-au pus numele "Gurita de miere".
Tot cam pe acum, in viata olandezilor au aparut si pisicile si copii le-au adoptat imediat, transformandu-le in micile lor jucarii blanoase, astfel incat deja vacile ajunsesera sa fie geloase avand in vedere ca toata atentia era indreptata spre mate si spre puii acestora. Copii invatasera chiar sa spuna chiar daca era dimineata, pranz sau noapte, uitandu-se doar in ochii pisicilor. Acestia se deschideau sau se inchideau in functie de lumina de afara, de parca erau niste mici usi.
Pisica cea grasa care a fost adusa in casa unde locuia Gurita de miere, devenise foarte atasata de micuta si cele doua se jucau mult timp impreuna. Se spunea chiar ca pisica tinea mai mult la acest pui de om decat tinea la proprii ei motanei. Oricum pisica era de doua ori mai afectuoasa cu cei din jurul sau decat e o pisica obisnuita. Cand micutii ei blanosi erau mititei, ea ii cara in bot dintr-un loc in altul, dar nu a facut nicodata asta cu puiul de om. Era clar ca sesizase diferenta dintre unii si altii. Totusi, se intampla ca de multe ori pisica sa stea sa se intrebe de ce bebelusii se nasc asa goi si neajutorati pentru ca, pe cand motaneii ei deja mancau singuri si alergau jucandu-se cu cozile lor, Gurita de Miere, nici macar nu putea sa mearga de-a busilea.
Dar mereu alte pericole o pandeau pe mica fata. Intr-o zi, pe cand barbatii erau la vanatoare si femeile erau in padure pentru a culege nuci si ghinde, a venit peste sat o mare indundatie. Apele au luat cu ele totul:case, gospodarii, animale. Totul era purtat de puhoi spre mare. Cand parintii s-au intors inapoi de la munca si si-au gasit casa sub apa, erau siguri ca si Gurita de miere, si pisica cu motaneii ei si vacile- totul era pierdut.
Totusi, intamplarea a facut ca atunci cand a venit inundatia, copila sa doarma in leagan. Asa ca pisica, lasandu-si in urma puii care erau deja mari si se descurcau singuri, a sarit in leagan si astfel viitura le-a luat pe amandoua. In curand s-au gasit singure in mijlocul raului, fara niciun loc familiar in jurul lor. Ele si un pantof de lemn, in care un pui de gaina de 4 zile, galben si pufos intrase sa se joace si a fost suprins inauntru de apa cea mare si luat de curent, fiind si el astfel despartit de gaina si de puii ce probabil se innecasera deja.
Copilul si pisica au fost purtate de rau mereu la vale, pana ce a cazut noaptea. Ore intregi au plutit in deriva pana ce, in fata unui sat au fost prinse intr-un vartej care le rotea si le rotea, urland din ce in ce mai tare pe masura ce nivelul apei crestea.
Dar pisicile vad uneori mai bine in intuneric decat o fac la lumina zilei, deoarece cu cat este mai intuneric, cu atat ochii lor se deschid mai mult. Sub sorele stralucitor al amiezii, usitele din interiorul ochilor pisicii se inchid aproape de tot, lasand doar o mica fanta prin care mai patrunde lumina. Asa stiau practic copii daca e dimineata, amiaza sau seara, chiar daca nu existau inca ceasuri. Se uitau doar in ochii pisicilor pe care le numeau uneori "Ochi de ceas" sau "Ochi de clopot" pentru ca in Olanda clopotele rasuna la fiecare ora si bat scurt din sfert in sfert de ora.
Astfel pisica s-a uitat in sus si a vazut turnul unei biserici ce se profila in intuneric. A inceput deci sa miaune si sa miorlaie cu toate puterile ei. Spera de fapt ca cineva din casele aflate pe malul apei sa o auda. Dar se parea ca totul era in zadar. Dar pe cand pisica aproape ca isi pierduse si ultimul strop de energie, mai mult morta decat vie de la atata mieunat, la una dintre ferestre a aparut o lumina si apoi s-a vazut ceva miscare. Era un baiat pe nume Dirck, numit asa dupa sfantul Theodoric ce cu ani in urma construise o biserica in acel sat. Asa ca pisica si-a adunat toate puterile, a mai deschis odata gura si a inceput sa miaune regulat. Asta i-a trezit pe toti din casa si pe toti locuitorii satului si fiecare motan sau pisica a raspuns, pana cand s-a transformat totul intr-un cor de miorlaituri.
Baietelul, cu urechile ciulite, s-a grabit pe scari, a deschis usa si a ascultat. Vantul a stins imediat lumanarea, dar curajosul copil a pornit inainte pe intuneric, fiind ghidat doar de sunetul pe care il scoatea pisica. Ajungand la mal, si-a scos pantofii de lemn, s-a aruncat in apele involburate si vazand leaganul, l-a adus la tarm. Apoi i-a aratat mamei reusita. Copila era atat de dragalasa cand gangurea, sugea laptele si dadea din picioruse, incat toata lumea era entuziasmata. Langa vatra, in mijlocul podelei, i-au facut culcus si pisicii si dupa ce a lipait fericita mancarea oferita, a adormit impreuna cu copilul. Atat pisica cat si fetita a fost primite in familie cu bratele deschise, pentru ca acestia nu aveau decat un singur copil-pe Drick.
Cand Gurita de miere a crescut, ea a devenit a tanara din cale afara de frumoasa, de parca era o printesa si s-a cununat in biserica cu Drick. Era in luna lui prier si totul era plin de flori, iar aerul era asa de dulce de la mirosul mugurilor abia pocniti!
Inainte de a sosi Anul Nou, tinerii parinti au asezat in acelasi leagan un baietel pe care bunica sa l-a numit Luid-i-ger. El a crescut si a devenit un mare misionar, cunoscut in toata regiunea si cuvantul lui era respectat in fiecare casa. El este cel are a alungat varjitorii si bolile teribile si spirirtele rele care ii momeau pe oameni de la calea cea dreapta. Asta a inlesnit calea spiritelor bune, care au venit sa traiasca in inimile oamenilor si sa le innobileze viata, ajutandu-i sa prospere si sa fie fericiti. Lupii au fost alungati sau ucisi pana s-au imputinat, iar in acelasi timp vacile si oile s-au inmultit, pana ce fiecare a ajuns sa aiba lana sficienta si sa fie cate o vaca pentru fiecare locuitor al tarii.
Dar oamenii inca sufereau din cauza inundatiilor care din cand in cand luau cu ele vieti omenesti, animale si toata avutia gospodarilor, ducandu-le pana departe, la mare. Asa ca bunul misionar i-a invatat pe oameni cum sa construiasca diguri si cum sa nu se mai lase afectati de capriciile marii. Inundatiile s-au imputinat pana ce au devenit ceva cu totul intamplator. Apoi a venit Sfantul Nicolae pentru a-i ajuta pe oameni sa pastreze mereu in inima dragostea, bunatatea si fericirea.
Pana la urma insa, dupa mai bine de 100 de ani, Gurita de Miere, devenita acum o batrana foarte iubita de toata lumea, ce era buna cu toti si care i-a deschis drumul Sfantului Nicoale, a murit. Odata cu ea a murit si pisica cu 9 vieti ce a insotit-o de-a lungul intregii sale existente.
Oamenii au ingropat-o pe batrana in cripta de sub biserica si au impaiat pisica pe care toti copii si toti adultii o iubeau in egala masura. Cu vremea, cand coada i s-a dezintegrat, blana i-a cazut si ochii de sticla i s-au spart, un artist cu talent a facut o statuie a pisicii ce se gaseste in fiecare biserica acum iar in fiercare an, de Sfantul Nicolae, pe 6 Decembrie, copii pun un guler nou in jurul gatului pisicii povestind despre cum aceasta a salvat viata micului copil.