In fiecare zi, ca si voi, deschid blogul lui Radu. Procesul se repeta constant, religios, regulat. Harta o deschid foarte rar, nu ma intereseaza intr-atat unde este Radu dimineata, cat a mers de dimineata pana la pranz si pe unde il prinde seara. Ca si voi eu traiesc povestile, si zi de zi raman fascinata de multitudinea de comentarii pe care le starnesc postarile lui Radu. Eu recunosc, am exclusivitate, citesc povestile inca din draft, vad pozele cu 2-3 zile inainte de a se publica jurnalul etc, deci nu intru pe blog pentru a-l citi pe Radu. Este sotul meu, si mai presus de atat impartim aceleasi pasiuni. Inteleg de ce face un lucru intr-un anumit fel si conversatiile noastre la distanta sunt mai sumare sau mai tehnice/ mai functionale decat v-ati astepta.
Insa pe mine, in fiecare zi, ma emotioneaza comentariile voastre. Ale voastre, cei care iesiti din anonimatul cifrelor pentru a lasa o urma pe blog. Radu ar merge oricum inainte, insa stiu ca se bucura pentru fiecare comentariu primit, pentru fiecare om ce se simte inspirat prin ideea in sine, prin postari, prin fotografii. Si eu ma bucur impreuna cu el, deoarece noi chiar credem in calatorii in general si mai ales in conceptul acesta de "slow travel". Noi credem ca a inchide cartea si a iesi sa vezi lucrul sau locul acela, e cel mai mare cadou pe care ti-l poti face, la fel cum suntem siguri ca locurile noi pe care le puteti descoperi in calatoriile voastre va vor determina sa deschideti multe carti. Sa cunoastem si sa ne cunoastem...
Cu fiecare om cu care ma intalnesc ajung inevitabil sa vorbesc despre Radu, si mi se pare uimitor cati oameni il urmaresc, cati imi marturisesc ca asteapta povestile cu nerabdarea unor copii., pe cati oameni ii bucura o noua postare. Daca chiar si o mica parte din cei care il urmaresc pe Radu vor constientiza ca visele nu sunt niciodata prea departe, ca orice proiect este realizabil daca crezi in el, ca orice drum lung incepe cu un pas (sau cu o pedala) si ca oamenii sunt in esenta buni (cu atat mai deschisi cu cat poseda mai putin, si cu atat mai dispusi sa imparta din ceea ce au) atunci componenta inspirationala a proiectului isi va fi atins scopul.
Deci va multumesc dragii mei (vizitatori anonimi sau nu) pentru ca ne cititi si va indemn sa indrazniti si voi. Puneti un vis pe hartie si porniti in urmarirea lui: pe bicicleta, pe jos, cu gandul sau/si cu fapta. Fiecare dintre noi poate scrie povesti, iar noi ne vom bucura pentru fiecare realizare a voastra.
Marele imbold pe care il aduce Radu e in directia slow travel si ma bucur ca oamenii incep sa se implice lasand un semn al trecerii lor acolo pe blog.
RăspundețiȘtergereApoi, povestile sale nu sunt de ici de colo, iar ilustratia e si mai si. Contribuie, publicul e tot mai pretentios in zilele noastre.
Nu pot sa nu ma intreb daca era o tara europeana vestica, mai putin "exotica" si daca era doar text, proiectul lui Radu ramanea doar al lui??! Cel mai probabil da... nevoia de povesti exotice exista si cere.
Cat despre incurajarea ta, nu vreau sa fiu contra, dar cele mai multe vise mor intr-un sertar implinite, nerasfoite de nimeni pentru ca sunt prea banale.
Daca era o tara europeana si era doar text, proiectul ar fi fost urmarit poate doar de o mana de oameni. Dar asta e meritul lui Radu: alege destinatii interesante, face fotografii faine si scrie scurt si la obiect. Cu alte cuvinte, publicul e in delir! (glumesc acum).
ȘtergereCat despre incurajarea mea. Pe mine una, Radu m-a inspirat sa am vise mai mari decat pot aparent duce si sa fac primii pasi in realizarea lor. La un moment dat poate se vor si materializa, cert e sa fac ceva in directia asta, sa nu le las intr-un sertar. Ideea era sa crezi ca poti duce la bun sfarsit si vise mai presus de cele banale.
Tocmai asta e, ca visele presupus banale sunt minimizate in iuresul viselor iesite din comun si asta nu cred ca ii incurajeaza pe cei care le au.
ȘtergereMi-am amintit de nenea ala care mergea cu caiacul pe Dunare anul trecut, avea ceva publicitate, mai mult disperata ca avea nevoie de una-alta si asta pentru ca nu oferea prea multe "publicului" la schimb. E cinic sa vezi chestii de-astea.
Si-mi mai amintesc de o tipa care scrie foarte misto, dar s-a lasat pentru ca stii, daca te cheama x-ulescu si ai o legatura cu un tv, cu un ziar, reusesti. Scrii o vorba si ti se duce buhul. Altfel, trebuie sa ai stropul de aur de bafta, sa scoti pestisorul de aur dintr-o groapa din asfalt.
Asa ca eu cu visele raman rezervata. Ce pe altii ii incurajeaza pe altii poate sa-i descurajeze total. Depinde de vis, dar daca ai unul "banal" si deloc la moda gen sa colectezi ultimul timbru din seria de 15mii, atunci nimeni, dar absolut nimeni nu va stii ca l-ai pus in clasor.
Eu as incuraja altfel: nici un vis nu-i destul de banal, transforma admiratia pentru altii in energie pentru tine.
Si daca ma gandesc bine, Radu ne invata ceva important si oarecum dureros: pe drumul visului mergem singuri. Cand iti pierzi moralul conteaza sa stii ca undeva, cineva ar vrea ca tu sa continui.
semneaza, o frustrata :D
Ce adevar graiesti aici Mike :)
RăspundețiȘtergereEu inca nu sunt impacata cu ideea ca nu ai plecat si tu.
Aveam 2 povesti in fiecare zi :))
Aici, te inseli putin Felicia. Daca plecam amandoi, urmam aceeasi diviziune a muncii in familie care ne-a consacrat: eu scriam si Radu prelucra fotografiile. Asa, Radu trebuie sa se descurce singur, dar aparent lucrurile ii ies bine.
RăspundețiȘtergereAici te inseli putin Felicia. Daca plecam amandoi, am fi urmat aceeasi diviziune a muncii in familie care ne-a consacrat: eu scriam textul si Radu prelucra fotografiile. Asa, trebuie sa se descurce singur.
RăspundețiȘtergere