Oglinda Lunii

... sau ce se intampla cand iti pleaca barbatul de acasa

La finalul turei in care l-am insotit pe Radu pana la Basarbovo am facut pana. Noi cei ramasi acasa, ne-am reintors pe bicicleta pana in Bucuresti, si tocmai cand intrasem in oras, Muha ma anunta ca am pana... Baietii se ofera sa ne oprim sa o reparam, dar eu, confundand bicicletele intre ele (a mea cu a lui Radu),  le spun ca e mare bataie de cap sa rezolv o pana pe spate cu porbagajul montat pe bicicleta, asa ca alegem varianta comoda: dat de 3 ori la pompa si mers mai departe. Norocul meu e ca intrand dinspre Giurgiu, nu trebuie sa traversez Bucurestiul ca sa ajung acasa, dar chiar si asa, la cat de morcovita eram, alegeam varianta cu urcatul in metrou, profitand de ziua de duminica si de reglementarile Metrorex in acest sens.

Deci ajung pana la urma acasa si primul gand este sa intorc bicicleta murdara cu rotile in sus si sa fac pana. Pregatesc in acest sens cu meticulozitate nemteasca toate sculele necesare, inclusiv multitool-ul imprumutat de la Vali, special pentru operatiunea complicata a dezmembrarii porbagajului, toate numai ca sa ajung la roata. Asta e un alt rezultat al plecarii barbatului de acasa: nu mai ai la cine sa srigi "help!!!". 

Asa ca ma apuc eu tacticos sa dau ture in jurul bicicletei, ca sa vad de unde incep. Ultima pana reparata a fost prin toamna, in Berlin, si cum eu am memoria scurta, ma jur ca nu mai stiu de unde am inceput. De data asta sunt inspirata, desfac cheita si scot axul care fixeaxa atat roata cat si portbagajul, si ce sa vezi, minunea minunilor, portbagajul cade singur?!?  Ma trezesc partial mirata, partial descumpanita ca totul a mers atat de usor si nu inteleg de unde traiam cu confuzia ca "la bicicleta asta roaga-te sa nu faci pana pe spate". Incet, incet imi reamintesc...Din 2011 din concediul cu Bike Climb Bike. Doar ca atunci eu am mers cu bicicelta lui Radu, si cand Radu mi-a dat acest sfat pretios, el se refera de fapt la bicicleta lui. Bun...Am incurcat bicicletele, o nimica toata! Pot mai mult de atat!

Acest hop fiind magistral lamurit, sa incepem sa operam roata... Metoda pe care mi-am insusit-o de la Radu e buna,zic eu, asta daca nu gresesti insa ceva pe drum. Pregatesc levierele, scot camera, bag aer in camera, nu gasesc intepatura, asa ca profit de faptul ca sunt acasa si bag camera in lighean, gasesc intepatura, fac semn, merg la cauciuc, il pipai, gasesc acul/sarma buclucasa, o scot si pun peticul autoadeziv pe camera. Ura! Doar ca il pun prost! Cum? 2 cm mai la stanga... Si uite asa intepatura mea nu e acoperita. Blonda...Bere? Nu! Mike! Desi ma incearca indoiala ca iau decizia cea buna, insist in nepricerea mea si hotarasc sa mai pun un al doilea petec, de data aceasta corect (adica peste gaura). Singurul impediment este ca cele doua petice se suprapun intr-un loc si minimul meu spirit tehnic spune caci carpeala asta nu o sa tina...Adica la final l-am pus gresit, dar astea sunt detalii, detalii.

Plec cu bicicleta la spalatorie, o spal, ma intorc cu ea acasa si iau la pipait cauciucul. Verdictul il stiu, dar mai sper totusi intr-o minune, asa ca las bicicleta pe balcon. Peste doua zile roata e complet dezumflata, dar imi fac curaj sa ma apuc din nou de ea abia peste alte doua saptamani. Pana asta deja a devenit o problema si mie nu imi place sa rezolv probleme.

Cu curiozitate si cu ceva mai multa indemanare scot camera, o bag in lighean sa imi verific supozitia si am macar multumirea ca am avut dreptate: camera rasufla pe la peticele suprapuse. Solutia e doar una: o camera noua. Iau increzatoare o camera curata si atent impachetata din cutia cu chestii de bicicleta, pun camera, pun roata si cu satisfactia lucrului bine facut pun bicicleta pe balcon. A doua zi, intr-o duminica, am premonitia de a mai verifica inca odata cauciucul... Din nou e partial dezumflat si ma apuca toti nervii!!! Nu inteleg, acum ce am mai gresit?!? 

Asa ca iau bicla din nou la puricat (oare pentru a cata oara). Bag camera in lighean si gaseac intepatura. Fac semn cu markerul si revin cu ea la cauciuc. Pozitionez gaura in ambele moduri posibile si in fiecare din ele pe interiorul cauciucului nu gasesc nimic, insa la exterior e semn clar ca la un moment dat cauciucul a fost acolo atins. Iau la verificat cauciucul in doua randuri si tot nu gasesc nimic. Pur si simplu nu integ: cum s-a  putut intepa o camera noua daca in cauciuc nu e nimic? Iau si camera la analizat si supriza! Acolo unde am dat eu cu markerul se vede destul de greu un dreptunghi desenat cu un pix albastru... Deci asa zici...aici era anterior o gaura si camera mea noua nu era nici pe departe atat de noua pe cat credeam eu. Iau o a nu stiu cata camera, de data asta din ambalaj, o umflu de proba, pe principiul "cine s-a fript cu ciorba sufla si in iaurt" o verific in lighean si o pun cu cea mai mare grija posibila pe bicla. 

Au trecut 36 de ore si roata mea e 100% umflata. Sa se fi spart intr-un final ghinionul mecanicului nepriceput?

Aseara lenea a  invins si nu m-am invrednicit sa pregatesc nimic de mancare, asa ca astazi la pranz, manata de o foame de lup, m-am decis sa incerc cantina despre care auzisem una alta prin firma. 

Experiente anterioare cu cantinele am mai avut. 

Pe cand lucram in Pipera in cladirea unde munceam exista si o cantina (oficial), in realitate ceva intre restaurant si cantina, daca e sa ne raportam la preturi si la diversitatea produselor. Era in mod cert o "impinge-tava" pentru corporationisti cu salate ce incepeau de la 6.50 lei si cu variante complete de felul 1 si felul 2 la care lasai lejer doua bonuri de masa. Astfel incat ii treceam rar pragul, pentru o salata, o portie de orez cu legume sau cate o chifla. 

Ulterior, in Germania, mancam cam de doua ori pe saptamana la cantina. Nemtii erau organizati si afisau de vineri intregul meniu pentru saptamana urmatoare, asa ca stiai din timp daca pentru ziua x se merita sau nu sa iti iei mancare de acasa. Marti era zi de snitel, miercuri de paste, joi de gulas, vineri de peste...In plus nemtii mai veau doua calitati: oamenii erau eficienti avand doar 3 feluri de mancare: unul cu carne suficienta, unul cu putina carne si unul vegetarian. Mai adaugati 2-3 supe tot atatea salate si 2 deserturi si intregiti oferta cantinei. A doua calitate era pretul corect. Nici prea mult, nici prea putin, cam cat facea mancare. Totul avea insa un defect pe care nu il puteam imputa neaparat bucatarului: mancarea avea vesnicul iz de plastic pe care il au chestiile semipreparate si cred ca asta era unul din rolurile sosurilor in care se scalda  mancarea. Oricum, sa ne intelegem, nemtii nu sunt italieni si nici gurmanzii francezi. Nemtii mananca pentru a-si astampara foamea, scopul este precis si nu facem la masa de pranz fantezii culinare. Punct ochit, punct lovit, mergem mai departe la munca. 

Cantina la care am ajuns insa,  nu seamana cu niciuna din experientele anterioare. O incapere relativ mica, cu maxim zece mese verzi de plastic a cate sase persoane, cu doua vitrine frigorifice antice, vechi si de demult si cu meniul scris pe un petec de hartie, felurile de mancare epuizate fiind taiate cu pixul. Aleg niste pilaf cu pulpa de pui si vad ca mancarea imi este pusa intr-o farfurie de ceramica asa cum am acasa. Ma intreb cu un oarecare zambet in coltul gurii daca imi dau farfuria la pachet si apoi va trebui sa le-o aduc inapoi cum faceam pe vremuri cu sticlele? Farfuria a fost insa un stadiu intremediar, caci apoi m-am trezit cu mancarea calda in caserola si in timp record am ajuns inapoi la birou si partial cu o foame de lup, partial cu o curiozitate copilareasca am deschis capacul si am lasat prima lingura de pilaf sa mi se topeasca in gura. Nu era rau deloc, ba din contra, as putea spune ca era unul din cele mai bune pilafuri mancare de mine pana acum, mai ales ca de cand am descoperit orezul cu legume nu prea ma mai ating de pilaf. Nici pulpa generoasa nu m-a dezamagit, si la finalul mesei era ca si cum as fi mancat mancare de acasa. O diferenta semnificativa intre mancarea comandata acum vreo doua saptamni de la o firma de catering din Militari care era si mult mai scumpa dar si lipsita de gust...

Pe masura ce trece timpul invat sa apreciez din ce in ce mai mult legumele si fructele crude, precum si mancarurile de legume pregatite in casa. Valoarea lor adaugata pentru  buna functionare a organismului o stiam si inainte, insa gustul lor nu ma misca in mod deosebit. 

Acum insa vreau sa vorbesc despre gust. Despre salata mea de baby spanac cu mar, portocala si nuci ori migdale, in care aromele se intrepratrund unele cu altele si in care amestecul de culori iti bucura intreaga fire. Nu as da-o pentru nimic in lume pe mancarea inodora, incolora si insipida pe care o mananca zilnic colegii mei de birou: pizza, pene, cartofi prajiti cu pui shanhai, cartofi piure cu ceafa de porc, orez cu legume sau hamburgeri. Aceeasi mancare de pranz ciclata in fiecare saptamana... 

A gati in casa iti ia timp, chiar si banala salata cere o investitie, insa pe langa o optiune personala este un mod de viata care se invata. Gusturile se educa si ele, insa nimic nu este usor daca nu vine dintr-o convingere interioara. Nu vei descoperi peste noapte cat gust poate avea o conopida cruda asezonata cu condimentele potrivite, ori gustul usor dulceag al pulpei proaspete de nuca de cocos. Mananc in continuare orice, insa papilele mele gustative nu se mai extaziaza la gandul unei merdenele ori al unei pungi de biscuiti de care eram aproape dependenta in Germania.  In schimb, simt imediat lipsa fructelor sau a salatei zilnice si dupa doua zile pe munte as da oricat pe un kilogram de portocale. Visez inca de cand am venit in Romania la rosiile de august mancate cu branza sarata, ori mai aproape, la ciresele de iunie culese in galeti din ciresul de la tara. La inceputul lui ianuarie mi se intampla pur si simplu sa intru in piata fara un scop anume, ci doar ca sa ma plimb, sa ma bucur de culori si de diversitatea care era de negasit in Germania chiar si in plin sezon...