Ieri s-a implinit o luna de cand am plecat din Berlin. Acum altcineva sta in casa aceea, nu stim cine este, nu stim de unde este, dar vom pastra amintirile din Berlin cu noi, multi ani de acum incolo. Dar pentru ca luna aceasta s-a scurs repede, ea trebuie pusa pe hartie, pentru ca tot ce am trait se va evapora peste ani si ani, si eu nu vreau sa ramana doar: "Da, la sfarsitul lui 2013 am revenit in Romania". E mai mult de atat, sunt mai multe ganduri si sunt mai multe fapte, si doar scriindu-le, voi putea peste ani si ani sa reconsitui momentul.

Ultimele doua zile in Berlin nu au fost deloc usoare. Smotru, impachetat, sortat, inghesuit, eficientizat. Nu am ajuns nici in Padurea Verde, nici in Insula Muzeelor, nu mi-am luat nici "la revedere" de la Berlin, pentru ca duc cu mine mirosul salcamilor de pe strada noastra, teii de iunie, scaldatul din iulie, lumina calda de august, culorile toamnei, frigul ud al iernii. Duc totul, muzee, festivaluri, alergari in padure, oameni. Duc orasul si experienta, cu bune si rele. Nu regret nimic, nu sunt melancolica, privesc acum inainte pentru ca stiu ca vor veni alti ani, cand voi privi mai mult inapoi.

Vineri 20 decembrie, intr-un final glorios, mereu cu ochii pe ceas am reusit sa adun toate lucrurile in mijlocul camerei mici si in cele 2-3 ore cat am carat bagajele la masina am trecut prin stari contradictorii: 

ora 16.00- lucrurile nu au cum sa incapa toate in Logan,

ora 16.30- dupa ce am carat cate ceva si am umplut si ultimul gol de aer din portbagaj optimismul meu a crescut: incapem cu totul (trainer, ii, adidasi de alergare, corturi, tuci, cani, medicamente, carti si cate si mai cat strange omul intr-un...an!)

ora 17.00- bancheta incepe si ea sa se populeze cu cutii. Doamne cate mai sunt, sigur nu intram...

ora 18.00- dupa ce am asudat urcand de zeci de ori cele 4 etaje pana la apartamentul nostru (cam 6 etaje de Romania), dupa ce am facut si refacut aranjarea de pe bancheta si am construit in spatele nostru un zid inexpulgabil nu ne-au mai ramas prea multe pe afara. Deja la Atalasib s-a inchis, deci ori intra, ori lasam aici. Alegerea trebuie sa se faca cu mare atentie.

ora 18.30- montam suportul de schiuri si urcam si cele doua biciclete pe masina si totul intra la milimetru.

ora 19.30- ducem gunoiul, ne recuperam cautiunea, Loganul porneste la prima cheie si intram pe centura Berlinului.

Nu simt nimic acum. Nu am timp sa analizez sentimentele contradictorii care ma bantuie si cel mai probabil nu o voi face nici acasa. Frumosul si verdele Berlin ramane in urma. Impreuna cu griul si umedul Berlin. Oamenii frumosi ma asteapta acasa. Impreuna cu oamenii obositi, cu oamenii nemultumiti, cu oamenii incruntati. Vin toate la pachet. Nu cred ca exista locul perfect pentru nimeni. Exista locuri care ni se potrivesc la un moment din viata pentru ca raspund anumitor nevoi. Berlinul a raspuns nevoiei noastre de nou, ne-am dorit sa traim o perioada in strainatate, am realizat acest lucru, am invatat multe despre noi doi, despre romani, despre nemti, am testat idei preconcepute si ne-am intors mai bogati. Pentru noi, ceea ce conteaza este bogatia de sentimente si de trairi, o viziune diferita, poate o reprioritizare a valorilor. Stim la ce ne intoarcem si nu am chef sa despic firul in patru. Asa cum spuneam despre mine cu alta ocazie, atunci cand iau o decizie, merg inainte si nu ma uit inapoi.

Inainte ne asteapta lungul drum spre casa. Nu ne grabim nicaieri. Nu vrem decat sa ajungem la Slatina pana in Ajunul Craciunului.

"Soarta care ma goneste

Crucea poate c-o sa-mi dea, 

Insa dea-mi-o cat de iute... 

Voi purta-o-n tara mea!"

Inca din prima seara trecem in Cehia si conducem cativa zeci de kilometri, pana cand reusim sa ne lasam pe un drum secundar si gasim un loc unde sa ne expandam cortul. Din nou boschetari, cat de naturali ne simtim asa...

Sambata dimineata, paznicul care venise sa deschida fabrica langa care dormisem nu se mira de prezenta noastra acolo, totusi strangem catrafusele, le inghesuim din nou in masina si continuam pe drumurile Cehiei. Temenel, cu 90 de km/h, in general in spatele unui tir nu ne grabim nicaieri. Avem casa cu noi, suntem autonomi si indepenenti si vrem doar sa "drive safe for Christmas". Cehia e mai primitoare decat ultima data cand am fost pe aici si ne alinta cu un soare bland. Il lasam sa ne impresoare prin parbriz, prin geamurile laterale. Doamne, cat de dor mi-a fost de soare! Autostrazile se insira unele dupa altele, ne poarta inlantuit din tara in tara, stam in blocaj in Ungaria, inainte de Gyor, cautam drumuri laterale dar tot zen ramanem. Poate e de la sentimentul ca venim acasa, poate e de la soare, poate e pur si simplu de la faptul ca dupa cele 10 zile de sarbatori nu ne vom grabi inapoi spre Berlin, nu ne vom stressa ca nu ajungem la timp, nu vom conduce pana tarziu in noapte doar ca sa punem kilometri sub roti. Avem timp si asta vreau sa pastrez si in Romania. Imi voi scrie pe usi, pe caiete, pe laptop: "am timp"/ "este timp". Trebuie sa am timp in primul rand pentru mine, trebuie sa avem timp in primul rand pentru noi. Poti sa traiesti slow intr-un oras ca Bucurestiul? Da, cred ca poti. Trebuie numai sa iti constientizezi prioritatile.

Sambata noaptea intram in Romania prin vama Cenad (de care nu am auzit pana acum), tranzitam Timisoara pustie si ne miram de drumul bun si liber spre Lugoj si Caransebes. Dormim iarasi in camp si la ora 9.00 ne trezim cu cortul inghetat, dar cu un soare jucaus prelingandu-se prin tenta rosie. Ies in campul brumat bine si zambesc la soare. 

"Salutare, cer albastru, 

Vai si dealuri, aer viu!... 

Salutare, Romanie!... 

Boschetari de Romania

"Pribegind in tari straine,

Ani intregi am suspinat, 

Si din trista-mi departare

Sufletu-mi intraripat 

Catre Dunarea cea lata 

Ma facea ca sa reviu;... 

Dunarea ma readuse... 

Mana, mana, surugiu!"

Oprim in Bals ca sa imi incarc ceva credit pe cartela de Vodafone pentru ca cea de Germania era consumata. E duminica, 22 decembrie si gasesc o casa de schimb valutar unde se ofereau destul de multe servicii. La ghiseu era o domnisoara de-a locului care facea de toate: numara banii unui client, simultan ma ajuta pe mine cu ceva credit de reincarcare, apoi schimba niste bani, incasa o factura. Cate doua lucruri in acelasi timp, eventual. Micul Napoleon de care ma dezobisnuisem in Germania.

Recunosc orice poteca, 

Orice ramuri, orice flori... 

Patria-mi isi desfasoara 

ampii vecinic roditori! 

Iata puntile de barne,... 

Morile, izvorul viu... 

Iata crucile vopsite...

Mana, mana, surugiu!

Ajunsi la Izvoru

Supa din care am mancat pana nu am mai putut

Definitivam sentimentul "acasa" cand ne strangem la Cristi, pe 26 decembrie si povestim ca si cum ieri am fi plecat din Piranha si mai apoi cand ajungem in Bucegi, pe potecile pe care le stim cu ochii inchisi. Acasa este un loc si este un sentiment. Acasa poti sa te simti oriunde si nicaieri. Acasa poti sa te simti de unul singur sau in mai multi. "Acasa este acolo unde iti este si inima" (Plinius cel Batran).