Oglinda Lunii

Ceasul bate miezul zilei. O zi de duminica ce a inceput cu ninsoare ca in povesti ce lasa in urma ei fulgi care iti raman agatati in caciula matoasa si dispar in clipa urmatoare. E prea cald pentru fulgi si toata zapada asta ce cade din cer se metamorfozeaza intr-o umezeala rece si bolnavicioasa ce ii tine pe toti departe de strazi. Inchisi in casa, inca trezindu-se dupa micul dejun copios si prelungit si pregatindu-se pentru inca un episod din serialul politist Tatort ce ruleaza de ani de zile in aproape acelasi format.

Pe peron e liniste. Doar cateva perechi de pasi isi lasa urmele efemere pe cimentul ud iar umerii se zgribulesc inca sub gecile inca groase (de iarna).Trenurile vin si pleaca ritmic, la fiecare 10 minute. Fiecare isi asteapta trenul, se urca si pleaca…spre casa, caci pe o asemenea vreme nu e destinatie mai buna. Doar el sta locului, pe unul din scaunele din randul de pe mijlocul peronului. Nu e nici tanar, nici batran, nici sarac, nici cu bani, nu e nicicum si nu se integreaza in peisaj. Sa stai sa freci menta in gara rece nu e treaba usor de inteles. Din rucsacul aruncat neglijent pe scaunul de langa scoate o punga de hartie si din ea o bucata de paine pe care incepe sa o sfarame in maini. Din faina care ii cade la picioare si din miscarile viguroase ale palmelor sale iti dai lesne seama ca e paine uscata de cateva zile. In curand apare primul. E negru si bine infofolit. Si apoi altul gri si unul inspicat si tot asa. Se strang pana la urma vreo 7-8 pourmbei la picioarele sale ce se infrupta din painea uscata. Daca pentru oameni ninge cu fulgi mari, pentru porumbei, din cerul lor (al porumbeilor) ninge cu fulgi marunti buni de mancat. Nu e ca si cum ar fi nemancati caci toti sunt bine imbracati si nu doar cu pene. Cine stie ce specialitate de paine e asta. Poate o painicuta cu ou sau poate una cu lapte sau cine mai stie ce (brutariile sunt pline de tot felul de chifle cu si fara seminte, atat de bune cand sunt proaspete). Barbatul le rupe mici farame cu o rabdare de inceput si sfarsit de veac. Alte trenuri vin, alte trenuri trec, alti calatori il privesc cu coada ochiului sau de la adapostul geamului de sticla dar lui nu ii pasa. El este in lumea lui, pe care o imparte cu atata dragoste cu toate necuvantatoarele. E greu din cale afara in locurile astea sa gasesti oameni care sa dea dezinteresat. Totul are un pret si totul trebuie calculat. Caini care sa se pripaseasca la picioarele tale si cu care sa poti schimba o vorba nu sunt, pisici pe care sa le mangai si care sa iti intoarca un tors prelung iarasi nu se gasesc. Au ramas doar pasarile care isi ofera dezinteresat cantul. De o luna si jumatate, dimineata, cand deschide fereastra le aude cum vestesc primavara. Ele canta si cheama… si primavara nu mai vine.

Un clip in primul rand pentru parintii nostri si apoi pentru noi. Nu e nevoie de engleza pentru a intelege mesajul...imaginile spun totul si mesajul e atat de simplu: ai grija ce faci cu viata ta, caci sanatatea sta si in mainile tale. Si asta nu inseamna doar sa nu mananci la KFC, ci inseamna sa faci ceea ce iti place, sa ai timp liber pe care sa il savurezi in tihna, sa ai o viata de familie si prieteni care sa te implineasca si sa faci sport! Si nu te apuca de asta peste un an, doi, sau cand bolile iti dau tarcoale, caci atunci nu va mai fi loc decat pentru regrete.

Pana dupa sarbatorile de iarna, desi mersesem regulat cu mijloacele de transport in comun nu m-a intrebat nimeni de bilet. Ajunsesem sa ma intreb daca chiar exista controlori in Berlin, desi banuiam ca mai toata lumea are bilet. Insa nu imi puteam dovedi asta. Pana cand, dupa sarbatori au inceput sa apara. In ultimele 4 saptamani, de 4 ori am prins controlori in mijloacele de transport in comun. Intr-o singura zi, de 2 ori chiar si nu am putut scoate niciun sablon privind frecventa/regularitatea controalelor. Mai derutant pentru ochiul meu neavizat este ca nici nu ii recunosti. Controlorii din Sbahn nu poarta uniforma ci haine civile si sunt imbracati in cel mai banal mod posibil. In uniforma pe care o folosesc 80% dintre nemti : pantaloni, jacheta de firma ca sa nu te ploua si sa nu te ninga, rucsac/geanta. In trenuri, vagoanele sunt cuplate 2 cate 2, se urca fiecare dintr-un alt capat si pana la urmatoarea statie verifica titlurile de calatorie ale tuturor.

Bilantul ? Incomparabil cu ceea ce este in Romania. Cred ca de 2 ori am vazut un om gasit fara bilet din 17-20 de pasageri cati erau in vagonul meu. Alteori niciunul.

Cifrele oficiale spun ca ar fi cam 4% blatisti. Ceea ce nu e mult in conditiile in care amenda nu este mare (40 de euro, biletul este scump: 2.4 euro/3.1 euro in functie de distanta pe care vrei sa o acoperi) si in conditia in care pentru trenuri, metrou sau tramvai nu trebuie sa validezi biletul (in autobuz urcarea se face oricum pe la sofer caruia trebuie sa ii arati biletul/abonamentul).

Totusi dupa cum citeam intr-un ziar local, acesti 4% sunt oricum mari si provoaca pagube de 20 de milioane de euro pe an. In plus se doreste majorarea cuantumului amenzii de la 40 de euro (plafon stabilit acum 10 ani) la 60 de euro. 

Cum e vazuta o asemenea propunere ? Ca la noi ! Calatorii se plang ca biletul e prea scump si ca ar trebui imbunatatita siguranta din transportul in comun (mai ales din Metrou). Regia de transport spune ca ceva mai multi bani nu i-as strica pentru autobuze noi si alte facilitati pentru persoanele cu dizabilitati. O da, dar inca nu au venit in Romania sa constate ca noi inca suntem la stadiul rampelor de acces pentru persoanele cu dizabilitati. Aici persoanele imobilizate intr-un scaun cu rotile nu au nicio piedica evidenta si se pot misca independente prin oras, la cumparaturi si chiar sa mearga la serviciu (am o colega in aceasta situatie). Pana la acest grad normal de acceptare si de integrare va mai curge multa apa de Dambovita noastra caci inertia e mare atat din partea autoritatilor, cat si la nivelul mentalitatii individuale.

Aseara am « petrecut » 3 ore excelente la cursul de germana. Poate suna suprinzator termenul ales pentru ca in mod normal esti acolo ca sa inveti, insa nu inseamna ca nu poti invata si nu poti “creste” si simtindu-te bine. Cred ca in relatia cu scoala am uitat oarecum ce inseamna sa inveti de placere si mai cred ca e greu sa mentii stindardul interesului sus, un timp indelungat. Sunt urcusuri si coborasuri in orice proces de invatare insa in ultimii ani de adult, pentru ca am avut putere deplina de alegere, am invatat multe lucuri de placere. 

Cu germana e un razboi pe termen lung pe care l-am inceput impreuna cu Radu inca din Romania, pe de-o parte pentru ca ne doream sa stam la un moment dat intr-o tara vorbitoare de limba germana (Austria-doar pentru ca acolo sunt munti, multi munti) si pe de alta parte, pentru ca la nivel personal imi doream sa demonstrez ca se poate invata o limba germana considerata uneori, pe nedrept, imposibila. Am inceput cu ceva ore in particular mai mult sau mai putin constant si fiecare din cei 3 oameni cu care am lucrat si-au adus aportul intr-un mod benefic. Apoi valurile ne-au purtat pana la urma in patria limbii germane si departe de munti. Daca am acceptat pauza fortata de munte, am zis ca macar de sederea aceasta sa beneficiem si sa reglam odata conturile cu limba germana. Radu a pornit din start cu un avantaj : la serviciu era inconjurat numai de nemti si trebuia sa comunice in germana pentru ca nivelul lui de germana era peste nivelul colegilor lui de engleza (in plus era minoritar).

Eu m-am apucat de niste cursuri de germana oferite de scolile publice pe care le-am urmat in august si in septembrie.

Trebuie spus ca in Berlin ai cam 3 optiuni pentru a invata germana :

1. Cursuri private individual (ce am facut noi in Romania dar la niste preturi mult mai mari)

2. Cursuri la scolile publice (asa cum am urmat eu in vara)

3. Cursurile la scolile private

Scolile publice au 3 hibe si un avantaj (asta am constat eu pana acum). Pentru cursurile generale locurile se ocupa cu mult timp inainte, sunt putine cursuri de seara si grupele sunt mari (16-20 de persoane) iar interesul profesorului este variabil (asta indiferent de curs). Predarea seamana cu cea de la scoala si se urmeaza indeaproape manualul, ceea ce poate ajuta, mai ales la inceput. Avantajul este de la sine inteles : sunt ieftine (cam la jumate de pret fata de cele mai ieftine scoli private).

Scolile private sunt multe, trebuie ceva munca de documentare inainte pentru o alegere si noi am ales una din functie de recomandarile colegilor mei de la job(cred ca un sfert din oamenii de la mine de la munca invata germana acolo). Si pot sa spun cu mana pe inima ca e fun. In primul rand pentru ca se vorbeste. Si inca mult. Tot timpul ! Apoi pentru ca profesorii sunt activi, implicati, veseli, chiar si la ora 20.30 cand multi oameni sunt deja acasa.

Profesoara noastra este de o varsta cu noi, nascuta si crescuta in Polonia pana la 7 ani si apoi in Germania, cu studii de germanistica in vestul Germaniei, care a petrecut 4 ani in Mexic si care a revenit in Berlin de curand. Mie si lui Radu ne aminteste in permanenta de Mara.

Iar grupa noastra e cel putin la fel de interesanta: 3 romani, o tipa din Turcia, alta din Argentina, o japoneza, un taiwanez, nelipsitul grec si nelipsitul italian cu capul in nori (artist). Ce sa mai – o diversitate culturala remarcabila. Orele sunt astfel antrenante si nu mi se pare nicio corvoada ca dupa munca sa ma duc acolo, desi cu un program de genul plecat la 7.00 de acasa si sosit la 21.30, ajungi invariabil sa te prinda oboseala.

Pentru cursul de aseara am avut de prezentat, fiecare, cate ceva despre tara noastra. O particularitate, o personalitate, o caracteristica etc. Oral, eventual si cu reprezentare grafica (fotografii, filme etc). Desi unii au dat bir cu fugitii, cei 6 oameni care am ramas si cu profa’ 7 ne-am simtit de minune, amestecand calusarii romanesti, cu mancarea greceasca, comparand realitatea taiwaneza zilnica cu cea europeana si previzualizand o nunta in Turcia.

Am vorbit despre supersititii si am descoperit cat de internationale sunt unele din ele, am vorbit despre mancarea pe care fiecare o consideram specifica, pe cand nu numai ca ea se gateste in multe tari la fel, ba chiar poarta acelasi nume (si nu ma refera ici la kebab) si despre limba noastra cea de toate zilele, ne-am pierdut in cele 3 semne din greaca ce desemneza toate sunetul I sau am comparat cuvinte poloneze, cu cuvinte italiene si cu cuvinte romanesti.

Din Polonia, via Grecia si pana in Taiwan, le-am strans pe toate intre 4 pereti si ne-am minunat cat de « la fel » suntem uneori. Tot ce trebuie e sa spargem putin carapacea ce ne impresoara si sa ii privim pe ceilalti la nivel individual si nu ca reprezentati ai tarii din care provin.

Astfel din categoria "stiati ca": 

- Supersitii precum nu manca din oala ca ploua la nunta ta, nu sta in calea maturii//nu calca in gunoiul maturat ca nu te mai mariti, oglinda sparta inseamna ghinion sunt identice din Polonia si pana in Turcia.

- Supersitia cu pisica neagra a ajuns pana in Taiwan insa, taiwanezii mai au o superstitie interesanta legata de cifra 4. Cifra 4 reprezinta ghinion (pentru ca pronuntia ei seamana cu cuvantul moarte in chineza) astfel incat din toate spitalele si din anumite cladiri lipseste etajul 4.

- Tot de la colegul nostru taiwanez cu nume ciudat am aflat ca a scrie numele unei persoane cu rosu este iarasi ceva ce nu se face (caci rosu inseamna moarte).

- Deochiul grecesc, e identic cu deochiul romanesc, doar modalitatea de identificare e diferita (de fapt, eu una nu stiu cum femeia care descanta de deochi la mine la tara isi dadea seama daca e deochi sau e boala, dar grecii au o metoda).

- Scuipatul in san e si el balcanic cum aveam sa constatam, apare si la romani si la turci si la greci

- Musacaua si rachiul sunt si ele pe putin balcanice, cu mentiunea ca la musaca grecii si turcii adaua si vinete, pe langa cartofi si carne. Cred ca o sa incerc si eu varianta cu vinete ca nu are ce sa fie rau. Si mai presus de toate se numeste la fel. Sarmalutele in foi de vita, mici, mici cum le face bunica, le au si grecii iar sarmalele…hmm sunt europene. Le au si polonezii, le au si nemtii (sub forma de rulada) si daca mai caut, poate mai gasesc.

- Apoi am trecut la nunta din Turcia, mare ca si nunta la romani, cu petitul miresei, ceremonial, 300 de persoane etc.

- Si la final am continuat cu cuvintele si mi-am confirmat ca limba romana e o limba foarte interesanta, ne-am chinuit sa intelegem care e diferenta intre 3 simboluri ce in greaca desemneaza acelasi sunet (i) si ne-am dat rapid batuti in fata ideogramelor.

Pentru 3 ore am rascolit prin trecutul personal, am comparat prezentul si am aflat ca viitorul ne este deschis, atata timp cat ca si popoare vom sti sa comunicam, asa cum la nivel individual 6 oameni au vorbit despre ei si despre culturile lor intr-o limba ce le este inca straina. Limba pare o bariera insa ea poate fi invinsa daca mediul este propice si daca toata lumea intra in joc. Doar ca nu toti vor sa joace si asta e o alta trista poveste...

Uneori femeile surad

                              de Georgeta Tudor