Oglinda Lunii

Dupa ce am venit din concediu,am constat cu uimire si placere in acelasi timp ca in stativul de biciclete din fata cladirii unde lucrez troneaza mai multe biciclete....Erau vreo 2 pe atunci...In sfarsit bicla mea avea companie...Cred ca s-a implinit luna de cand m-am intors din concediu si biclele se prezinta regulat in stativ...S-a adaugat chiar si una neagra care imi place! Astfel acum, cand ajung la 10 trebuie sa imi strecor bicla in stativ, printre celelalte deja parcate,iar cand plec mai devreme pe la 4, si biclele isi asteapta inca propietarii, stau si eu si ma intreb cine sunt oare propietarii. Nu pot sa nu mi-l imaginez pe fiecare prin ochii biclei pe care o foloseste dar asta nu este relevant, pentru ca bicla in Bucuresti o ai in scop utilitar si nu ca sa te reprezinte....Un posibil furt sta ca halebarda deasupra capului tau, gata- gata sa cada asa ca nebun sa fii sa iti tunezi bicla si sa o faci cal de curse ca sa se bucure altul de ea...

Deci postul meu nu are niciun rost...cred ca vroiam doar sa imi manifest bucuria pentru faptul ca poate consecventa mea de o primavara si o vara, poate a convins cativa oameni sa foloseasca bicla "to work and back to work". Si normal sa imi exprim deschiderea de a-i cunoaste pe acei biciclisti consecventi cu care impart o cladire de birouri banale, dintr-o tiganie reprezentativa pentru Romania.

Ora 18.45 plec de la serviciu, pe bicicleta, cu destinatia Regie.

Ora 19.00, intru in Herastrau si ma relaxez caci am scapat de trafic.

Ora 19.10 intru pe Kiseleff, in continuare foarte relaxata caci sunt pe pista de bicicleta...Habar nu am la ce ma gandeam in acel moment dar sigur rumgeam ceva. Dintr-o data, in fata mea, cade in strada un domn. Erau in apropiere 3 baieti care au pus mana pe telefon si au sunat la 112.

Eu am lasat bicla pe iarba si m-am dus sa vad ce are omul meu...In cap mi se invarteau toate informatiile de la cursul de prim-ajutor de weekendul asta si incercam sa le pun in ordine. Sunt un om de actiune, un om prompt care ia decizii...Apreciez la oamenii cu care lucrez sa ia decizii repede, sa isi asume deciziile chiar si mai putin bune uneori, decat sa stea 1 zi sa se gandeasca la un fapt banal.

Deci ma pun pe treaba, caci principala problema o suspectam la cap (nu stiam daca a dat cu capul de asflat sau nu).

Omul meu era constient si coerent caci mi-a spus cati ani are si baietii au transmis aceasta informatie la ambulanta: Barbat, 86 de ani, cazut in strada pe soseaua Kiseleff.

Apoi imi mut din nou atentie asupra omului meu pe care il iau la intrebari sa vad daca il doare ceva. Si la intrebarile sumare care mi-au venit in minte:

-Va stiti bolnav de ceva?

-Luati vre-un tratament anume,ati uitat sa va luati vre-un medicament, primesc raspunsuri negative...In cateva secunde stau si analizez situatia:omul parea ok, nu il durea nimic, are sens sa il las intins acolo in strada sau sa imi asum riscul sa il ridic? Ma hotarasc sa incerc sa il ridic cu grija dar treaba nu iese ca la curs pentru ca a mai venit un domn care mi-a dat o mana de ajutor foarte pretioasa dar cu asta s-a stricat si strategia...Il asezam pe om pe banca si apoi reiau intrebarile legate de boli si medicatie...

Omul isi revenise bine si asteptand salvarea am inceput sa discutam toti si initial ma suprindea cat de coerent era omul...dar asta cu amintirile din trecut. Amintirile recente de genul (ati mai cazut, cand ati fost ultima oara la doctor, un numar de telefon de acasa) erau neclare si la aceeasi intrebare primeam raspunsuri care se contraziceau. In capul meu se formuleaza o ipoteza de dementa senila-boala Alzheimer, dar nu am cu cine sa o impartasesc mai ales ca doamna asistenta de pe salvare (care btw a venit dupa 45 de minute si careia i-a luat 5 min sa faca giratia de la Arcul de Triumf) nu a fost interesata nici de tensiunea omului, nici de alte intrebari generale de genul cum va simtit,va doare ceva si strict de buletinul de identitate si mai sa se rasteasca la sotia domnului care venise sa il caute, ca de ce umbla fara acte la el...Avea asa o voce melodioasa doamna asistenta de te ungea pe suflet....

Am mai stat vreo 5 minute, timp in care soferul nu a catadicsit sa ajute pacientul sa urce in ambulanta si in care nu s-a purces decat la colectarea datelor...normal ii era frica doamnei asistente sa nu ii fuga cumva pacientul...Intre timp eu am discutat cu baietii care chemasera ambulanta si de la care am aflat ca prima data cand au sunata la 112 operatoarea nici nu a vrut sa ii creada si fara un apel suplimentar de confirmare nu s-a catadicsit sa inregistreze cazul...

Anyway, pana la urma m-am tirat spre Piranha si cum pedalam eu pe noul pasaj Basarab imi analizam faptele si implicit greselile:

Probabil o poveste de genul:

„Barbat, 86 de ani, cazut in strada, Soseaua Kiseleff, constient, puls X batai/min, sustine ca nu sufera de nicio boala cronica si nu ia vre-un tratament” ar fi fost mai credibila...Sau poate nu, si se aplica si aici vorba lui nasu’: "cand le-ai zis cati ani are, au zis sa se grabeasca incet, poate isi da duhul pana ajung ei", mai are si politia ceva de treaba (as putea sa adaug eu etc).

Morala? Pai ar trebui sa ma mai uit odata la filmul cu Moartea dl Lazarescu, ar trebui sa fac periodic cate un refresh pentru cursul de prim-ajutor ca sa fie totul clar, structurat si sistematizat in minte, si ar trebui sa ma rog sa nu mi se intample mie sau cuiva din anturajul meu.

Sunetele sunt parte din mine si din viata mea si din munca mea. Sunt inconjurata de sunete dar ele nu ma obosesc decat atunci cand se numesc:

-bormasina unui vecin

-interfonul meu

-soneriile enervante de la telefon

-alarma ceasului meu de dimineata

In rest apreciez suntele, sau le ignor.

Din pacate trebuie sa imi incep cele mai multe dimineti cu un sunet neplacut-alarma de la telefon. Care, oricat de faina ar fi, pana la urma, devine enervanta, cand zi de zi, ma regaseste fix in mijlocul unui ciclu de somn, din care ma trezeste cu brutalitate. Dar intre noi fie vorba, alarma de la ceas mi-o aleg cat mai enervanta, pentru ca pe o melodie duioasa sunt capabila sa dorm mult si bine.

Dupa ce trec peste acest hop, imi ascult doar sunetul pasilor pe gresia din hol.

Ies in strada, si pentru ca acum fiind inca vreme frumoasa merg cu bicicleta, sunt invaluita de sunete...In general sunete de masini, trafic, claxoane. Orasul nu doarme, se trezeste, vibreaza si toate ajung la mine. Pe bicicleta nu e niciodata liniste. Daca nu sunt masini si nici caini care sa latre, atunci poti sa asculti zgomotul de rulaj al cauciucurilor pe asfalt sau pe pietris.

Ajung la serviciu si aici incepe adevarta mea relatie cu sunetele. In birou intra si pleaca oamenii, sunt conferinte, se discuta cu clientii in romana, franceza, engleza, germana, spaniola. In open-space intensitatea sunetelor vibreaza de la harmalaie, la zumzet. Ascult multi oameni cum vorbesc, asta e parte din jobul meu, deci sunete cat cuprinde. Vorbe placute sau nu, tonuri calde sau morocanoase, voci apatice sau entuziaste. Pe toate le aud si nu numai ca le ascult, dar trebuie sa le si judec, sa le analizez si sa le corectez.

Cum la mine nu exista liniste, decat dupa ora 18.00-19.00 cand se intampla sa raman singura in birou, daca vreau liniste, sau intimitate trebuie sa imi pun castile si sa aleg de pe ipod un fisier care imi place.

Traiesc cu muzica si cu sunete. Pot chiar sa dorm cu ele. Si aleg suntele in functie de dispozitie...Pot sa ascult acelasi album pana ma plictisesc de el. Dar nu ma concentrez decat rar la cuvinte. Pentru mine suntele si armonia conteaza. Legatura intre instrumente si voce, si mai ales tonul vocii. Vocea e un determinant. Ma plictiseste destul de repede muzica fara voce daca nu am dispozitia necesara; Dar muzica cu voce imi face bine oricand.

Totusi recunosc ca urechea mea e superficiala si neantrenata, si atunci cand aveam timp si zdranganeam chitara, nu decelam prea multe diferente intre note, nu puteam sa acordez chitara dupa ureche si toate cele. Percep usor un mesaj general, o linie melodica, dar nu suprind cu usurinta detaliile.

Apoi acasa povestea se repeta. Muzica sau radio, sau emisiuni inregistrate.

3 septembrie, ora 12.00 Eu alerg la CTR 2011. Dupa ora, as spune ca sunt inainte de cabana Ciucas si alerg cu pasiune, asa cum o fac de fiecare data...in primul rand cu suflet. Imi suna in minte cuvintele unui cicloturist despre care am mai scris pe blog-Just go, just go. Si asta fac la fiecare concurs, ma duc, explorez lumea (interioara si exterioara). Calc rotund pe pamantul moale si nu stiu inca, in acelasi pamant se intoarce un Om care mie mi-a schimbat viata. Si nu doar mie. Ci miilor de copii care i-au intrat pe mana-Alexandru Pesamosca.

Candva in copilarie, am fost unul dintre cazurile pe care alti medici nu le operau, dar la care Pesamosca indraznea si mai ales nu gresea.

Poate parintii mei momentul, e mult mai viu, insa pentru mine, intalnirea (desi inconstienta cu el) a insemnat sanse egale, o copilarie, o adolescenta fara marginalizari. Din mana lui am iesit un copil normal si toate s-au asezat pe fagasul lor. Sunt sigura ca in societatea de astazi orice handicap era grav taxat de copii, de oameni, de profesori, de eventualii colegi de munca.

Nu traim intr-o societate egala, asta o stia si Pesamosca, atunci cand peste ani ne-am reintalnit. Eu nu il cunosteam, el nu ma cunostea, dar liceean fiind, am stat sa vorbim despre mine, despre tanarul care am ajuns, despre planurile de viitor. Si undeva in coltul ochilor ii vad si acum 2 lacrimi, iar pe fata un ameste de fericire-emotie-concentrare. Nu am salvat nicio viata sa imi dau seama cum este cand cel care initial parea fara sanse, capata toate sansele din lume,dar cred ca este sentimentul cel mai mare pe care il poate incerca un om.

Ironia societatii si oameilor de azi este ca stim sa fim prea putin recunoscatori cu ceea ce avem si stim prea putin sa ne aratam afectiunea...Regretele ne incearca dar e deja prea tarziu. Nu lasati niciodata sa fie prea tarziu. Un gest, o vorba intre 2 oameni trebuie spusa atunci cand va vine pe buze sau atunci cand va coboara in suflet. Doar la momentul potrivit poate sa lumineze ochi, sa usuce lacrimi,sa smulga zambete.Nu lasa pe maine ce poti face azi,spune o vorba romaneasca...o vorba inteleapta.

http://www.youtube.com/watch?v=nbGoNuw6wpI

Povestea mea e cam asa:

M-am nascut cu palatoschizis  (cerul gurii despicat in interior, intr-o explicatie deloc rafinata) de care trebuia sa fiu operata cat mai repede posibil. Numai ca treaba asta (adica malformatia) nu ma lasa sa inghit si sa sug,astfel ca luam foarte greu in greutate si fara o greutate X nu ma opera nimeni. Erau mai multi medici care operau asemenea malformatii, unii mai priceputi,unii mai putini priceputi, depinde pe mana cui nimereai si ce noroc aveai, dar operatia reusea sau nu.

In mod cert eu am avut noroc. Am fost operata, am urmat ani de logopedie, doarece nu puteam sa vorbesc corect si consoanele lichide mi-au pus mari probleme pana am plecat la scoala si am devenit un om normal. Stiu foarte clar cum as fi ajuns daca nu eram operata /sau operatia nu reusea pentru ca in clasa, am avut o colega cu aceeasi problema, si trebuia sa faci eforturi sa intelegi ce spune. De unde clar, marginalizare din parte copiilor (de tipul tu nu esti ca noi),din partea profesorilor lipsiti de rabdare. Note mici, lipsa de interes indusa din mai multe parti...Acel copil nu poate sa devina nici programator, nici vreo minte luminata, pentru ca acel handicap al vorbitii ii afecteaza pana la urma intregul proces cognitiv. Poate daca nu era vorba de un exemplu in carne si oase nu as fi realizat cat de norocoasa am fost....asa realizez.

Peste ani am ajuns la tot felul de medici,inclusiv la ORL-isti si toti ma cred cu greu ca am fost operata de palatoschizis si se mira ca nu se mai vede absolut nimic. Din atatea interactiuni si mirari,am invatat ca sunt chiar si mai norocoasa decat imi imaginam in scoala...si cred ca ar trebui sa fiu mai des recunoscatoare pentru tot ceea ce am si pentru tot ce am primit sau mi se ofera in prezent.