Oglinda Lunii

Daca am revenit din Germania cu destul de mult calm si intelegere fata de modul romanilor de a fi si de a lucra, marea majoritate a functionarilor raman o necunoscuta si o bataie de cap. Din episodul de azi: Posta Romana. 

Pentru expedierea coletului lui Radu, plin cu echipamentul pentru Khan Tengri am incercat sa imi fac temele constiincios, am sunat la infopost, stiam exact cat costa, cat dureaza, ce trebuie sa scriu pe formular, ce trebuie sa cer. Parea ca sunt 100% pregatita, dar pentru intalnirea fata in fata cu angajatii postei nu esti niciodata pregatit. 

La 8.30 ma infiintez la posta de la Pacii unde am descoperit ca angajatele sunt ceva mai binevoitoare decat colegele lor de la Oficiul 19, de langa mine. Oricum, nu conta de unde trimit coletul. Asez echipamentul in cutie, o sigilez, lipesc eticheta cu destinatarul in engleza si rusa si ma infiintez la ghiseu.

- Buna ziua, as dori sa trimit si eu un colet international.

Mi se da formularul tipizat, il completez si bucuroasa nevoie mare ca la ora asta nimeni din cei care se grabesc spre serviciu nu deschide usa postei, sper ca voi rezolva repede. Intind increzatoare formularul si intreb daca spre Kirghistan se poate trimite si terestru si par avion cu valoare declarata. Raspunsul vine ca un boomerang:

- Pai trebuie sa vedem daca putem trimite in general spre aceasta destinatie.

Relaxata o invit pe angajata postei sa verifice (doar mai trecusem prin asta la telefon). Cauta, doamna, cauta dar nu gaseste nimic. O sfatuiesc sfatoasa sa caute si cu "a" nu doar cu "i", dar in continuare niciun rezultat. Incep sa imi pierd rabdarea cand tanti imi zice ca posta romana nu trimite la acea destinatie. Ii explic ca am sunat la infopost si mi s-a spus ca acest lucru este posibil.

- Dar noi nu suntem infopost.

- Nu, dumneavoastra sunteti posta romana si serviciul infopost va reprezinta. Sunt in fond relatiile postei roamna cu clientii sai.

- Pai atunci trimiteti cu ei, daca ei asa v-au spus. Daca voiati sa trimiteti cu posta romana trebuia sa sunati la noi

Ei, tanti, hai a incepi sa te obraznicestisi. Nu ma lua pe mine cu replici de genul acesta, pentru ca imediat scot si eu artileria grea. Crezi ca nu imi stiu si eu rolul? Diriginta de posta, te pun fata in fata cu cei de la infopost etc. Singurul lucru de care imi este mila sunt oamenii care s-au asezat la rand in spatele meu, deoarece vor avea muult de asteptat. Eu cu coletul inapoi nu plec, asa ca inarmata cu determinare, rabdare si perseverenta nu ma las usor dusa de nas. Nu este vina mea ca tie iti este frica sa gandesti si lene sa iesi din facturile tale scanate si din coletele trimise mereu in Marea Britanie, Italia ori Franta. Azi o sa descoperi ca se pot trimite colete si in alte colturi ale lumii. 

Asadar ii explic politicos ca atunci cand cauti pe internet un numar de contact pentru relatii cu publicul, primul care apare este serviciul infopost si acestia reprezinta posta romana in contactele telefonice sau scrise cu clientii. Asa ca functionara renunta la registre si hartoage si ia pana la urma formularul completat, scanandu-i codul de bare pentru a primi lista destinatiilor. Si ce sa vezi? apare Kirghistanul! Ei  vezi tanti, incepem sa progresam!

Pasul urmator este declararea unei valori pentru coletul in cauza. Declar 630 de euro (valoarea maxima pe care o puteam asigura). Cica nu se pot trimite colete cu valoare acolo. Ei, ce vorbesti? Parca incepusesm sa invatam? Ii explic functionarei ca bunurile din colet valoreaza ceva mai mult de 0 lei, chiar daca nu sunt noi, si nu am de gand sa ma bazez pe afirmatiile ei, care sustine ca nu se prea pierd colete. Ei, da! Daca toti angajatii sunt la fel de competenti, cred ca se pierd colete intr-o veselie. Asa ca eu refuz sa ma condamn din start la ipostaza "si futut si cu banii luati" si insist mai departe. Ii explic cu cuvinte ceva mai politicoase ca nu dau doi bani pe trackingul lor, care functioneaza doar in tara de unde a plecat coletul si in tara de destinatie. Intre ele sunt 2-3 saptamani si o gaura cat Groapa Marianelor. Nu prea inteleg eu cum se face ca pe calea aerului dureaza atat de mult... Oare coletul meu face cate o escala pe fiecare continent? 

Vazand ca sunt capoasa, tanti intra intr-un birou si se intereseaza. Exact! Asta trebuia sa faci de la bun inceput. Faptul ca nu stii ceva nu ma deranjeaza. Inteleg sa nu te lovesti zilnic de clienti care vor sa trimita colete in tari care nici macar nu stii cum se scriu, dar macar ai bunavointa si informeaza-te, nu il lua pur si simplu pe "Nu" in brate. Afla ca putem declara si implicit asigura pana la 650 dtu. Nu stiu ce unitati postale or fi astea, dar dupa ceva calcule reiese ca si cei 2700 lei declarati de mine se pot asigura. Minunat! 

Ultimul hop este cantarirea coletului. Sunt invitata sa asez coletul pe cantarul acela micut pe care se cantaresc in mod normal plicurile si coletele mici, si ma uit usor amuzata la jucaria pe care urma sa pun cutia. Nu spun cutioiul pentru ca initial pregatisem o cutie in format XL, dar dupa ce am inghesuit totul cu talent in rucsac, am constat ca intra si intr-o cutie format M. Doamna de la posta, vazandu-mi ezitarea se grabeste sa imi spuna ca daca coletul e prea mare nu se poate trimite. Ii raspund insa sigura pe mine, in stilul care m-a consacrat la acest ghiseu, ca pachetul meu nu e nici mare, nici mic si ca pot trimite colete de pana in 20 kg, greutatea constituind principalul criteriu. Coletul meu are 13.5 si rasuflu usurata, abia atunci cand dau intr-un final banii si coletul are toate premizele sa isi inceapa lungul drum spre Bishkek. 

Stiu ca i-am stricat ziua doamnei de la posta, si asta inca de la prima ora a diminetii, dar asta este...cat traieste omul invata. La plecare  ii multumesc totusi politicos, dar cu un substrat ironic  pe care doar prietenii si familia mi-l cunosc, pentru "ajutorul" acordat...

In fiecare zi, ca si voi, deschid blogul lui Radu. Procesul se repeta constant, religios, regulat. Harta o deschid foarte rar, nu ma intereseaza intr-atat unde este Radu dimineata, cat a mers de dimineata pana la pranz si pe unde il prinde seara. Ca si voi eu traiesc povestile, si zi de zi raman fascinata de multitudinea de comentarii pe care le starnesc postarile lui Radu. Eu recunosc, am exclusivitate, citesc povestile inca din draft, vad pozele cu 2-3 zile inainte de a se publica jurnalul etc, deci nu intru pe blog pentru a-l citi pe Radu. Este sotul meu, si mai presus de atat impartim aceleasi pasiuni. Inteleg de ce face un lucru intr-un anumit fel si conversatiile noastre la distanta sunt mai sumare sau mai tehnice/ mai functionale decat v-ati astepta. 

Insa pe mine, in fiecare zi, ma emotioneaza comentariile voastre. Ale voastre, cei care iesiti din anonimatul cifrelor pentru a lasa o urma pe blog. Radu ar merge oricum inainte, insa stiu ca se bucura pentru fiecare comentariu primit, pentru fiecare om ce se simte inspirat prin ideea in sine, prin postari, prin fotografii. Si eu ma bucur impreuna cu el, deoarece noi chiar credem in calatorii in general si mai ales in conceptul acesta de "slow travel". Noi credem ca a inchide cartea si a iesi sa vezi lucrul sau locul acela, e cel mai mare cadou pe care ti-l poti face, la fel cum suntem siguri ca locurile noi pe care le puteti descoperi in calatoriile voastre va vor determina sa deschideti multe carti. Sa cunoastem si sa ne cunoastem... 

Cu fiecare om cu care ma intalnesc ajung inevitabil sa vorbesc despre Radu, si mi se pare uimitor cati oameni il urmaresc, cati imi marturisesc ca asteapta povestile cu nerabdarea unor copii., pe cati oameni ii bucura o noua postare. Daca chiar si o mica parte din cei care il urmaresc pe Radu vor constientiza ca visele nu sunt niciodata prea departe, ca orice proiect este realizabil daca crezi in el, ca orice drum lung incepe cu un pas (sau cu o pedala) si ca oamenii sunt in esenta buni (cu atat mai deschisi cu cat poseda mai putin, si cu atat mai dispusi sa imparta din ceea ce au) atunci componenta inspirationala a proiectului isi va fi atins scopul.

Deci va multumesc dragii mei (vizitatori anonimi sau nu) pentru ca ne cititi si va indemn sa indrazniti si voi. Puneti un vis pe hartie si porniti in urmarirea lui: pe bicicleta, pe jos, cu gandul sau/si cu fapta. Fiecare dintre noi poate scrie povesti, iar noi ne vom bucura pentru fiecare realizare a voastra.

Noi nu sarbatorim nici Sfantul Valentin, nici Dragobetele si nici alte zile tip. Nu ne cumparam inimioare, nu pregatesc cine romantice si nu facem dragoste musai in noptile astea. Anul acesta nu vom sarbatori nicio zi din aceasta "mare" impreuna. Si nici nu ne suparam daca de ziua noastra nu ne facem cadouri, din lipsa de inspiratie sau din faptul ca nu ne trebuie nimic... Astazi se fac 7 ani de cand Radu m-a cerut de nevasta si eu sunt acasa, iar el a pedalat o zi intreaga printr-o vremea iernatica in Bulgaria. Cand vom sarbatori 7 ani de la nunta vom fi la 7000 kilometri distanta si nici de ziua mea nu va fi aici. Si nu, nu mi-am pus niciodata problema in felul asta. Nu pot sa inteleg cum unele femei se pot intreba: "Dar l-ai lasat sa plece asa, 9 luni de zile, hai-hui prin lume?". Da, uite asa! Si nu numai ca l-am lasat, ba chiar l-am sustinut sau cel putin m-am straduit sa nu il incurc.  

Daca mai toata lumea ar accepta o asemenea situatie "daca nu ar avea incotro", putini sunt cei care ar accepta-o doar asa, de dragul aventurii. Totusi eu una nu inteleg cum unii oameni gasesc de cuviinta sa se puna in calea viselor celor la care tin. Cred ca niciunul dintre noi nu avem niciun drept sa curmam vise si cu atat mai putin cand la mijloc sunt oameni dragi. Din contra, ei trebuie sustinuti sa isi implineasca aspiratiile, indiferent ca ele se numesc o anumita facultate, o calatorie, participarea la un concurs, un proiect nebunesc etc. Vi se pare ca cel de langa voi va fi mai fericit daca il legati cu lanturi nevazute de voi, de job, de un credit la casa, de copii, de parinti, de prieteni, de responsabilitati? 

Noi nu vrem sa fim "normali", nu vrem sa ne traim viata in tiparele clasice, sa ne facem vacantele la all-inclusive in Turcia, sa platim credit pentru casa, masina, casa de vacanta si sa muncim cu spaima ca maine nu ne vom putea plati ratele. Sa muncim, mult, cat mai mult, sa ne mai luam un al 'nspelea job etc. Noi am vrea sa pedalam mai degraba prin Turcia, sa ii invatam pe copii nostri istorie si geografie la fata locului si sa avem fiecare dintre noi libertatile noastre si in egala masura proiectele noastre comune. 

Eu sunt mandra de Radu, cel care imi este in egala masura sot, iubit, prieten si frate, iar deciziile pe care le luam (de multe ori controversate) noua ni se par atat de naturale...Poate e ceva in neregula cu noi...Ne-am casatorit devreme pentru orice standarde, ne-am intors din Germania tuturor posibilitatilor dupa 18 luni de emigrare, acum ne stau in fata alte 9 luni pe cont propriu. Si totusi fiecare avem incredere in celalalt si cand am pus cap la cap planul, nu pericolele si greutatile ne-au venit in minte, ci lucrurile castigate. Nu cred ca a calatori pana la capatul lumii este mai periculos decat a traversa Bucurestiul pe bicicleta si nu cred a  ramane acasa cu familia si prietenii este mai greu decat a calatori pana la capatul lumii!

Prietenii mei nu sunt normali, sotul meu nici atat, nici eu nu sunt prea normala, copii nostri n-au cum sa iasa altfel, parintii nostri se intreaba cu ce au gresit, dar intrebarea ar fi...ce este normalitatea? Viata pe care voi o considerati normala poate fi inimaginabila pentru un calugar budist sau pentru un mongol nomad. Normalitatea nu este o constanta universala, ea este definita in voi si nici macar la nivel individual nu poate fi considerata o constanta. Normalitatea este alta la 20 de ani, la 40 de ani, la 60 de ani, in Europa, la Polul Nord sau in cine stie ce colt uitat de lume. Normalitatea este cea pe care o simtiti voi si ea este definita de scara voastra de valori, asa ca nu judecati oamenii dintr-o singura perspectiva, nu ii inghesuiti in tipare, caci tocmai "anormalitatile" scriu povestea, tocmai evenimentele deosebite vor ramane peste ani si nu viata de zi cu zi cand duceti copilul la scoala, mergeti la serviciu, treceti pe la supermarket, veniti acasa, faceti mancare si va culcati. Fiecare asemenea zi isi are magia ei, prin simplul fapt ca ati ajuns sa o incheiati sanatosi, insa pur si simplu, unii oameni au nevoie din cand in cand de povesti. Cititi povesti, lasati-va mintea sa viseze si cu suficienta pasiune si determinare, poate, la un moment dat, veti ajunge sa scrieti voi insiva povesti.