Azi a fost o alergare buna. La inceput gandul "cum o sa ma mobilizez eu sa ies la alergat la ora 20.00" m-a bantuit o vreme, dar l-am alungat din mintea mea, cu stoicism. Zenul ramane la cote maxime, asa ca am reusit sa ies constant saptamana asta la alergat si din vaitat, a ajuns sa imi placa. Parcul e gol, singurii vizitatori fiind alergatorii, ce se invart ca niste titirezi in jurul luciului apei si oamenii care ies cu cainii la plimbare. Initial credeam ca imi va fi urat, ca nu va fi luminat (asa ca in prima zi am luat frontala cu mine), ca va fi frig, ca ma va incomoda geaca. Stiti voi, ganduri de om care nu are chef de treaba si gaseste 10 scuze in mintea lui ca sa nu iasa din casa. Dar sfatuitorul meu de pe umarul stang a pierdut crunt batalia si eu continui sa ies entuziasta din casa. Nu am cum sa stiu daca va fi o alergare buna, una mediocra sau una proasta. Trebuie doar sa pun un pas in fata altuia si sa ajung la lac. Apoi ma poarta muzica, lacul, reperele pe care mi le-am adus aminte cu repeziciune si... iepurii. Desi asflatului din parc ii prefer de 10 ori pamantul reavan al padurii, aici am iepuri. In Berlin alergam de una singura, nu ca nu erau multi alergatori, ci pentru ca era padurea mare, mare de tot. Aici lacul e mic si majoritatea oamenilor se invart in jurul lui, asa ca e usor sa te tii dupa cineva, sa urmaresti pe cineva, sa depasesti si sa fii depasit. Iepurii functioneaza pentru mine aproape intotdeauna, doar ca tot ei ma determina sa merg smucit. Vezi iepurele, analizezi cateva zeci de secunde ce sanse ai fata de el (il poti sau nu ajunge), te apuci de treaba, muncesti bine pana te plasezi in spatele lui, stai si astepti, dai atacul final, depasesti, continui sa mentii un ritm crescut si pui ceva distanta intre tine si iepure, iar apoi o lasi mai moale pana apare urmatorul iepure. Asa alerg eu din iepure in iepure. Idealul e insa sa ai un iepure de cursa lunga. 

Si l-am gasit azi, asa ca omul meu m-a alergat bine in jurul lacului...L-am ochit dupa primii 500 metri, am depasit 2-3 alergatori pana la el si apoi m-a purtat in trena lui alti 5 kilometri si jumate. Mi-a facut jocul pana la capat caci stia bine ca sunt la 5-10 metri in spatele lui. Cheile care zornaiau in buzunar imi tradau prezenta la fiecare pas si cu cateva ruperi de ritm si-a confirmat ca ma voi tine scai de el. El pe exterior, eu pe interior, mai taind curbele din cand in cand, doar, doar nu il voi pierde. Initial mi-am propus o tura, apoi am inchis ochii, am fixat privirea tinta in fata, am indreptat spatele si am continuat: pana la pod macar, pana la jumatea lacului, pana la a doua trecere pe sub pod si uite asa, m-a dus pana la final. Am transpirat, am asudat, nu am avut timp nici sa imi scot manusile, nici sa imi ajustez geaca, simteam ca orice activitate suplimentara imi va consuma din energia pretioasa, pe care o investeam non-stop punerii unui picior in fata altuia. Cand am ajuns la iesirea mea, as fi vrut sa ii strig un multumesc, dar pana si gatul parca imi era obosit si nu a mai reusit sa emita niciun cuvant. Insa dupa ce fiecare din noi am facut 10 pasi in directia noastra, ca un facut, am intors amandoi capul in urma si am schimbat o privire. A mea spunea multumesc si vreau sa cred ca ochii ascunsi de noapte si-au facut mai bine datoria decat buzele neputincioase.

Poate il voi mai intalni intr-o alta seara de iarna si imi voi plati restanta fata de el.