Oglinda Lunii

Ieri s-a implinit o luna de cand am plecat din Berlin. Acum altcineva sta in casa aceea, nu stim cine este, nu stim de unde este, dar vom pastra amintirile din Berlin cu noi, multi ani de acum incolo. Dar pentru ca luna aceasta s-a scurs repede, ea trebuie pusa pe hartie, pentru ca tot ce am trait se va evapora peste ani si ani, si eu nu vreau sa ramana doar: "Da, la sfarsitul lui 2013 am revenit in Romania". E mai mult de atat, sunt mai multe ganduri si sunt mai multe fapte, si doar scriindu-le, voi putea peste ani si ani sa reconsitui momentul.

Ultimele doua zile in Berlin nu au fost deloc usoare. Smotru, impachetat, sortat, inghesuit, eficientizat. Nu am ajuns nici in Padurea Verde, nici in Insula Muzeelor, nu mi-am luat nici "la revedere" de la Berlin, pentru ca duc cu mine mirosul salcamilor de pe strada noastra, teii de iunie, scaldatul din iulie, lumina calda de august, culorile toamnei, frigul ud al iernii. Duc totul, muzee, festivaluri, alergari in padure, oameni. Duc orasul si experienta, cu bune si rele. Nu regret nimic, nu sunt melancolica, privesc acum inainte pentru ca stiu ca vor veni alti ani, cand voi privi mai mult inapoi.

Vineri 20 decembrie, intr-un final glorios, mereu cu ochii pe ceas am reusit sa adun toate lucrurile in mijlocul camerei mici si in cele 2-3 ore cat am carat bagajele la masina am trecut prin stari contradictorii: 

ora 16.00- lucrurile nu au cum sa incapa toate in Logan,

ora 16.30- dupa ce am carat cate ceva si am umplut si ultimul gol de aer din portbagaj optimismul meu a crescut: incapem cu totul (trainer, ii, adidasi de alergare, corturi, tuci, cani, medicamente, carti si cate si mai cat strange omul intr-un...an!)

ora 17.00- bancheta incepe si ea sa se populeze cu cutii. Doamne cate mai sunt, sigur nu intram...

ora 18.00- dupa ce am asudat urcand de zeci de ori cele 4 etaje pana la apartamentul nostru (cam 6 etaje de Romania), dupa ce am facut si refacut aranjarea de pe bancheta si am construit in spatele nostru un zid inexpulgabil nu ne-au mai ramas prea multe pe afara. Deja la Atalasib s-a inchis, deci ori intra, ori lasam aici. Alegerea trebuie sa se faca cu mare atentie.

ora 18.30- montam suportul de schiuri si urcam si cele doua biciclete pe masina si totul intra la milimetru.

ora 19.30- ducem gunoiul, ne recuperam cautiunea, Loganul porneste la prima cheie si intram pe centura Berlinului.

Nu simt nimic acum. Nu am timp sa analizez sentimentele contradictorii care ma bantuie si cel mai probabil nu o voi face nici acasa. Frumosul si verdele Berlin ramane in urma. Impreuna cu griul si umedul Berlin. Oamenii frumosi ma asteapta acasa. Impreuna cu oamenii obositi, cu oamenii nemultumiti, cu oamenii incruntati. Vin toate la pachet. Nu cred ca exista locul perfect pentru nimeni. Exista locuri care ni se potrivesc la un moment din viata pentru ca raspund anumitor nevoi. Berlinul a raspuns nevoiei noastre de nou, ne-am dorit sa traim o perioada in strainatate, am realizat acest lucru, am invatat multe despre noi doi, despre romani, despre nemti, am testat idei preconcepute si ne-am intors mai bogati. Pentru noi, ceea ce conteaza este bogatia de sentimente si de trairi, o viziune diferita, poate o reprioritizare a valorilor. Stim la ce ne intoarcem si nu am chef sa despic firul in patru. Asa cum spuneam despre mine cu alta ocazie, atunci cand iau o decizie, merg inainte si nu ma uit inapoi.

Inainte ne asteapta lungul drum spre casa. Nu ne grabim nicaieri. Nu vrem decat sa ajungem la Slatina pana in Ajunul Craciunului.

"Soarta care ma goneste

Crucea poate c-o sa-mi dea, 

Insa dea-mi-o cat de iute... 

Voi purta-o-n tara mea!"

Inca din prima seara trecem in Cehia si conducem cativa zeci de kilometri, pana cand reusim sa ne lasam pe un drum secundar si gasim un loc unde sa ne expandam cortul. Din nou boschetari, cat de naturali ne simtim asa...

Sambata dimineata, paznicul care venise sa deschida fabrica langa care dormisem nu se mira de prezenta noastra acolo, totusi strangem catrafusele, le inghesuim din nou in masina si continuam pe drumurile Cehiei. Temenel, cu 90 de km/h, in general in spatele unui tir nu ne grabim nicaieri. Avem casa cu noi, suntem autonomi si indepenenti si vrem doar sa "drive safe for Christmas". Cehia e mai primitoare decat ultima data cand am fost pe aici si ne alinta cu un soare bland. Il lasam sa ne impresoare prin parbriz, prin geamurile laterale. Doamne, cat de dor mi-a fost de soare! Autostrazile se insira unele dupa altele, ne poarta inlantuit din tara in tara, stam in blocaj in Ungaria, inainte de Gyor, cautam drumuri laterale dar tot zen ramanem. Poate e de la sentimentul ca venim acasa, poate e de la soare, poate e pur si simplu de la faptul ca dupa cele 10 zile de sarbatori nu ne vom grabi inapoi spre Berlin, nu ne vom stressa ca nu ajungem la timp, nu vom conduce pana tarziu in noapte doar ca sa punem kilometri sub roti. Avem timp si asta vreau sa pastrez si in Romania. Imi voi scrie pe usi, pe caiete, pe laptop: "am timp"/ "este timp". Trebuie sa am timp in primul rand pentru mine, trebuie sa avem timp in primul rand pentru noi. Poti sa traiesti slow intr-un oras ca Bucurestiul? Da, cred ca poti. Trebuie numai sa iti constientizezi prioritatile.

Sambata noaptea intram in Romania prin vama Cenad (de care nu am auzit pana acum), tranzitam Timisoara pustie si ne miram de drumul bun si liber spre Lugoj si Caransebes. Dormim iarasi in camp si la ora 9.00 ne trezim cu cortul inghetat, dar cu un soare jucaus prelingandu-se prin tenta rosie. Ies in campul brumat bine si zambesc la soare. 

"Salutare, cer albastru, 

Vai si dealuri, aer viu!... 

Salutare, Romanie!... 

Boschetari de Romania

"Pribegind in tari straine,

Ani intregi am suspinat, 

Si din trista-mi departare

Sufletu-mi intraripat 

Catre Dunarea cea lata 

Ma facea ca sa reviu;... 

Dunarea ma readuse... 

Mana, mana, surugiu!"

Oprim in Bals ca sa imi incarc ceva credit pe cartela de Vodafone pentru ca cea de Germania era consumata. E duminica, 22 decembrie si gasesc o casa de schimb valutar unde se ofereau destul de multe servicii. La ghiseu era o domnisoara de-a locului care facea de toate: numara banii unui client, simultan ma ajuta pe mine cu ceva credit de reincarcare, apoi schimba niste bani, incasa o factura. Cate doua lucruri in acelasi timp, eventual. Micul Napoleon de care ma dezobisnuisem in Germania.

Recunosc orice poteca, 

Orice ramuri, orice flori... 

Patria-mi isi desfasoara 

ampii vecinic roditori! 

Iata puntile de barne,... 

Morile, izvorul viu... 

Iata crucile vopsite...

Mana, mana, surugiu!

Ajunsi la Izvoru

Supa din care am mancat pana nu am mai putut

Definitivam sentimentul "acasa" cand ne strangem la Cristi, pe 26 decembrie si povestim ca si cum ieri am fi plecat din Piranha si mai apoi cand ajungem in Bucegi, pe potecile pe care le stim cu ochii inchisi. Acasa este un loc si este un sentiment. Acasa poti sa te simti oriunde si nicaieri. Acasa poti sa te simti de unul singur sau in mai multi. "Acasa este acolo unde iti este si inima" (Plinius cel Batran).

Intoarcerea acasa imi provoaca o bucurie fara margini. Insa bucuria mea este doar parte din bucuria generala, pentru ca la ea se adauga si toate sentimentele nutrite (rostite sau nerostite) de parintii nostri. Iar atunci cand ne-am hotarat ca locul nostru nu e in Berlin/Germania, am stiut ca aceasta e cea mai buna decizie pentru noi si pentru ei. Ma indoiesc in continuare ca e cea mai buna decizie pentru copii nostri (viitori), dar macar pot sa sper ca voi reusi sa gasesc o nisa si in sensul acesta, chit ca ea se va numi Montessori, Waldorf sau homeschooling. Insa acum nu vreau sa vorbesc despre ceea ce nu am, ci doar despre ceea ce exista deja. Conceptiile noastre (ale mele si ale lui Radu) sunt foarte apropiate in ceea ce priveste stilul de viata, iar daca vom fi sanatosi si vom avea atatia bani cat sa ducem un trai decent, suntem siguri ca prezenta noastra acasa, alaturi de parinti, va conta mai mult decat toti banii din lume, trimisi de la mii de kilometri distanta. E adevarat, e bine sa ai bani, dar ei nu tin loc nici de dragoste, nici de afectiune. Ei cumpara timpul unei infirmiere, insa nu aduc aceeasi alinare pe care o aduce prezenta unei persoane dragi aproape. Si nimeni nu poate avea grija cu mai mult drag de parintii tai, decat poti sa ai tu. Asa cum mi-a repetat bunica de nenumarate ori: "sangele apa nu se face".

Apoi, nu pot sa nu ma gandesc cata bucurie le vor aduce nepotii. Si cat ajutor vor insemna pentru noi, atunci cand va veni vremea copiilor. Este interesant sa analizez cum cele 18 luni de Berlin mi-au inversat conceptiile. Atunci cand am plecat ma gandeam in primul rand ca le vom oferi copiilor nostri o viata mai buna si mai multe sanse decat ar avea in Romania. Insa departe fiind ne-am dat seama cat de multi suntem legati de "acasa". De parinti, de prieteni, de Carpati, de oamenii extraordinari pe care i-am intalnit in tara de-a lungul timpului. Probabil, chiar daca la un moment dat conditiile economice/financiare ne vor sili sa plecam din nou undeva, in lume, va ramane mereu dorinta de a te intoarce acasa. Asa cum spunea si Claudia, cand emigrezi undeva, trebuie sa te hotarasti in primii ani ce vrei sa faci mai departe: sa te integrezi in noua societate, sa revii de unde ai plecat...Cu cat vei amana mai mult luarea unei decizii, cu atat va fi mai greu sa te hotarasti, legaturile de acasa se vor raci usor, usor, te vei indeparta de prieteni, etc. Iar daca in noua ta patrie nu iti vei face noi prieteni, ci doar niste cunostinte, vei ajunge sa te simti singur, sa traiesti singur, sa razi singur si sa plangi singur. De murit, mori oricum singur dar intrebarea e cum traiesti pana atunci?

Acum o saptamana am vazut un documentar/film produs de BBC despre viata germanului de rand. Trebuie sa spun din capul locului ca nu este la fel peste tot in Germania, ca nu toti nemtii traiesc la fel, insa as putea sa insir cateva lucruri pe care le-am experimentat si eu cat am stat in Germania, si care se regasesc si in acest documentar:

- importanta si traditia intreprinderilor mici si mijlocii;

- seriozitatea cu care este privita munca in Germania;

- importanta pe care nemtii o acorda ordinii si curateniei in casa;

- faptul ca nemtii sunt destul de cumpatati cand vine vorba de bani. Nu cheltuiesc prea mult, mancarea este relativ ieftina, multi folosesc oricum magazinele de discount etc;

- religioziatatea programului de liniste;

- numarul destul de mare de femei care stau acasa (datorita sistemului de taxe, datorita programului scolilor etc);

- rata mica a natalitatii, care se incapataneaza sa ramana mica indiferent de masurile pe care le iau autoritatile in acest sens (despre care am mai scris aici).

 -vremea (vremea aceea gri e atat de comuna in Germania, de-a latul tarii si de-a lungul a 6 luni din an);

- numarul mare de masini germane de pe sosele;

- numarul mare de cluburi/asociatii pentru orice.

- preferinta oamenilor spre a inchiria vs a detine o propietate (si cu atat mai putin un apartament de bloc intr-un oras mare).

- partea cu folosirea telefonului/emailul personal la locul de munca nu este 100% adevarata. Depinde unde lucrezi, ce profil are compania, cat de deschisa/traditionalista este. Dar in Germania se pierde mult mai putin timp "taind frunza la caini", fata de Romania, cel putin.

- renegocieri de salariu la fiecare 6 luni/1 an? Nu se prea practica. Cam singura posibilitate de a castiga mai mult este fie prin promovare, fie schimbandu-ti jobul.

- minutul 16.40: planen/ a planifica. Probabil unul din cele mai importante cuvinte din stilul de viata german.

Der Durchschnitts Deutsche"/Germanul de mijloc, l-am cautat si pe acesta pe youtube si l-am vazut. E plin de cifre si e doar in germana, in noua parti, dar tot ramane interesant, daca sunteti curiosi, aveti rabdare si intelegeti limba germana. Documentarul e aici.

Teii in floare, mirosul dulce si greu, mai ales dupa ploaie, nu m-au dezamagit nici anul acesta si imi aduc aminte seara de seara ca s-a implinit un an de Berlin. Intial aveam un alt plan pentru postarea de fata dar l-am schimbat din mers. Va fi o postare si vesela si trista, asa cum este insasi viata caci anul de viata printre straini a venit la pachet cu lectii si schimbari, dar a adus cu sine multa sondare interioara. Astfel:

+

- Am invatat in anul acesta mai multe despre mine decat am facut-o in cei 10 ani anteriori. Acum daca ma intreaba cineva care imi sunt valorile in viata pot sa raspund fara sa clipesc.

- Am invatat (dar trebuie sa repet in permanenta) sa am rabdare si sa judec la rece. La prima impresie nemtii iti par prietenosi, dar asta e valabil doar cat timp fiecare are ceva de castigat si doar la modul aparent. Saluta cu zambetul pana la urechi si isi iau la revedere de parca ar fi prieteni la catarama, insa apoi fiecare se inchide in el si traieste mai mult pentru familie. Nu am reusit nici sa ne intelegem cu colegul nostru de apartament si nici cu alti oameni cu pasiuni comune. Si daca eu nu am reusit nu e ceva nou, dar cum nici lui Radu nu i-a iesit, inseamna ca la mijloc e o problema.

- Am invatat sa gatesc, sa apreciez fructele si legumele pe care in Romania le consideram ceva de la sine inteles si am invatat ca viata are gust (la propriu).

- Am invatat atat de multe despre Germania! Am fost prin atat de multe locuri, mereu in miscare, mereu cu dorinta de a cunoaste, incat am ajuns sa ne facem hrana din nou. Am descoperit ca istoria si arta sunt frumoase daca iti sunt traduse pe inteles si daca te confrunti cu ele.

- Am invatat ceva germana (stiu ceva mai multa decat atunci cand am plecat, deci a iesit pe plus).

- Am dobandit un crez profesional si stiu cam ce mi-ar place sa fac in viata.

- Am dobandit usurinta in a schimba limbile straine intre ele si pot sa trec cat ai clipi din engleza in franceza si apoi in germana si retur.
- Am invatat ca Radu are mai multa incredere in mine decat am eu si am invatat sa il iubesc si mai mult pentru asta.

-

In egala masura insa:

- Mi-am pierdut unele din abilitatile profesionale si sper sa dau rugina jos cat mai repede de pe ele.

- Am fost mai mult trista decat vesela, m-am simtit vaduvita de ceva din interior, uneori goala, alteori melancolica. Sentimentele astea nu sunt neaparat noi, insa traite dupa 2-3 ani atat de plini, de rotunzi, de perfecti, m-au lovit frontal si m-au gasit cu garda jos.

- Am plans mult, mai ales la inceput.
- Mi-am pierdut forma fizica (si asta se remediaza)

- Am uitat limba romana (noroc ca o mai exersez cu scrisul) sau mi-am pierdut abilitatile de a gasi la timp cuvinte mai complicate potrivite in context (se repara si asta).

- Mi-au lipsit cei dragi. Sansa mea s-a numit internetul ce regrupa pozele prietenilor, jurnalele oamenilor pe care ii urmaresc, conferintele de acasa etc. Citeam undeva ca internetul este o piedica impotriva integrarii. E perfect adevarat, insa pe mine m-a salvat de la dezintegrare. Nu pot sa imi imaginez cat de lunga ar fi fost ziua cu o carte in limba germana in mana din care nu as fi inteles in primele 3 luni mai nimic. Dar probabil as fi invatat ceva mai multa germana.

Si lista va continua pe masura ce ideile mi se vor mai aduna si se vor mai separa din marea de impresii, in seara aceasta destul de inerta.

Aventura mea ca somer in Germania continua. Dorind prin luna iunie sa aplic la diverse joburi, am descoperit un nou sistem de lucru al agentiilor particulare pentru ocuparea fortei de munca. Pentru a intermedia anjagarea, oamenii percep o taxa (destul de mare-cam 2000 de euro). Daca esti somer, ai dreptul sa obtii din partea statului un voucher. Trimiti copia la agentie, oamenii fac intermedierea si daca firma beneficiara te angajeaza, le dai celor de la agentie voucherul si ei primesc cam 2000 de euro de la statul german. 

Afland aceste lucruri de la o angajata a unei asemenea firme, ce in plus s-a aratat contrariata ca de 3 saptamani nu m-am declarat somer, am zis ca ar fi bine sa o fac si pe asta. O noua experienta, lucruri noi invatate.

Asa ca am intrat in morisca si....ooo, morisca functioneaza atat de bine, incat la un moment dat imi era frica cum ca nu o sa mai ies. Deja parca incepuse sa imi miroasa a pericol si vai de cel ce intra in joc fara temele facute, caci sistemul te poate conduce spre actiuni pe care nici nu le intentionai la momentul 0, de care nu erai neaparat constient si pe care le faci acum din inertie.

Deci, ma duc eu la "Agentia pentru ocuparea fortei de munca" din cartierul meu, si le cer voucherul cu pricina. Functionara de la ghiseu ma intreaba de buletin si cand afla ca nu m-am inregistrat la ei, isi da ochii peste cap, imi pune in brate o tona de hartii si imi face programare luni dimineata la ora 8, sa vin cu hartiile completate. 

Ma duc cuminte la ora 9 si ceva, ca doar nu era sa ma inghesui cu toti oamenii la coada la prima ora. Scap basma curata de la receptie si ma pun sa astept pentru o discutie face-to-face. Am pierdut 2 ore din viata asteptand. In final sunt strigata. Interlocutoarea mea este o doamna pe la 50 de ani, care incearca sa imi introduca CV-ul intr-un sistem informatizat si ne lovim de diferentele dintre sistemele de invatamant. Dupa 30 de minute de explicatii, incep sa ma enervez si imi pierd rabdarea. In final biruim si aflu ca nu am dreptul la voucher pentru ca nu am lucrat 1 an in Germania. De fapt nu am niciun drept. Wonderful, iarasi mi-am luat teapa. Daca stiam sa intreb de la inceput, din prima zi, rezolvam fara asteptari de ore intregi. Singurul castig al intregii zbateri pe uscat a fost ca am vorbit 30 de minute in ceva ce vrea sa fie germana. 

La 2-3 zile distanta incepe sa ploua in cutia de scrisori cu plicuri de la "Agentia de ocupare a fortei de munca". Invitatii pentru noi "consilieri" si oferte de joburi. Nimic din ofertele trimise nu se potriveste cu profilul meu si stiu foarte bine ca daca nu este o compatibilitate de 100% mai bine nu aplici. Plus ca toate sunt doar de la agentii de lucru temporar, care te vor chema oricum la o discutie, dupa care peste cateva sapatamani iti trimit un mail cum ca nu au gasit nimic care sa ti se potriveasca. In consecinta nu dau curs niciunei oferte, desi la finalul ofertei aveam un formular pe care trebuia sa il completez, sa scriu daca am fost angajata de acea agentie, daca am fost la interviu, daca am respins oferta sau sa motivez de ce nu am aplicat si apoi sa le trimit "Agentia de ocupare a fortei de munca". Tu esti nebun? Sa fac asta pentru fiecare oferta din cele 3-4 oferte inutile primite zilnic? Acum mi-am dat seama ca oamenii astia nu sunt pe treaba lor si ca e timpul sa scap.

Printre teancurile de plicuri primite, alte formulare de completat, alte dead-lineuri cand trebuia sa le duc, alta invitatie la consiliere. Bai oameni buni, voi sunteti nebuni, eu m-am angajat cumva la voi?

Pornita fiind sa le dau ignore si un "sterge-ma din baza ta de date", imi schimb punctul de vedere pe ultima suta de metri si dau curs unei invitatii. Aflu la fata locului ca CV-ul meu era incomplet si ca vroiau sa il personalizeze. Mai stau 30 de minute de vorba in germana cu o alta functionara, completam diverse abilitati, ii explic cam ce job caut si tanti cauta 15 minute un job potrivit, dar din pacate toate cereau germana fluent. Perfect, cerinta asta am mai auzit-o deja, germana mea nu e decat "buna", acum pot sa plec? Cica nu, trebuie sa facem document sa scriem ce am facut azi. Tanti ma pune sa imi imbunatatesc germana pana peste 3 luni si ii raspund ca lucrez la asta, cursuri, nebunii...Cica doar de 2 ori pe saptamana nu e suficient, trebuie intensiv, uite poti sa inveti de aici, si de aici. Tanti, "ma lesi"?  Astea sunt niste site-uri obosite. De pe ele nu o sa invat niciodata sa vorbesc corect. Imi mai da vreo 3 teme de casa legate de aplicatii la joburi si eu nu stiu cum sa fug mai repede. Ajunsa in fata bicicletei, trag adanc aer in piept, bucuroasa ca am scapat si ma indrept spre casa, convinsa sa le dau un mail de adio.

Intre timp scrisorile incep sa curga, cu aceleasi joburi nepotrivite. La un moment dat ajung la capatul rabdarilor si le dau un mail in care, in germana mea necizelata le spun ca atata timp cat nu primesc niciun beneficiu din partea lor (nu tu ajutor de somaj, nu tu asigurare, nu tu voucher de intermediere), ar face bine sa ma lase in pace cu ofertele lor de joburi total nepotrivite. Imi pastrez ca rezerva un al doilea discurs prin care sa le spun ca osteneala mea de a merge la doua "consilieri" nu mi-a adus nimic bun, in afara de timp pierdut si nu a schimbat nimic in ofertele lor. Dau mailul cu "sterge-ma din baza ta de date" si ma bucur ca nu traiam acum 70 de ani, cand cine stie, pentru asemenea ofense prin ce lagar de concentrare sfarseam.

Primesc mailul de confirmare, scrisorile se opresc si ele si rasuflu usurata. Era cat pe aci'!

Atunci cand am venit in Germania, tara unde cainii umblau cu covrigi in coada, am descoperit ca a-ti gasi un job in Berlin nu e o treaba de 2-3 saptamani si ca angajatorul german e foarte diferit de cel roman. Vorba romaneasca: "cate bordeie atatea obiceie".

Am sondat sistemul de recrutari vreo 4 luni (cu ceva pauze) si in perioadele in care trimiteam aplicatii era aproape un job cu norma intreaga. Acum nu va imaginati ca toti somerii nemti muncesc pe branci sa aiba un job Sunt destui oameni (inclusiv imigranti cu vechime) ce beneficiaza pe durate foarte lungi de ajutoarele sociale destul de mari acordate de stat.

Dar sa revenim la cei care isi cauta totusi un loc de munca si care in plus nu prea stiu de unde sa inceapa.

Disclaimer: postarea de fata nu se doreste nici pe departe a fi un ghid in acest sens, si este parerea mea proprie si personala pe marginea acestui subiect.

Procesul de concepere, scriere si trimitere a aplicatiilor nu e chiar asa de intuitiv. Drept dovada, scolile populare (Volkshochschulen) ofera cursuri pe aceasta tema organizate special pentru imigranti.

Pe de alta parte angajatorul german isi lasa timp. Cu o perioada de preaviz de 3 luni, isi asigura spatele: timp acoperitor atat pentru recrutare, cat si pentru formare. Ca atare nu luam cel mai bun om pe care il gasim dupa 2 saptamani (nu de alta dar ne-am trezit oricum prea tarziu si suntem stransi cu usa) asa cum se intampla in Romania, ci cautam persoana care se se potriveasca perfect cu postul scos la concurs. Pentru ca ma jur ca este un concurs. Am vazut anunturi care stateau si luni intregi pe siteurile de recrutare fiind reinnoite periodic. Din 100 de aplicatii primite, sunt chemati la interviu 10-15 oameni si raman 1 sau 2. Munca mare la recrutare daca e sa o luam asa, din fericire exista mai tot timpul "un negru mititel" (un practicant de fapt) care sta si triaza CV-urile pentru ca originalitatea nu e punctul forte cautat de angajatori in Germania. Daca sabloane originale pot atrage privirile, ar trebui sa ai totusi si ceva valoros in CV stiti versurile acelea ale lui Octavian Paler:

"Am invatat ca te descurci si ti-e de folos farmecul cca 15 minute 

Dupa aceea, insa, ar fi bine sa stii ceva.".

Insa pana sa ajungi sa iti trimiti aplicatia este cale lunga.

CV-ul se face dupa un anumit format, logic si ordonat, da, ca asa sunt nemtii. Apoi vine beleaua. CV-ul ar trebui sa aiba cam 2 pagini si daca ai multe de zis, va trebui sa spicuiesti, daca ai avut mai multi angajatori si ai activat in domenii diferite ar trebui sa alegi ce e relevant pentru pozitia la care aplici. Nu insiri totul pe hartie si il lasi pe acel "negru mititel" sa aleaga ce ii place.

Dar daca ai prea multe "drumuri" profesionale iarasi nu e bine vazut, iar daca ai pauze prea dese sau prea mari in acitivitate, iarasi nu e bine si trebuie sa ai explicatii de prima clasa pregatite pentru interviu (asta daca ajungi pana acolo).

Deci dupa ce inghesui cat de mult poti in 2 pagini aerisite si le personalizezi pentru fiecare pozitie in parte, te apuci sa compui scrisoarea de intentie. La fel, musai personalizata. Din capitolul personalizare face parte un paragraf explicativ in care sa spui ce te intereseaza pe tine la firma in cauza si de ce ai aplicat tocmai la ei. Asa ca mai faci ceva munca de documentare inainte si nu uploadezi doar o scrisoare de intentie pe site-ul care continea anuntul de angajare.

Apoi pregatesti documentele care sa ateste ce ai scris in CV. Acte de studii, formari profesionale, certificari, totul la pachet, scanat si pus la o parte.

Mai pregatesti si o foaie de prezentare (personalizata pentru fiecare aplicatie) cu coordonatele tale, ale angajatorului si o fotografie profesionala in care sa nu fi nici prea serios, nici prea zambaret, dar sa emani siguranta si optimism etc

Si acum le reunesti intr-un document .pdf pe toate in ordinea urmatoare:

- foaie de prezentare (din fericire nu este obligatorie)

- scrisoare de intentie (nu toti angajatorii o cer)

- CV

- acte/documente.

Acum, daca le faci in orice limba diferita de cea materna, ar trebui ca un nativ sa ti le verifice, de unde o alta bataie de cap, daca tu schimbi continutul la fiecare aplicatie.

Si cu acest hop trecut, compui un mail frumos si le trimiti, asta daca nu vrei sa o faci prin posta.

...Si astepti, si astepti...

Primesti mai intai un mail automat cum ca ti-au primit aplicatia.

Peste ceva timp (intervalul poate fi cuprins intre 2 zile si 2 saptamani) fie primesti un mail care poate sa contina orice:

- un refuz

- niste teste suplimentare

- o invitatie la interviu.

fie in varianta scurta esti sunat (exclus pentru refuz).

Oricum, mai totdeauna, persoana cu care vei tine legatura va fi diferita de persoana cu care vei sustine interviul.

Daca ajungi la interviul fata in fata (ai grja inainte de asta, in schimbul de mailuri sa intrebi in ce limba va fi interviul-pana acum am avut interviuri in engleza, franceza si germana, sau chiar amestecate), ce aici se numeste Vorstellungsgespräch- adica discutie de prezentare, ai mai facut un pas inainte.

Cam aici insa ma impotmoleam eu. Fata de interviurile din Romania unde oamenii de la HR cautau sa te puna in cele mai ciudate situatii, cu cele mai stupide intrebari, aici dupa ceva observatii, am constatat ca repertoriul este in mare acelasi. Anagajatorul intreaba aproape mereu acelasi lucru si tu trebuie sa raspunzi / sa intrebi aproape mereu ce i-ar placea anagajatorului sa auda. E ca un joc de teatru si nu iti este neaparat folositor daca esti cinstit.

Astfel la intrebarea clasica "ce defecte ai", trebuie sa alegi musai un defect, pe care din vorba sa il intorci in favoarea ta. Nu va dau exemple, ia sa va bateti si voi capul! Partea buna e ca poate sa fie si un defect inventat, odata ce te-ai vazut cu boii in caruta (adica cu contractul semnat) nu conteaza foarte tare.

Apoi urmeaza etapa cheie: in care tu pui intrebari. Evident nu vei pune intebari despre contract, ci despre firma/proiect si cel mai bine despre cum o sa se desfasoare primele tale zile/saptamani in cazul in care vei fi cel ales. V-am zis doar ca e un joc de roluri!

Daca la interviul asta nu ti-ai taiat craca de sub picioare, nu stiu ce mai urmeaza. In Romania ar fi urmat o tona de teste, aici, am patit asta intr-un singur loc, unde interviul si testele au venit la pachet si unde m-am si angajat.

Dar cum acum urmeaza o noua runda de aplicatii, poate o sa aflu si care e continuarea in cazul in care ai trecut si de interviu. Din discutiile anterioare doar intr-un singur caz mi s-a spus explicit ca va urma un test, in rest, in celelalte cazuri s-a subinteles ca daca voi fi acceptata, voi fi invitata sa semnez contractul.

Mai exista varianta destul de raspnadita pentru joburile entry-level, ca recrutarea sa nu fie organizata de anagajator, ci de o agentie de recrutare, de unde, de cele mai multe ori ai o etapa suplimenatara, caci dupa ce persoana din agentie iti verifica documentele, te invarte pe degete cu vorbe atent ticluite (ma rog, fiecare isi stie meseria) si ii place de tine, te recomanda adevaratului anagajator, unde procedura se repeta.

Deci, acum vedeti de ce v-am spus ca e cu norma intreaga?

Poate mai dezvolt tema, caci presimt ca in curand voi avea noi impresii la cald.

Scriam intr-o postare din februarie 2012 ca "Uneori linistea dinaintea furtunii, nu ascunde o furtuna, ci o liniste si mai mare".  Pe atunci spuneam cele de mai sus pentru ca aflasem ca imi voi pierde locul de munca. Ma rog, puteam sa nu o fac si puteam sa accept niste conditii care nu imi conveneau si sa raman tot acolo, insa dupa ce am aflat vestea nu am stat sa cantaresc prea mult. Intr-o singura seara am hotarat cu Radu ca asta e sutul in fund care ne trebuie si am aterizat in cateva luni in Berlin. Dupa 4 luni de frustari in capitala Germaniei mi-am gasit un loc de munca care dupa o perioada de acomodare mi s-a parut nespus de confortabil. Am mai avut scurte rabufniri intentionand sa gasesc ceva mai provocator de lucru, dar m-am complacut in comoditate. Program flexibil si dupa ce am strans ceva experienta, stress minim. De fapt nu m-am complacut neaparat pentru ca timpul liber pe care il aveam la munca il dedicam intr-o masura destul de mare studiului limbii germane si astfel nu simteam ca il irosesc chiar pe tot. 

Si aici a venit pana la urma o perioada cu multa liniste ce prevestea o alta schimbare de curs. 

Acum cu un nou sut in fund si o recomandare buna in buzunar voi incepe din nou sa caut un angajator si poate scot de a naftalina un articol scris in prima runda de cautat joburi, dar care a ramas in sertar in care povesteam ca a cauta de munca in Berlin e un job cu norma intreaga. Ma cam ingrozeste sa ma apuc din nou de scris CV-uri, scrisori de intentie si sa ma duc din nou la interviuri in care primesti aceleasi intrebari. Noroc ca intre timp m-am prins ca si in Germania se mai minte frumos la interviuri si daca joci intotdeauna cu cartile pe fata pierzi.

Pana una alta insa plec in vacanta. Nu ca nu as fi avut suficiente vacante pana acum, dar una in plus nu strica niciodata.

UPDATE

Intre vacanta si veste s-a interpus si ultima zi la munca. Intervalul de "pregatire" trebuia sa fie mai lung dar avand in vedere ca eu aveam deja planificata vacanta a fost usor sa cadem la o intelegere avantajoasa pentru ambele parti. Si totusi in singura zi ramasa la mijloc colegii m-au suprins cu flori si cu mesaje de ramas bun. Si astea nu inseamna foarte mult,insa impresia lasata in urma e ceea ce conteaza. Au cunoscut un roman care putea sa isi faca treaba cu seriozitate, caruia nu i s-a reprosat niciodata nimic, care facea sport si isi petrecea concediile pe munte ori pedala cate 20 de km dus si alti 20 de km intors spre serviciu. Prin experienta practica acum Romania nu va mai insemna doar cercestori, tigani si hoti (majoritatea produsului de export in Franta). Si cred ca lucrurile trebuiesc privite mereu constructiv, puterea exemplului fiind cea mai buna reclama pe care ne-o putem face. Iar exemplele negative nu pot fi combatute decat cu exemple pozitive.

Vazuta din Romania, Germania mi se parea o societate in care nu este loc de greseala, in care fiecare isi face treaba cu o precizie si un angajament exemplar, intr-un mod ireprosabil. Vazuta din interior, de multe ori am impresia asta si (inca mai) cred ca neamtul isi face treaba mai bine si cu mai multa seriozitate decat alte popoare. Dar intotdeauna exista situatii care iti dau peste cap aceste mentalitati confectionate pe genunchi si care nu au fost supuse testului timpului.

E adevarat ca subiectul pe care il expun mai jos este inca o gaura neagra  pentru foarte multi din angajatii din sistemul de stat sau din sistemul privat care au de-a face cu romanii sau bulgarii ce vor sa se angajeze in Germania, dar o asemenea  pata cenusie nu ar trebui sa existe intr-un popor ce se vrea perfectionist si guvernat de reguli clare.

Imaginati-va Europa ca pe un oras, Germania centrul acestuia si Romania si Bulgaria -2 periferii, mahalele, desi cred ca frantuzescul "banlieue" reda mai bine termenul pe care il caut. Locuitorii de acolo sunt tolerati de catre primar si de catre consilieri, dar nimeni nu prea isi bate capul cu ce se intampla in acea zona. Viata totusi curge in ritmul ei si la centru si la periferie si o prapastie se casca usor, usor. Prapastia asta se niveleaza cu legi si proceduri care sa permita, virtual, locuitorilor din mahala sa acceada la oras, dar nimeni nu sta sa isi bata capul cu ele pentru ca sunt mult prea incalcite. Totusi pentru ca vorbim de un oras civilizat, trebuie sa avem o autoritate care sa aiba in grija si acesti oameni si sa ofere drepturi de a lucra la oras. La nemti ea are un nume lung, asa ca o sa folosesc prescurtarea: ZAV si se gaseste intr-un oras necunoscut din vestul Germaniei- Duisburg.

Cum am ajuns la ea?

Pai cineva de la o agentie de recurtare imi cere permis de munca dar nu imi zice de unde sa il obtin caci nu stie. Ea stie ca vrea permis de munca.

Asa ca ma duc la Agentia nationala pentru ocuparea fortei de munca din Berlin si ei imi spun ca nu e de competenta lor si ma trimit la ZAV.

Acolo se fac si de desfac toate cele in ceea ce privesc permisele de munca pentru orasele din estul si centrul Germaniei. Din Berlin pana la Duisburg sunt cam 540 de kilometri pe autostrada. Au si o linie telefonica unde nu vorbeste nimeni engleza desi se ocupa exclusiv de permisele de munca pentru imigranti. Ca o paranteza, asta n-ar fi o noutate. Am observat ca cei din structurile de stat din Berlin nu prea vor sa vorbeasca in engleza. Daca deschizi gura si spui ceva in germana esti mancat, sigur nu o sa o mai treci pe engleza. Asa ca am incercat si varianta sa vorbesc direct in engleza si la intrebarea mea: "Do you speak english", raspunsul lor pe jumate evaziv si figura lor de oameni pusi in dificultate, ma descurajeaza instantaneu si imi dau seama ca am mai mari sanse sa inteleg eu mai multa germana decat vorbesc ei engleza. Am inchis paranteza.

Bun, deci incep sa ii expun tinerei de la celelalt capat al firului povestea mea si sa ii spun ce vreau. 

Dupa ce ii dictez pe litere numele meu si face verificarile necesare, imi spune de ce acte am nevoie si care este procedura: 

- primesc prin posta de la ei un formular pe care il completez

- trimit formularul+ copii dupa documentele doveditoare prin posta

- primesc tot prin posta permisul de munca.

A doua zi ma trezesc insa ca mai am intrebari suplimentare, dar am ghinion. In multe Landuri din Germania e zi libera, asa ca mai astept o zi.

A treia zi pica intr-o vineri si au program scurt. Sun din nou, vorbesc cu altcineva, aflu ca procesul dureaza cam 4 saptamani si ca pot sa rezolv asta mai repede daca vin la fata locului. 

Am inspiratia sa ii repet documentele si mai adaug unul pe lista pe care prima persoana uitase sa mi-l spuna. Intreb si de traduceri (daca sunt necesare).

Observatie- nu va asteptati sa primiti explicatii detaliate. Daca nu veniti cu lista de intrebari bine definita o sa vi se raspunda perscurtat si o sa dati multe telefoane pana sa aveti o imagine fidela.

Dupa weekend, luni dimineata ma infiintez la adresa din Duisburg. Nu gasesc nicio receptie asa ca ochesc o usa deschisa ca sa imi caut un interlocutor.

Ajung la etajul bun, dar nu stiu ce camera sa aleg. Iar am noroc cu o alta doamna care ma conduce pana la partenerul meu de discutie.

Viata in birourile acelea curgea precum viata din birourile functionarilor din Romania. Camere cu birouri de 2 persoane asezate fata in fata. In prima camera o doamna era cu tortul pe birou si il asambla...E clar ca am picat prost. Cine aseapta musafiri la ora 9.00 dimineata?

In biroul cel bun, una din doamne (toate de varsta parintilor nostri) isi facea un ceai la un fierbator portabil. Deja vu :).

Imi dau seama repede ca oamenii de pe aici nu sunt obisnuiti sa primeasca "musafiri".

Nu ochesc niciun scaun pe care sa ma asez asa ca raman sa imi expun situatia in picioare, o pozitie care ma avantajeaza si cu care sunt obisnuita.

Dupa ce imi termin explicatiile in germana si rasuflu usurata, ma trasneste raspunsul. Pai nu aveti nevoie de permis de munca.

Inlemnesc. Pai cum femeie, ca la agentia de recurtare imi cer documentul. Cine minte si cine spune adevarul in toata povestea asta?

Asa ca cer dovada care sa ateste ca nu am nevoie de permis de munca (cine s-a fript cu ciorba sufla si-n iaurt). Se da si hartie dar nu pe loc. Prin posta. Ii explic ca am vorbit la telefon cu cei din centrala si ca am intrebat explicit daca se poate elibera pe loc permisul de munca si mi s-a spus ca da. Asa ca daca se poate elibera permisul cu ce e mai cu mot hartia asta?

Nu e mai cu mot, dar nu se poate elibera pe loc.

Imi creste tensiunea si ii explic deznadajduita ca am batut drumul din Berlin pana aici ca sa ma lamuresc cum e cu hartiile astea. Dupa compatimirile de rigoare insa, tanti imi da lovitura de gratie.

Totul se putea rezolva pe mail: Trimit documentele scanate pe mail intr-o zi si ei imi trimit prin posta actul. Dura cateva zile.

Pai si eu de unde era sa stiu? Probabil ca trebuia sa intreb si asta explicit...asa ca pana la urma tot "mea culpa". 

Intre timp mi-a venit acasa hartia care sa ateste ca nu am nevoie de hartie :). O pun furmos la dosar impreuna cu un teanc nou de lectii invatate.

Claudia afirma in postul sau dedicat concertului sustinut recent de Tudor Gheorghe, ca romanii sunt de doua feluri:

- romanii corecti

- romanii "care striga in targ cat ii tine gura una, iar in dosul tejghelei fac cu totul alta"..

Cu alte cuvinte Berlin-un oras sarac dar atragator.

Astea sunt cuvintele colegului nostru de apartament (neamt, nascut in Berlin) despre orasul lui de bastina.

Si incet, incet, cuvintele astea "incep sa faca sens" ca sa zic asa.

Catalogarea asta a venit cam in acelasi timp cu o recenta dezbatere sociala si politica legata de nivelul de pensii din Germania anilor 2030.

Astfel dupa ceva calcule s-a ajuns la concluzia ca cei care castiga in medie mai putin 2500 euro lunar, timp de 35 de ani (vechimea in munca), vor avea o pensie de 688 de euro pe luna. Ca e mult, ca e putin asta depinde de la caz la caz. Ideea de baza este ca in jurul acestei sume se situeaza granita "oficiala" de la care incepe saracia in Germania.

Si acum o sa va ganditi. 

Ei si cine castiga mai putin de 2500 de euro pe luna?

Pai tot dupa cifrele nemtilor, cam 30% din populatie la nivelul intregii tari si cel mai probabil un procent mai mare in Landurile ce au apartinut pe vremuri Germaniei de Est.

In mod identic, un procent mai mare din cei afectati vor fi femei (asta e insa o supozitie proprie), deoarece

1. egalitatea in ceea ce priveste veniturile salariale intre femei si barbati nu exista la nemti nici macar pe hartie d-apoi in practica.

2. numarul de femei casnice e destul de mare in Germania unde exista clase diferite de impozitare in functie de statutul partenerului in campul muncii si de numarul de copii, uneori, de la un anumit numar de copii in sus, meritandu-se ca mama sa stea acasa. Aproape invariabil, barbatul trebuie sa aiba o cariera de succes si sa aduca banii in casa (sau oricum grosul acestora).

Bun, si ce au toate acestea cu Berlinul?

Pai Berlinul este un oras mai sarac decat alte orase din vestul Germaniei si asta se rasfrange in raportul salarii-chirie-o parte din servicii. Poate de vina o fi mosternirea din spate (in fond jumatate din Berlin a facut parte din Germania de Est iar cealalta jumatate, a fost o enclava democratica intr-o mare socialista). 

O alta cauza este mirajul Berlinului ca oras european.

Peste tot aud ca Berlinul este pe val. Profa' de la cursul anterior de germana crede ca Berlinul este orasul european al acestui deceniu (aici pulseaza viata, aici se dezgleaga itele, aici au loc cele mai tari evenimente, aici se vorbesc toate limbile globului, rezultand un oras international). Ok pe ea o inteleg ca sta aici de zeci de ani. Dar si marea majoritatea oamenilor de la curs credeau acelasi lucru. Si daca nu sunt aici ca sa se stabileasca pe termen mediu macar, atunci, dupa ce isi termina studiile in tara de bastina, cauta sa se intoarca.

Si asta mi se pare un alt motiv foarte bun: Berlinul atrage imigranti cu toata aceasta prezentare fabuloasa (o vad periodic in oferta de cursuri de limba germana, la care inscrierile se fac chiar si cu 2 luni inainte, existand cursuri care incep la mijlocul lui noiembrie si la care nu mai sunt locuri libere). O suficient de mare parte din imigranti (mai ales studenti, proaspat absolventi) sunt dispusi sa lucreze pe salarii mici, doar pentru a fi parte din povestea de succes numita Berlin. 2 mini-joburi de 400 de euro fiecare, cu 800 de euro poti sa platesti chirie, sa mananci, sa te distrezi si nimeni nu se gandeste inca la asigurari sociale, la asigurari de sanatate, la cotizatia pentru pensie. Cu banii astia te-ai descurca ceva mai greu in alte orase din vest, dar aici, dupa cum sublinia un student brazilian, iti raman bani inclusiv ca sa te plimbi. Acum suntem tineri, nu ne imbolnavim si pana la pensie mai e mult. De ce sa ne ia statul cam 50% din venit pe post impozit? De ce avem nevoie de toate astea? Ma uit in jurul meu si vad o multime de mini-joburi: la supermarket, la patiseria de lanag supermarket, la gelaterie, la kebab-ul de la colt. Aceaste joburi exista pentru ca in mod evident exista mai multa oferta pe piata de munca decat cerere, iar forta de munca este suficient de ieftina.

- Femei casnice ce vor sa rotunjeasca putin veniturile familiei.

- Studenti, ce mai fac un ban.

- Imigranti ce ar face orice sa ramana in Germania si Berlinul e un bun inceput sau care stau doar temporar aici,ca sa simta feelingul acestui oras international. 

Exista inclusiv numeroase joburi de birou cu salarii de 1500, 1700, maxim 2000 de euro.

Si uite asa, s-ar putea ca generatia noastra,care va iesi la pensie prin anii 2050, sa ingroase procentele pensionarilor cu venituri "la limita saraciei", dar sa traiasca pentru cativa ani  "a glamorous story".

Un articol in romana pe tema viitoarelor pensii din Germania puteti sa cititi pe Deutsche Welle

Mentalitatea romaneasca in ceea ce priveste munca in strainatate este extrem de diferita si sincer nu am constientizat asta pana nu m-am lovit de un fotoreportaj excelent, realizat de Petrut Calinescu. Acesta se numeste "Mandrie si beton" si va recomand sa nu va uitati doar la fotografii, ci sa le completati cu povestea.

Pe scurt reportajul se axeaza pe cateva comunitati rurale din zona Oasului. In aceste comunitati cea mai mare parte a oamenilor tineri sunt plecati la munca in strainatate: Spania, Anglia, Franta, SUA. Aparent nu e nimic ciudat in asta, foarte multi tineri cauta experienta unei perioade petrecute in strainatate. Si noi ne numaram printre ei. Si totusi modelul tinerilor care pleaca in strainatate este atat de diferit.

Modelul cu care suntem noi obisnuiti:

Tanar din mediul urban, sau care a studiat intr-un oras mare, pleaca pentru un semestru, un an cu o bursa Erasmus, pentru un master sau mai rar pentru un doctorat. Isi doreste experienta unui invatamant performant, a diversitatii culturale si etnice, cauta modele, repere, vrea sa faca comparatii. Stabileste contacte, incearca sa se afirme prin rezultatele sale bazate pe efortul mental.

Ramane sau revine in Romania, insa experienta strainatatii va cantari in CV.

Nu o duce neaparat pe roze pentru ca bursa asigura doar minimul necesar si cand vrei sa te mai plimbi, sa descoperi lumea, sa mai iesi la o cafea etc, trebuie sa te dramuiesti bine. Dar te poti distra si pe bani putini, mai ales cand esti student, experienta ramanand intensa.

Doar in rare cazuri ajung cu adevarat sa traga linie si sa considere scurta experienta a strainatatii profitabila din punct de vedere finaciar (pe termen scurt),

O alta filozofie de viata am avut ocazia sa deduc din foto-reportajul lui Petrut Calinescu.

Tanarul din mediu rural, fara studii deosebite, pleaca in strainatate. Nu pentru un sementru-doua, pentru un timp indelungat. Nu pleaca la cersit sau la furat, Doamne fereste! Tanarul nostru are un scop bine definit- sa munceasca fizic, mult, cat de mult poate, nu conteaza ce, numai sa vina banii. Sa stranga, sa puna banut langa banut si sa parvina. 

Cum?

Prin a-si ridica o casa mai mare ca a vecinului. Prin a face o nunta mai mare ca a vecinului. Prin a-s cumpara o masina mai puternica decat vecinul. Mandria ca eu am fost mai silitor, mai muncitor, ca eu am! Dispusi sa arunce cu zeci de mii de euro ca sa nu se faca de rusine. Dispusi sa traiasca o luna de poveste si 11 luni de privatiuni. (Un prieten a afirmat odata: "Mai bine o zi vultur decat o viata cioara" (fara legatura la folosirea substantivului in jargon)). Fara deschidere pentru ce se intampla in jur. Ramanand in cercul de conationali sau consateni, o comunitate inchisa in care traiesc dupa obiceiurile de acasa cu palinca si varza murata,

Doua povesti atat de diferite desi exista si asemanari. Doar doua povesti dar mai sunt si altele.

Fiecare poveste este unica dar atentia mi-a ramas agatata de faptul ca traditia, comunitatea, "moda sa zicem" ne influenteaza enorm gandirea facandu-ne sa ne identificam cu niste scopuri ce devin usor usor parte din noi.

A scris si Radu o postare despre "Mandrie si beton" pe blogul sau, dar a privit proiectul mai mult din punctul de vedere al celui ce se gaseste in spatele aparatului de fotografiat.

Nu stiu exact pentru ce scriu aceste postari. Poate pentru noi, pentru a vedea peste ani cum au fost inceputurile, suisurile si coborasurile unei emigrari, sau poate sa ne dam seama de ce am considerat ca  ne e mai bine in Romania si ne-am intors.

Poate pentru cei de acasa, care ne urmaresc in continuare viata ca pe un serial extrem de interesant (si fara sa fiu narcisista, chiar mi se pare ca ducem o viata interesanta). 

Sau poate doar pentru ca imi place sa scriu si apoi peste ani sa ma revad la varsta de 23, 25, 27 de ani si tot asa.

Am pornit deci in lungul drum spre Berlin. Din cale afara de lung  nu era, doar cu vreo 200-300 km mai lung decat drumul pe care il facem in fiecare iarna spre Zillertal Arena. Dar nu ne-am grabit.

Nu ne-am grabit nici cand ne-am luat la revedere de la colegii de munca ai lui Radu, nici cand am iesit din Bucuresti ducand cu noi, toate lucrurile necesare pentru 3 luni de existenta pe meleaguri germane si nici pe autostrada ori in Romania.

Ne-am permis chiar sa ne invartim prin Sibiu si sa vedem daca mai era deschis la Kon Tiki. Evident  era concediu (asa ni s-a intamplat la ultimile noastre concedii).

Pe la 2 noaptea cred ne-a lovit somnul si ne-am culcat vreo 2 ore. Am condus apoi de la 4 pana la 6, pe deaurile dintre Cluj si Oradea. S-a luminat de ziua, oamenii au inceput sa plece spre munca bine infofoliti (canicula din capitala era inlocuita aici cu o racoare autumnala) si noi am ajuns la Oradea unde ne-am bagat la somn pentru 4 ore.

Apoi ne-am permis sa incepem bine ziua, cu o masa la The Bridge si intr-un final glorios am iesit din tara.

In Ungaria am ales sa mergem pe drumuri nationale. Oricum cu Loganul de 1.4, cu aerul pornit si cu biclele pe masina nu puteam sa zburam ca vantul si ca gandul pe autostrada care astfel nu ne ajuta prea tare. 

Radu a avut ideea geniala sa dam de biciclistii nostri de pe EuroVelo 6 si am calculat noi ca avem sanse sa ne intalnim. Asa ca am si pus de fapt de o intalnire, pe undeva prin Austria intre Ybbs si Viena.

Am traversat Ungaria, departe de autostrazi (Budapesta a fost cel mai interactiv mai ales ca mie mi-au revenit cam toate orasele si Radu facea pe GPS-ul) chestie care ne-a adus aminte oarecum de concediul de vara trecuta.

Apoi am intrat in Austria, unde tot pe langa autostrazi, am intrat in Viena si am iesit dupa ceva balbaieli pe DN14 spre Tulln.

Ne delectam cu satele mici si suburbiile cochete ale austriecilor, bagam benzina din Pandorf conform traditiei clasice si mergem fara pauze manati de inserare.

In Tulln ne regasim cu biciclistii nostri care au atatea si atatea de povestit. Sunt abia la jumatatea calatoriei si presimt ca va fi o calatorie memorabila, e ceva ce fiecare dintre noi trebuie sa facem odata in viata. Sa fii hoinar, sa fii calator, sa fii deschis spre a descoperi, o luna fara griji, doar cu probleme curente de genul de unde iau apa, cum rezolv cu iritatiile sau cu usturimea de pe piele. Intelegem astfel mai repede de cat de putine si infime lucruri avem nevoie ca sa fim fericiti si ramanem uimiti cum ne incape o viata in 2-3 bagaje.

Dimineata plecam mai departe si intram in Cehia care nu ne-a placut. Nu prea am inteles ca e cu tara asta, o tara de limba slava intr-o mare germana, cu baruri, cluburi de noapte, prostiuate pe marginea drumului. 

In final Germania, unde "gonim" pe autostrada scotand din Logan si ultima picatura de energie caci trebuia sa ajungem la timp in Berlin sa ne intalnim cu tipul (Markus) de la care vom prelua chiria.

De fiecare data cand din diverse chestii sentimentale precum familie si prieteni se strecoara o urma de indoiala in hotararea de a pleca in tari mai civilizate, primesc repede o palma sau un dus cu apa rece ca sa ma trezesc...ultimul a fost ieri.

1. Statul incearca sa sustina categoriile cu venituri mici (printre care si pensionarii), si pe perioada ienii ofera subventii pentru caldura. O initiativa laudabila veche de cativa ani. Astfel in fiecare an, administratorul ii aducea buncii mele un formular cat o declaratie de avere, pe care apoi il completam, administatorul strangea toate formularele din bloc, dadea cu sumbsemnatul si stampila, si mergea pe toate sa le depuna (doar si de asta ii platim salariul-pentru toate aspectele administrative).

Anul asta e insa mai cu mot! 

Administratorii nu mai au voie sa mai depuna declaratiile locatarilor si astfel persoanele in cauza trebuie sa depuna declaratiile personal.

Pentru sectorul 3 pe undeva prin spate pe la Piata Minis.

Pentru sectorul 3, luni pe 31 octombrie coada PENTRU A DEPUNE O HARTIE NENOROCITA a fost de 6 ore (de la 9 la 15). Teoretic la coada asta cine poate sa stea...ori pensionarii aceia nenorociti si bolnavi care se injosesc pentru un ajutor acordat de stat, ori vreo ruda care numai bine isi pierde o zi de concediu...

PS: aceasta procedura se poate urgenta daca lasi formularul la paznic, insotit de 10 lei...paznicul intra automat cu formularul in fata, pe usa si tu ai scapat de belea...

Apoi ce se intampla cu SPAGA ta, pai se imparte frateste si mai castiga si functionarii publici un ban de o ciocolata la copii.

2. Joi a fost una din acele putine zile in care am mers cu metroul...mergand cu metroul aglomerat nu ai unde sa iti deschizi si tu o carte sa citesti, dar poti sa citesti un articol dintr-un ziar, altul din alt ziar etc...Intr-unul dintre ziare am dat peste un articol cu un titlu apocaliptic, ceva legat de sananate, faliment si alte cele...Si atunci iar stau si ma intreb ca proasta..De ce sa raman frate aici, sa platesc un impozit prohibitiv pentru CAS si apoi cand ajung in spital (doamne fereste) sa trebuiasca sa imi cumpar pana si fesele de tifon???

Am ales sa pun aici 3 filme cu chestii mai mult sau mai putin patriotice...de ce? pentru ca prima imi aminteste de serbarile pentru care repetam la greu cu corul in generala, iar celelalte 2, pentru ca m-au impresionat daruirea cu care oamenii canta si promoveaza romanismul...pe care eu nu il simt, si de care m-as elibera instant, fara sa ma uit in urma, fara sa am regrete. Sunt valori de care sunt atasata aici, insa nu as muri pentru ele, nici pentru istorie (asupra vericidatii careIa am indoieli etc) si cu atat mai putin pentru viitor.

Mi-a aratat azi Radu o replica de pe un blog, nu stiu al cui-deci nu imi asum paternitatea vorbelor care sunt insa foarte bine spuse:

"Calea cea mai usoara mi se pare mai degraba a sta exact unde esti, pretinzand ca vrei sa schimbi in mai bine dar de fapt neschimband nimic (si stiind asta adanc in sinea ta).

Emigrarea inseamna a schimba TOT. Limba, tara, oras, colegi, prieteni, familie. A emigra este unul din cele mai dificile lucruri care le vei face vreodata. Dar este si unul din lucrurile din care vei creste si vei invata cel mai mult."