Oglinda Lunii

Dupa cateva drumuri prin Europa ca turist, am tras concluzia ca toaletele ar fi un criteriu bun pentru definirea gradului de civilizatie al unui loc. Ulterior, stand 18 luni in Germania, am avut timp sa imi verific teoria si eventual sa o rafinez. Toaletele au ramas curate si nu doar in zonele turistice, insa la lista mea de criterii s-a mai adaugat unul: integrarea persoanelor cu dizabilitati in viata colectiva. Si nu ma refer aici doar la declaratii pe hartie. Ma refer la intrebari majore cum ar fi: In firma voastra aveti colegi in aceasta situatie?// Ce ar alege anajatorul vostru intre o persoana fara handicap suficient pregatita si o persoana cu handicap bine pregatita? //Propietarul vostru ar inchiria apartamentul unui asemenea potential chirias? Si lista continua atunci cand vine vorba de comportamente/mentalitati discriminatorii.

Dupa intrebarile majore vin insa detaliile, mult mai numeroase, dar cel putin la fel de importante:

Cu ce ajungi singur la serviciu (altceva decat cu taxiul)?

Cum te deplasezi singur pe trotuare sarind bordurile?

Cum te privesc oamenii de pe strada si e corect sa suporti zilnic priviri curioase/ compatimitoare?

Cand iesi in oras, ai in orice local o toaleta adaptata, sau trebuie sa alegi localul dupa acest criteriu?

Si cate si mai cate asemenea intrebari mi s-au ivit pe cand stateam in Germania si ma intalneam saptamanal cu oameni imobilizati intr-un scaun cu rotile, si chiar zilnic cat timp am lucrat (una dintre colege se afla in aceasta situatie). Si asta nu cred ca se datora faptului ca Germania i-a reunit pe toti, ci pentru ca acolo ei sunt mult mai vizibili: nu sunt condamnati sa stea intre patru pereti, ci se pot deplasa normal, fara limitari inutile. Cercul vicios din punctul meu de vedere este infrastructura-vizibilitate-acceptare-integrare. Probabil cel mai simplu de spart este incepand cu infrastructura. Odata ce aceasta exista, oamenii devin vizibili, apoi prezenta lor e constientizata de societate care inceteaza sa ii mai compatimeasca, integrandu-i in schimb in mersul normal al lucrurilor. Dar cercul poate fi spart de oriunde, inclusiv de la perceptia individuala. Pana una alta, meditati la urmatoarea afirmatie: "Sa incepi azi sa faci ceva. Cu tine, pentru tine, pentru aia din jurul tau.[...]O persoana cu handicap este o persoana care nu stie si nu incearca sa se deschida catre el si catre lume[...]. Schimbarea vine din fiecare din noi." (Tudor Necula)

De fapt nu cu televizorul, ci cu jocurile. Nu, nu cele pe calculator, ci cu cele clasice. De fapt sa il indobitocim pe copil, ca sa fim siguri ca industria fast-food prospera si odata cu ea si cea farmaceutica. Astazi dimineata, fara sa vreau, am dat peste un joc atat de tampit (imi pare rau ca folosesc un asemenea termen, dar altul mai plastic nu am gasit) care m-a uimit literalmente. Pana sa va zic care e jocul, sa va zic cum am ajuns la el, caci povestea e mai frumoasa decat realitatea.

Punandu-mi eu sa mananc, am deschis un scurt documentar in germana, despre bucataria traditionala din zona Sibiului, difuzat de televiziunea nationala austriaca. Documentarul se asorta oarecum cu momentul, caci si eu eram la masa. Asta pana au ajuns la folosirea soriciului si prepararea delicatei "ciorba de sorici de porc". M-am amuzat si eu si Radu teribil, pe de-o parte din cauza modul in care a fost accentuata aceasta insiruire de cuvinte romanesti (atentie nu am scris pronuntata, pentru ca pronuntia a fost impecabila), iar pe de alta parte pentru ca erau singurele cuvinte romanesti auzite pana acum in documentar.

Am reluat ascultarea cateva ore mai tarziu, pentru ca erau o serie de cuvinte pe care nu le intelesesem sau pe care nu le stiam. Respectiv "Schweineschwarte" (despre care banuiam ce inseamna, dar pentru care cautam o confirmare). Cum o imagine face mai mult decat o mie de cuvinte, am cautat pe google dupa acest cuvant minunat si rezultatele s-au grupat oarecum natural in doua categorii: halca de slanina bine impanata cu sorici deasupra si...un joc. Jocul era majoritar.

Din jocul "nemtesc" am ajuns repede la cel "american" si va pun si voua spotul publicitar aferent jocului, pentru ca filmuletul de 20 de secunde reda perfect intreaga aberatie a "jocului".

Daca dupa ce l-ati vazut, inca vreti sa aflati mai multe, pe WikiHow exista si explicatii (in engleza) despre tehnicile si tacticile de joc (inexistente de altfel).

Iar daca aveti chef de lucruri mai serioase, documentarul culinar la care faceam referire initial, se poate vizualiza online la acest link (desi nu stiu exact cat timp va mai fi disponibil pe internet). Documentarul este in germana.

De obicei nu scriu postari revoltate pe blog, la cald, la prima impresie, dar acum fac o exceptie. Si nu, nu este vorba despre Rosia Montana asa cum poate v-ati asteptat. Subiectul ce m-a lovit in dimineata asta este unul mai vechi, ce revine din cand in cand in actualitate: Biserica si statul. Nu o sa vorbesc nici de Catedrala Mantuirii Neamului, nici de banii clerului sau alte subiecte "fierbinti", ci o sa vorbesc despre banala ora de religie ce mi-a insotit invatamantul primar, gimnazial si liceal. Si daca imi este permis sa o spun, despre inutila ora de religie in formatul actual. Din clasa I si pana in clasa a XII-a mi s-au perindat prin fata o multime de profesori de religie stersi. Barbatii, probabil complexati ca nu au ajuns mai mult de atat. Femeile, complexate ca nu sunt barbati si nu pot ajunge mai mult sau doar resemnate ca au facut si ele o facultate, caci pentru alta oricum nu aveau "chemare". 

Subiectele de la ora de religie au fost mereu identice:

- in toamna, cele 10 porunci ci ceva pilde

- in iarna, Nasterea Domnului

- in primavara, Invierea si Inaltarea Domnului

Printre ele se mai strecura cate un sfant sau alt eveniment.

Si aceste teme se repetau ciclic si searbad. 

Daca in gimnaziu am rabdat cu stoicism, in liceu deja nu mai mergea. Schimbarea parea sa fi venit in clasa IX-a. La inscrierea la liceu a trebuit sa optez pentru 5 materii optionale. Optionalele erau o noutate in sistem si era oarecum bine intentionate, permitand elevului ca la curriculumul comun sa adauge anumite discipline ce il intereseaza, si astfel sa isi cristalizeze niste preferinte, sa se focalizeze pe un anumit domeniu. De exemplu la profilul real, poate un elev nu este interesat neaparat de orele de matematica si fizica ce sunt din abundenta, ci ar vrea sa faca mai multa informatica pe langa cele 3 ore precizate in programa. Astfel incat putea alege 1 sau 2 ore de informatica optionale (aprofundare sau extindere). Daca nu ma insel aveam de ales 3 materii din profilul nostru si 2 materii din profilul opus. Imi aduc aminte ca una dintre ele a fost "istoria religiilor". Eram in cautarea unor raspunsuri, eram intr-un proces de autocunoastere si doream sa aflu, sa analizez, sa compar. In criza asta existentiala eram mai multi pentru ca ulterior, aproximativ o treime din colegii mei ne-am regasit la acest optional. Ca sa inchei mai intai cu optionalele, intentia a fost laudabila, insa ea a durat doar un an. In clasa X-a conducerea liceului si-a dat seama ca e mult prea complicat sa faci orare si impartirea pe sali si sa impaci si elevii si profesorii, asa ca a impus niste "optionale-obligatorii" si s-a dus pe apa Sambetei libertatea noastra de alegere.

...Asa, acum ca am pus punct conceptului de ansamblu, pe principiul orice lucru bun se termina repede, sa revenim la ora de "Istoria religiilor". Ora a fost un esec. Sau ma rog, aproape un esec. Profesorul, un tip tanar si indoctrinat, preda dupa un manual editat pentru seminariile teologice, din 1991 toamna, editat de...Editura Institutului Biblic. Manual ce evident numai obiectiv nu era. Omul era si el usor mai mult indoctrinat si se lupta sa ne tina piept, noua unei clase de razvratiti macinati de probleme existentiale si mereu in pledoaria lui de final incerca sa ne explice de ce ortodoxismul este mai bun decat religia X ori decat religia Y. Asa incat, in anul acela nu am invatat nimic cu adevarat util. Si nici macar despre crestinism nu am invatat mai mult decat Marea Schisma. Habar nu aveam ce a facut Luther, habar nu aveam de alte ramuri ale crestinismului si cu atat mai putin habar nu aveam ce continea lucrarea omonima a lui Mircea Eliade de care doar auzisem. Total nemultumita, incepand cu clasa a X-a am revenit la vechile ore de religie, caci doar nu era sa ma duc la mama si sa o pun sa ma declare atee, mai ales ca nu vroiam acest lucru. Si dupa opinia celor doua treimi de colegi fara probleme existentiale: "ce ti s-a urat cu bine si nu iti mai prinde bine o medie de 10 si o ora in care sa nu faci nimic?". Da, problema era ca eu nu vroiam sa nu fac nimic ori sa imi trimit gandurile la plimbare ca sa nu il mai aud pe profesor. Eu vroiam sa invat, sa descopar, sa fiu provocata sa judec. Dar nu, asta nu se face in invatamanul romanesc.

"Crede si nu cerceta". 

vs

"Cereţi şi vi se va da; căutaţi şi veţi afla; bateţi şi vi se va deschide. Că oricine cere ia, cel care caută află, şi celui ce bate i se va deschide".

Mentalitatea romaneasca in ceea ce priveste munca in strainatate este extrem de diferita si sincer nu am constientizat asta pana nu m-am lovit de un fotoreportaj excelent, realizat de Petrut Calinescu. Acesta se numeste "Mandrie si beton" si va recomand sa nu va uitati doar la fotografii, ci sa le completati cu povestea.

Pe scurt reportajul se axeaza pe cateva comunitati rurale din zona Oasului. In aceste comunitati cea mai mare parte a oamenilor tineri sunt plecati la munca in strainatate: Spania, Anglia, Franta, SUA. Aparent nu e nimic ciudat in asta, foarte multi tineri cauta experienta unei perioade petrecute in strainatate. Si noi ne numaram printre ei. Si totusi modelul tinerilor care pleaca in strainatate este atat de diferit.

Modelul cu care suntem noi obisnuiti:

Tanar din mediul urban, sau care a studiat intr-un oras mare, pleaca pentru un semestru, un an cu o bursa Erasmus, pentru un master sau mai rar pentru un doctorat. Isi doreste experienta unui invatamant performant, a diversitatii culturale si etnice, cauta modele, repere, vrea sa faca comparatii. Stabileste contacte, incearca sa se afirme prin rezultatele sale bazate pe efortul mental.

Ramane sau revine in Romania, insa experienta strainatatii va cantari in CV.

Nu o duce neaparat pe roze pentru ca bursa asigura doar minimul necesar si cand vrei sa te mai plimbi, sa descoperi lumea, sa mai iesi la o cafea etc, trebuie sa te dramuiesti bine. Dar te poti distra si pe bani putini, mai ales cand esti student, experienta ramanand intensa.

Doar in rare cazuri ajung cu adevarat sa traga linie si sa considere scurta experienta a strainatatii profitabila din punct de vedere finaciar (pe termen scurt),

O alta filozofie de viata am avut ocazia sa deduc din foto-reportajul lui Petrut Calinescu.

Tanarul din mediu rural, fara studii deosebite, pleaca in strainatate. Nu pentru un sementru-doua, pentru un timp indelungat. Nu pleaca la cersit sau la furat, Doamne fereste! Tanarul nostru are un scop bine definit- sa munceasca fizic, mult, cat de mult poate, nu conteaza ce, numai sa vina banii. Sa stranga, sa puna banut langa banut si sa parvina. 

Cum?

Prin a-si ridica o casa mai mare ca a vecinului. Prin a face o nunta mai mare ca a vecinului. Prin a-s cumpara o masina mai puternica decat vecinul. Mandria ca eu am fost mai silitor, mai muncitor, ca eu am! Dispusi sa arunce cu zeci de mii de euro ca sa nu se faca de rusine. Dispusi sa traiasca o luna de poveste si 11 luni de privatiuni. (Un prieten a afirmat odata: "Mai bine o zi vultur decat o viata cioara" (fara legatura la folosirea substantivului in jargon)). Fara deschidere pentru ce se intampla in jur. Ramanand in cercul de conationali sau consateni, o comunitate inchisa in care traiesc dupa obiceiurile de acasa cu palinca si varza murata,

Doua povesti atat de diferite desi exista si asemanari. Doar doua povesti dar mai sunt si altele.

Fiecare poveste este unica dar atentia mi-a ramas agatata de faptul ca traditia, comunitatea, "moda sa zicem" ne influenteaza enorm gandirea facandu-ne sa ne identificam cu niste scopuri ce devin usor usor parte din noi.

A scris si Radu o postare despre "Mandrie si beton" pe blogul sau, dar a privit proiectul mai mult din punctul de vedere al celui ce se gaseste in spatele aparatului de fotografiat.

Astazi am nimerit DIN GRESEALA pe un blog si am dat peste urmatorul text:

Raspunsul scurt ar fi: cu talent si fara rost.

Raspunsul lung e mai jos:

Daca e un lucru pe care nu il fac la munca-nu plimb hartii. In afara de cererile de concediu si evaluarea semestriala care sunt duse de la mine din birou pana la HR, in rest totul se face verbal sau via email...

Dar azi am avut un inside din postura de outsider asupra a ceea ce inseamna sa plimbi hartii (la stat).

Am fost eu pana la facultate sa imi iau toate actele pe care le mai aveam acolo...Am zis sa rezolv odata si buna. Am profitat in plus si de ceva zile de concediu luate ca sa ma mai aerisesc dupa programul 10-12 din 24 din ultimele 3 saptamani, caci dupa cum se va vedea mai jos cateva ore de invoire se pot dovedi insuficiente.

Primul pas:

 1. Joi, 5.04, sun la secretariat. Centralista imi spune ca nu imi poate face legatura caci postul e deranjat...cineva a taiat firele. Se ofera sa ma ajute, asa ca dupa ce ii spun ce vreau imi face legatura la Biroul de diplome. Aici aflu ca toate dosarele pentru specializarea mea au sosit. Ma asigur de locatie si program si gata.

2. Vineri 6.04. Programul celor de la Biroul de diplome imi pare pus strategic, astfel incat sa nu "se pupe" cu cel de la secretariatul facultatii mele...Diplomele termina la 12, secretariatul incepe la 12.

Asa ca prudenta ajung la facultate pe la 11.35.

3. La diplome intru pe la 11.45 si guess what...sunt pe lista "neagra"-adica a celor pentru care nu s-au primit dosarele.

Asa ca sunt sfatuita sa merg pana la secretariat (ca de sunat tot nu se poate suna, postul e in continuare deranjat) si sa ii cer secretarei actele si apoi sa le aduc aici pentru  a intra ulterior la semnat cu ele. Iau si bilet ca sa am dovada si plec.

4. Ajung la secretariat si aici mi se spune ca au trimis actele mele fix acum 2 zile prin cineva de la registratura- o doamna roscata sau poate una bruneta, dar nume nu stim. Cica sa merg la registratura sa intreb ce au facut cu ele.

5. Ma duc la registratura, acum na belea doamna roscata sau bruneta e in concediu ca e catolica si are Pastele weekendul asta...Dar oamenii vor sa ma ajute asa ca o suna sa o intrebe de dosarele primite si date disparute...Cica le-a dus la Biroul de diplome...

6. Perfect, ma intorc la biroul de diplome si le spun ce am aflat pana acum. Doamna se jura ca nu are dosarul meu si imi da borderul cu documentele primite joi (licenta si master, pe facultati, eu nu exist pe acolo).

7. Ma trimite cu borderoul inapoi la secretariat.

8. Arat borderoul si secretara se jura si ea ca le-a trimis doar ca le-a pus in teancul cu dosarele de la "Master ISI" (imi scrie si pe foaie)

9. Ma intorc cu boderoul si cu biletul de corespondenta la Biroul de diplome unde primul raspuns e ca printre bibliorafturile primite miercuri sau joi (stranse toate intr-o punga) nu e niciun Master ISI...

10. Totusi doamna care gestiona documentele de la Master ia la rand toate bibliorafturile primite miercuri si joi, chiar si de la alte specializari dar nici urma de documentele mele...Apoi isi aduce aminte ca primit niste documente de la alta facultate si cauta si prin teancul ala...N-am noroc...In final isi aduce aminte de un dosar aruncat langa un seif,primit mai demult pentru Master ISI...

Si s-a strigat bingo, primele documente sunt ale mele...Bine macar ca am scapat de drumuri, plimbat hartii si facut pe mesagerul...

Acum de ce secretara a pus documentele mele de licenta in teancul de master nu se stie, ca riscam sa le gasesc la sfantul asteapta... Cert este ca acum hartogaraia trebuie sa mearga la semnat si ma intorc dupa ea dupa Pasti...

Dar tanti de la diplome merita un buchet de flori si o cutie de bomboane pentru toata osteneala si interesul caci ea chiar vroia sa ma ajute dar actele mele tot nu putea sa se faca..

Toata distractia a durat o ora si am depasit cu mult programul celor de la diplome dar am scapat fara morala, ba chiar am primit ajutor caci eram se pare un caz special si tanti cu care am vorbit dezvoltase o anumita religiozitate in manuirea actelor.

Ia acum ghici ce facultate am facut (desi sincer cred ca e la fel la toate)

Apoi ma duc eu la cei de la EBT sa imi ridic diploma de formator...In 5 min am urcat la etajul 4, am dat 2 semnaturi si am si coborat cu diploma in mapa...

Postul de fata e mai putin o recenzie caci nu ma pricep sa scriu asemenea articole bine inchegate si de-a lungul anilor mi-am pierdut dexteritatea analizelor (de orice fel ar fi ele din sfera literaturii sau stilului literar). Asa ca ma multumesc sa spun ca randurile de mai jos sunt niste simple pareri despre o carte-pardon un audio-book care m-a marcat, in sensul pozitiv la cuvantului.

De ce spun ca m-a marcat. Pentru ca aveti de-a face cu o persoana care nu a inteles si nu a apreciat niciodata materia numita Istorie…Nici in scoala si nici in liceu. Drept dovada toate examenele (Capacitate si Bacalaureat) le-am sustinut la Geografie. Astfel incat am privit dintotdeauna manualele de istorie (chiar si cele alternative), scrise intr-un oarecare limbaj “de lemn” -mostenire din comunism, cu mare scepticism. Pur si simplu nu am aplecarea necesara sa retin cifre si ani in istorie (le retin insa mai usor la geografie :) ) daca nu pot face asocieri, daca nu le pot integra in povesti. Astfel nici audiobookurile lui Neagu Djuvara primite de la Em nu mi-au surescitat interesul din capul locului. Dar ca sa mai schimb muzica de pe Ipod, caci acum fara bicicleta drumul la serviciu e plicticos, am pus pe Ipod cele doua audiobookuri.

Am inceput cu ceva mai "soft"-« De la Vlad Tepes la Dracula Vampirul » pentru ca fisierele .mp3 de cate 30 min fiecare din O scurtă istorie a românilor povestită celor tineri m-au dezarmat din start si nu vroiam sa incep si sa nu imi placa. Dar “De la Vlad Tepes la Dracula Vampirul” a fost o revelatie si m-am grabit cu bucurie catre imensul audiobook la care fac referire, precum un copil care sta in fata unui tort imens, numai al lui, bucuros ca va putea sa manance din el zile in sir. Si m-a vrajit si mai tare...

In primul rand oralitatea...poate acesta este un motiv pentru care am dispretuit cursurile din facultate...Profesorii nu stiau sa te vrajeasca, nu stiau sa faca o prezentare care sa iti starneasca interesul, nu stiau sa prezinte lucrurile dintr-o maniera calda...Pe cand, ascultand povestea ce mi se scurgea valuri, valuri in urechi ma simteam un copil, stand pe scaunelul cu 3 picioare, alaturi de toti plozii de pe scara/din bloc/de pe ulita, stransi in jurul unui bunic sfatos care ne povestea lucruri minunate. Batalii, oameni de alta data, domnitori, toate ideile copilariei se perindau prin cap, dar nu in stilul pueril.

Era un fel de poveste cu talc...din care generatia viitoare sa invete ceva..Livrata obiectiv (pe cat de obiectiv poate sa fie un istoric, mai ales cand e vorba de istoria contemporana). Si daca Neagu Djuvara isi permite sa mai insereze din cand in cand cate o opinie personala, eu cred ca acest lucru nu face decat sa sporeasca originalitatea si savoarea operei-in fond nu este o enciclopedie, este o carte, cu un autor, deci cu o oarecare doza de subiectivism. Si subiectivismul de obiecei ataseaza opera unui autor de sufletul oamenilor, sparge bariere si construieste poduri, mai ales cand opiniile au un fond argumentat...Autorul stie pe deplin sa isi implice auditoriul si iata ca la indemnul lui de inceput, mai mai ca as fi alergat dupa un atlas de geografie ca sa am o harta sub ochi, pe care sa descopar minut de minut o istorie in imagini. Pentru ca Neagu Djuvara stie sa plamadeasca cu puterea graiului, imagini...

Nu se retin decat cifrele esentiale si povestea nu e bazata pe ani. E bazata pe intamplari, caroara li se dedica minute bune. E formata din chipuri (de la domnitori, la tarani), e formata din nume, din citate, din surse, din documente istorice. Dar cel mai important e formata din asocieri. Acesta este liantul care ajuta informatiile sa fie retinute. Asocieri cu literatura, asocieri cu alte epoci, comparatii si plasari ale Romaniei in spatiul si politica internationala. E o istorie pe inteles, e ca un fel de banda desenata, care se schiteaza sub ochii tai. Si vrajita de aceasta m-am repezit cateva zile mai tarziu in librarie si am luat si alte 2 carti ale istoricului Neagu Djuvara, pe care intentionez sa le citesc si care isi vor gasi si ele o urma pe blog.

Fratelui meu (student la Studii economice europene) nu ii venea sa creada ce pasiuni subite a dezvoltat sora lui si ce carti citeste, asa ca a fost prilej de lungi discutii si de ce nu de culturalizare pentru mine, caci recunosc ca la istorie stau prost-foarte prost, in ciuda medilor de 10 din scoala.

So I'll be back si cu alte considerente, evident subiectiv,e legate de alte 4 carti:

- Amintiri din pribegie

- Războiul de șaptezeci și șapte de ani și premisele hegemoniei americane

- Între Orient și Occident. Țările române la începutul epocii moderne

- Civilizatii si tipare istorice.

Am gasit pe facebook, postat de EM, un articol foarte dragut pe aceasta tema, cu care chiar am fost pe aceeasi lungime de unda.

In postul de mai jos nu vreau decat sa spicuiesc cateva idei si apoi sa le adaug la final pe ale mele:

Axioma: Cea mai mare parte a oamenilor care au asteptat sa calatoreasca (in jurul lumii), nu au facut-o pana la urma deloc. Asta pentru ca a intervenit o expresie foarte periculoasa: Da, dar daca... (imi pierd slujba, ma paraseste prietentul etc).

Tanar fiind, nu trebuie sa pierzi din vedere faptul ca viata nu o sa se reduca in permanenta doar la propria ta persoana. In timpul tineretii, conceptiile inca sunt in curs de formare, si exact atunci trebuie sa investesti in tine si sa le oferi (conceptiilor) sansa sa se dezvolte, iar tu, implicit, sa cresti/sa evoluezi.

Autorul identifica 3 motive pentru a calatori cat timp esti tanar :

a) Calatorind inveti sa traiesti aventura.

Comparati:

A calatori vs A astepta momentul prielnic
Sa mergi pe bicla pe podul Golden Gate  vs Sa dai inapoi 

Sa apari la televiziunea italiana vs Sa iti fie frica
Sa vizitezi ruinele incase vs Sa inventezi scuze
Sa inveti spaniola din doar 3 luni.  vs  Sa nu vrei sa iti asumi niciun risc
Sa faci turul Europei cu trenul vs Sa astepti

b) Calatorind inveti ce inseamna compasiunea
Calatorile te vor transforma intr-o cu totul alta persoana. Te vor pune in situatii mai complicate decat iti poti imagina pe care va trebui sa le rezolvi si vei descoperi in tine resurse neasteptate. Daca mergi in Asia de SE inca vei mai intalni vanzari de scalvi, in Europa vei vedea marturii ale genocidelor si persecutiilor religioase etc. Inima o sa ti se franga. Vei incepe sa intelegi ca lumea este in acelasi timp un loc mic si unul mare. Vei invata ce inseamna respectul pentru durerea si suferinta pe care o indura aproape jumatate din populatia lumii, zilnic. Vei invata sa iti pese

c) Calatorind iti vei imbogati cultura
Nimic nu se compara cu a merge de-a lungul Coloseumului, sau sa vezi live picturile lui Michelangelo. Aceste lucruri se experimenteaza si nu se invata oricate carti de cultura generala citesti



Pana la urma, citind articolul pana la capat ajungi sa il perecepi cat se poate de clar ca pe o invitatie vie la calatorie. Fie ca plecand din Romania, mergi spre Vest si vezi cum se traieste civilizat si organizat, fie ca mergi spre est si vezi cunosti culturi total diferite de cultura medie europeana, oricum vei avea de castigat.

Intr-o calatorie scurta, conteaza foarte mult documentatia si facilitatile turistice ale tarii respective.

Intr-o calatorie lunga, conteaza spiritul tau aventuros, de descoperitor, micul Columb ascuns in tine, conteaza disponibiltatea ta de a comunica cu oamenii si de a te deschide experientelor. Limba in egala masura are o mare importanta, pentru ca a rupe cateva cuvinte intr-o limba, iti deschide cu usurinta porti pe care altfel le-ai considera inchise...Se poate povesti oricat despre calatorie,dar vor ramane de fiecare data cuvinte scrise pe foaie si ele nu vor rezona decat cu cei care au fost deja implicati trup si suflet intr-o calatorie...Pentru a intelege, trebuie sa plecati la drum, frica e ceva normal dar ea va pieri dupa primele zile cand veti constata ca nimeni nu va mananca pe drum, ca oamenii sunt de fapt buni si primitori (in marea lor majoritate), ca timpul le rezolva in favoarea voastra.

O astfel de calatorie a fost concediul nostru de anul acesta, care a fost o experienta completa, pe care ne dorim sa o repetam vara de vara. O alta destinatie, poate o alta forma dar necunoscutul ne cheama si nu ne sperie.

Si ca sa inchei cu o alta fraza din articolul amintit:

"Nu o sa fi tot timpul tanar. Si viata nu o sa fi tot timpul doar "despre tine". Deci calatoreste...

Nu stiu cum s-a suprapus ca in ultimile zile ma invart numai printre haine...

Pe Deutche Welle incerc sa descifrez un reportaj despre haine, intamplator am ajuns si la un filmulet romanesc (nu trimisa de cei de pe DW stati linistiti) despre cum se imbraca romanii. S-a dat la ProTv ceea ce nu i-a ridicat rangul in ochii mei dar pana la urma l-am urmarit pana la capat caci era un bun exemplu de asa nu. Si pentru ca mai are niste faze memorabile cu toti baietii de baieti din cea mai celebra discoteca din Arges, cu mireasa care e saraca rau cu duhul, cu adidasii de 300 de lire si topul de 200 de euro.

Si m-am intrebat nu cum se imbraca lumea din jurul meu, caci asta stiu.Eu nu am de-a face cu discoteca sau cluburile asa ca pot sa spun ca lumea cu care ma inconjor are 3 tipuri de a se imbraca: sportiv, comod sau la moda. Din fericire nu insa si extravagant....sunt o fericita veti spune...Dar este excat ca la Faceebook (iti alegi prietenii pe care ii vrei). Cum ma imbrac eu? Pai sportiv, comod si pe alocuri serios. Fara paiete si sclipici dar cu o rochita tricotata faina sau cu pantaloni negrii si camasa alba....As vrea sa ma imbrac mai des in fusta, sa port cizme si toate cele dar uneori e atat de greu sa te scoli mai devreme sa pregatesti toate cele incat blugii sunt o scapare comoda...Nu inseamna insa ca nu imi place sa ma imbrac ingrijit, cu tendinta spre classy. Simplu, fara bijuterii si mai ales nu cu tinichele...Iar regula aceea spusa de directoarea colorata e singura de bun-simt din ce a afirmat: geanta si pantofi asortati..as adauga si manusi dar sa nu intindem coarda prea mult...

La ce bun sa dai 200 de euro pe un tricou cand cu banii acestia iti poti cumpara cateva haine cu gust pentru un an intreg...si la ce bun sa dai 200 de euro pe niste paiete, dar sa nu ii dai pe o geanta si o pereche de pantofi de piele bine lucrati care sa te tina cativa ani?