Oglinda Lunii

Asa scriam la inceputul lunii, intr-o postare de pe blogul de munte. Am tot asteptat o luna intreaga, dar nu m-a salvat nimeni sau nimic. Dar nu e nicio problema. Ma salvez singura, in mai putin de o luna.Cel mai mult detest la Berlin, iarna. De fapt intervalul 1 noiembrie-1 aprilie. Este groaznic. 5 luni in care sa descoperi si sa redescoperi cate nuante are gri-ul. Cate sa aibe? Una singura. Cea mai monotona culoare! Dupa sederea in griul Berlin mi-am propus sa nu imi mai cumpar niciodata haine gri. Culoarea asta nu are personalitate, pe cuvantul meu.

In mod ciudat ma bucur ca ma intorc in Bucuresti. Da, in orasul acela gri, in tara aceea gri. Dar cel putin acolo, zilele gri sunt intrerupte de zile insorite.Si la propriu, si la figurat vorbind. Acolo cand gerul musca si zapada e de jumatate de metru (cu urme de urina si fecale prin ea), sunt zile cu soare. Zile cand vrei sa iesi din casa. Zile cand "afara" te cheama. In Berlin nu te cheama decat caloriferul. Exista si un verb pentru asta: "kuscheln". Imaginati-va o pisica, ce se suie pe soba/calorifer, se face covrig si sta si cugeta la nemurirea sufletului pisicesc. Sau si mai bine, se baga in pat langa voi, se face covrig sub patura si incepe sa toarca.E fix asta e "kuscheln". Ma intelegeti. Iesi afara putin, dai din maini si din picioare cam o ora ca sa iti faci programul de jogging, frigul si umezeala iti intra in oase, si apoi, te bagi la caldurica. Eventual langa cineva drag. In Romania e frigul acela uscat. In Berlin e cald, daca e sa facem o comparatie. Cu variatii minime intre zi si noapte si cu plafonul de nori jos, foarte jos. Astfel nu ai nici zapezile de alta-data, nici gerul Bobotezei, dar ai o umezeala bolnava ce iti intra in oase. Si in suflet. In Berlin am invatat sa apreciez sauna.

O, si berlinezii isi doresc soarele. Atat de mult, incat in prognoze, atunci cand se anunta jumatate de ora de soare pe zi, deseneaza un cer variabil.

Pfff, ma bucur nespus ca nu va mai exista o a doua iarna in Berlin. Ajungeam sa dau in depresie, zau asa! Oricum, zilele trecute tot urcand pe blog jurnale din 2008 si 2009, ma uitam cat de pline erau lunile acelea. Si le comparam cu cat de goale sunt lunile de acum. Aceleasi luni: noiembrie si decembrie, dar doua locatii diferite. Suferim de aceeasi problema precum Claudia si Andrei. Nu ne (mai) atrage nimic. Mi se pare interesant cand ma gandesc ca in Piatra Craiului, dupa ani de zile de mers pe munte, inca mai am trasee de trekking pe care nu am fost si pe care mi-as dori sa merg. Aici, dupa ce am scanat dealurile aflate pe o raza de 300 de km de jur-imprejur, suntem in pana de idei. Am facut deja cele mai cele trasee de acolo. Cele mai lungi, cele mai grele, cele mai cele. Asa ca nu mai avem ce face. Pentru cicloturism e prea frig si ziua prea scurta. Zapada pentru doage nu este. E doar gri.

Pana una alta, cat scriam postarea asta, afara a iesit soarele. Ma imbrac si fug, pentru ca daca va dura doar 30 de minute cat scrie in prognoza, macar sa apuc sa ies din casa.

...pana cand vom reface drumul Bucuresti-Berlin, de data asta in sens invers. Vom pleca mai plini decat la dus, si la exterior (cu mai multe bagaje) dar si la interior (mai bogati, cu mai multe experiente, cu lectii invatate etc).

De fapt nu cu televizorul, ci cu jocurile. Nu, nu cele pe calculator, ci cu cele clasice. De fapt sa il indobitocim pe copil, ca sa fim siguri ca industria fast-food prospera si odata cu ea si cea farmaceutica. Astazi dimineata, fara sa vreau, am dat peste un joc atat de tampit (imi pare rau ca folosesc un asemenea termen, dar altul mai plastic nu am gasit) care m-a uimit literalmente. Pana sa va zic care e jocul, sa va zic cum am ajuns la el, caci povestea e mai frumoasa decat realitatea.

Punandu-mi eu sa mananc, am deschis un scurt documentar in germana, despre bucataria traditionala din zona Sibiului, difuzat de televiziunea nationala austriaca. Documentarul se asorta oarecum cu momentul, caci si eu eram la masa. Asta pana au ajuns la folosirea soriciului si prepararea delicatei "ciorba de sorici de porc". M-am amuzat si eu si Radu teribil, pe de-o parte din cauza modul in care a fost accentuata aceasta insiruire de cuvinte romanesti (atentie nu am scris pronuntata, pentru ca pronuntia a fost impecabila), iar pe de alta parte pentru ca erau singurele cuvinte romanesti auzite pana acum in documentar.

Am reluat ascultarea cateva ore mai tarziu, pentru ca erau o serie de cuvinte pe care nu le intelesesem sau pe care nu le stiam. Respectiv "Schweineschwarte" (despre care banuiam ce inseamna, dar pentru care cautam o confirmare). Cum o imagine face mai mult decat o mie de cuvinte, am cautat pe google dupa acest cuvant minunat si rezultatele s-au grupat oarecum natural in doua categorii: halca de slanina bine impanata cu sorici deasupra si...un joc. Jocul era majoritar.

Din jocul "nemtesc" am ajuns repede la cel "american" si va pun si voua spotul publicitar aferent jocului, pentru ca filmuletul de 20 de secunde reda perfect intreaga aberatie a "jocului".

Daca dupa ce l-ati vazut, inca vreti sa aflati mai multe, pe WikiHow exista si explicatii (in engleza) despre tehnicile si tacticile de joc (inexistente de altfel).

Iar daca aveti chef de lucruri mai serioase, documentarul culinar la care faceam referire initial, se poate vizualiza online la acest link (desi nu stiu exact cat timp va mai fi disponibil pe internet). Documentarul este in germana.

De un an si cateva luni bune stim caci colegul nostru de apartament are o problema cu mirosurile. Initial credeam ca il deranjeaza orice are miros, pentru ca, sa gatesti in bucatarie (si cu usa inchisa) cu ceapa si usturoi nu e bine (trebui sa mananci numai pizza), sa ai un pepene galben cu adevarat copt iarasi nu e bine si tot asa. 

Am sa recunosc din capul locului ca noi suntem mai nesimtiti! De la munte ni se trage...Adica ma intelegeti, cand miroul de bocanci uzi se combina cu aburul din camera incalzita, cand dupa 4 zile de servetele umede mirosi si tu si cei din jurul tau, caci servetelul si stickul nu sunt ca dusul, cand dupa un maraton evident ca mirosi a transpiratie (caci doar nu ai facut sampling de parfumuri pe drum), ori nu te deranjeaza din prima, ori te obisnuiesti, ori ambele. 

Buun...deci pana sa vina toamna credeam ca e doar sensibil la mirosuri. Acum insa nu mai inteleg cum functioneaza acest simt la el, pentru ca seara, cand vine acasa are obiceiul sa aprinda o lumanare mica (din aceea tip pastila) si sa picure putin ulei esential. Pana acum o saptamana a fost vanilie. Una asa de dulce, ca mie imi intorcea stomacul pe dos. De fapt mi-l intoarce chiar acum, caci tocmai ce am pus mana pe sticluta ca sa o trag in poza si degetele s-au impregnat de miros, care pluteste acum in toata camera. Insa NOUA sticluta (pe care nu am gasit-o insa sa vad ce contine) genereaza un parfum si mai interesant, de...tamaie. Prima data cand am simtit mirosul am zis ca mi se pare. A doua oara l-am intrebat pe Radu daca a sesizat ceva, si lui tot miros de tamaie i s-a parut. Astfel, cam din doua in doua seri, la noi in casa e ca la biserica: lumanare, miros de tamaie, liniste (fiecare la el in camera cu usa inchisa si castile in urechi). Mai urmeaza sa scoatem vinul de la frigider si sa punem de o impartasanie...la pahar.