miercuri, 5 martie 2014

Cantina


Aseara lenea a  invins si nu m-am invrednicit sa pregatesc nimic de mancare, asa ca astazi la pranz, manata de o foame de lup, m-am decis sa incerc cantina despre care auzisem una alta prin firma. 

Experiente anterioare cu cantinele am mai avut. 

Pe cand lucram in Pipera in cladirea unde munceam exista si o cantina (oficial), in realitate ceva intre restaurant si cantina, daca e sa ne raportam la preturi si la diversitatea produselor. Era in mod cert o "impinge-tava" pentru corporationisti cu salate ce incepeau de la 6.50 lei si cu variante complete de felul 1 si felul 2 la care lasai lejer doua bonuri de masa. Astfel incat ii treceam rar pragul, pentru o salata, o portie de orez cu legume sau cate o chifla. 

Ulterior, in Germania, mancam cam de doua ori pe saptamana la cantina. Nemtii erau organizati si afisau de vineri intregul meniu pentru saptamana urmatoare, asa ca stiai din timp daca pentru ziua x se merita sau nu sa iti iei mancare de acasa. Marti era zi de snitel, miercuri de paste, joi de gulas, vineri de peste...In plus nemtii mai veau doua calitati: oamenii erau eficienti avand doar 3 feluri de mancare: unul cu carne suficienta, unul cu putina carne si unul vegetarian. Mai adaugati 2-3 supe tot atatea salate si 2 deserturi si intregiti oferta cantinei. A doua calitate era pretul corect. Nici prea mult, nici prea putin, cam cat facea mancare. Totul avea insa un defect pe care nu il puteam imputa neaparat bucatarului: mancarea avea vesnicul iz de plastic pe care il au chestiile semipreparate si cred ca asta era unul din rolurile sosurilor in care se scalda  mancarea. Oricum, sa ne intelegem, nemtii nu sunt italieni si nici gurmanzii francezi. Nemtii mananca pentru a-si astampara foamea, scopul este precis si nu facem la masa de pranz fantezii culinare. Punct ochit, punct lovit, mergem mai departe la munca. 

Cantina la care am ajuns insa,  nu seamana cu niciuna din experientele anterioare. O incapere relativ mica, cu maxim zece mese verzi de plastic a cate sase persoane, cu doua vitrine frigorifice antice, vechi si de demult si cu meniul scris pe un petec de hartie, felurile de mancare epuizate fiind taiate cu pixul. Aleg niste pilaf cu pulpa de pui si vad ca mancarea imi este pusa intr-o farfurie de ceramica asa cum am acasa. Ma intreb cu un oarecare zambet in coltul gurii daca imi dau farfuria la pachet si apoi va trebui sa le-o aduc inapoi cum faceam pe vremuri cu sticlele? Farfuria a fost insa un stadiu intremediar, caci apoi m-am trezit cu mancarea calda in caserola si in timp record am ajuns inapoi la birou si partial cu o foame de lup, partial cu o curiozitate copilareasca am deschis capacul si am lasat prima lingura de pilaf sa mi se topeasca in gura. Nu era rau deloc, ba din contra, as putea spune ca era unul din cele mai bune pilafuri mancare de mine pana acum, mai ales ca de cand am descoperit orezul cu legume nu prea ma mai ating de pilaf. Nici pulpa generoasa nu m-a dezamagit, si la finalul mesei era ca si cum as fi mancat mancare de acasa. O diferenta semnificativa intre mancarea comandata acum vreo doua saptamni de la o firma de catering din Militari care era si mult mai scumpa dar si lipsita de gust...

2 comentarii:

  1. Te-ai scos atunci, o sa te apuce lenea mai des :)
    Desi nici ce scriai cu o postare in urma nu e rau, dar salatele cer timp si pregatire si mai ales, aprovizionare. Ma refer la salata ca fel de mancare complet, nu doar garnitura.

    RăspundețiȘtergere
  2. Nope, nu m-am scos, ca raman fan salata. Dar e bine sa ai o varianta de rezerva...
    Cat despre aprovizionare e mai greu pana incepi o rutina. Prefer sa trec dimineata prin piata. Daca plec cu 10 minute mai devreme si stiu exact ce vreau, ajung sa imi cumpar cele necesare pentru o salata si de regula fac cumparaturi pentru 2 zile. Insa de multe ori mai ies din lista. Ultima data aveam nevoie doar de salata verde si ridichi, dar m-am trezit in fata un tarabe cu prune uscate si am luat 200 de grame pentru ca doream sa le incerc si pe cele romanesti. De cele din Lidl ma saturasem. Am decretat ca sunt mai bune. Si cum stateam eu in fata prunelor, nestiind de care sa aleg (cu fum, fara fum, uscate natural, cu samburi si fara samburi- aceleasi prune, moduri diferite de procesare), dintr-un colt al tarabei imi faceau cu ochiul niste gutui. Nu stiu prin ce minune au supravietuit in beci iernii, dar erau atat de galbene si de imperfecte, incat nu m-am putut abtine sa nu iau una. Am luat-o, am mirosit-o si am purtat-o 2 zile in rucsac, mirosind-o cand si cand. Nu stiam cand voi avea chef de ea, dar ii simteam cumva gustul de gutuie bine coapta, asa cum nu gasesti decat toamna tarziu tare. Pana la urma am mancat-o in seara asta...

    RăspundețiȘtergere