Oglinda Lunii

Despre catunele din Cernei- Mehedinti am scris pe blogul de munte dupa fiecare tura in Valea Cernei. La inceput am fost surpinsa de viata grea dusa de oamenii de acolo, apoi, usor,usor am inceput sa prind mecanismele satului si sa vad dincolo de poezia aparenta a locurilor. Este fara indoiala un amestec de frumos (caci locul e un colt de rai), de lupta zilnica pemtru supravietuire, de viata patriarhala, din ce in ce mai greu de sustinut atunci cand muncesti pamantul si cresti vitele cu aceleasi metode si randament cu care o faceau si parintii ori bunicii tai, dar intr-o societate din ce in ce mai pretentioasa, de bucurie ca traiesti aproape de natura si de tristete ca, mai mult decat in alte locuri, batranii raman singuri. Dilema "a pleca" sau "a ramane" se repeta si aici. Unii, manati de viata grea si de viitorul si mai greu al copiilor au plecat, altii ar lua doar o pauza de la viata de aici, dar s-ar intoarce candva, iar batranii isi masoara anii in ierni si in slujbele rare  pe care preotul din Bogaltin le face in bisericutele din catunele Dobraia si Inelet.  Drumuri lungi «la oras» (de fapt in « metropola» herculane pentru a-si vinde produsele si a cumpara cele necesare: faina, zahar, ulei. 

Herculane e si el un loc tacut si trist in felul sau, frumos si presara cu kitch in acelasi timp, abandonat pana si de soarta ce odata i-a suras. In afara lunilor mai-septembrie, doar pensionarii veniti la bai mai tulbura linistea locurilor cu pasii lor domoliti deja de viata. In Herculane pe langa turism si magazine alimentare nu mai e mai nimic, pentru bucuresteni este el insusi un capat de tara, dar pentru cei de acolo de sus, din munte, este "la oras". 

Cu toate acestea nu i-am auzit pe cei de acolo plangandu-se de saracie. Alte ofuri mai mari au ei: greutatile zilnice, singuratatea, si pentru putinele familii de aici, viitorul copiilor. Astfel initiativa lui Ionut Vlad de a schimba ceva in mersul zilnic al lucrurilor la Scoala din Inelet este o initiativa ce merita popularizata. Sunt de acord caci cu o floare nu se poate face primavara, dar eu un mod de a le spune oamenilor de acolo: nu sunteti singuri. Va invit cu caldura sa cititi materialele de mai jos despre actiunea lui  Ionut si a lui Iulian Angheluta numita «Lumina pentru Inelet», sa meditati singuri la utilitatea initiativei si poate chiar sa faceti ceva in limita timpului vostru pentru copii de acolo. Banii conteaza, ajutorul conteaza, dar acesta este doar jumatatea drumului. Pentru a profita la maxim, copii au nevoie de ajutor, trebuie sa fie invatati cum sa foloseasca banalele (pentru noi) calculatoare pentru a evita ca acestea sa se transforme intr-o piesa de mobilier si ca mai tarziu sa ajunga intr-o sala de clasa dezafectata, transformata ad-hoc in depozit si populata cu lucruri prafuite. In lumea in care traim, intr-o scoala, un calculator nu poate si nu trebuie lasat sa se prafuiasca. Deci tu, cum ai putea sa te implici? 

Daca am revenit din Germania cu destul de mult calm si intelegere fata de modul romanilor de a fi si de a lucra, marea majoritate a functionarilor raman o necunoscuta si o bataie de cap. Din episodul de azi: Posta Romana. 

Pentru expedierea coletului lui Radu, plin cu echipamentul pentru Khan Tengri am incercat sa imi fac temele constiincios, am sunat la infopost, stiam exact cat costa, cat dureaza, ce trebuie sa scriu pe formular, ce trebuie sa cer. Parea ca sunt 100% pregatita, dar pentru intalnirea fata in fata cu angajatii postei nu esti niciodata pregatit. 

La 8.30 ma infiintez la posta de la Pacii unde am descoperit ca angajatele sunt ceva mai binevoitoare decat colegele lor de la Oficiul 19, de langa mine. Oricum, nu conta de unde trimit coletul. Asez echipamentul in cutie, o sigilez, lipesc eticheta cu destinatarul in engleza si rusa si ma infiintez la ghiseu.

- Buna ziua, as dori sa trimit si eu un colet international.

Mi se da formularul tipizat, il completez si bucuroasa nevoie mare ca la ora asta nimeni din cei care se grabesc spre serviciu nu deschide usa postei, sper ca voi rezolva repede. Intind increzatoare formularul si intreb daca spre Kirghistan se poate trimite si terestru si par avion cu valoare declarata. Raspunsul vine ca un boomerang:

- Pai trebuie sa vedem daca putem trimite in general spre aceasta destinatie.

Relaxata o invit pe angajata postei sa verifice (doar mai trecusem prin asta la telefon). Cauta, doamna, cauta dar nu gaseste nimic. O sfatuiesc sfatoasa sa caute si cu "a" nu doar cu "i", dar in continuare niciun rezultat. Incep sa imi pierd rabdarea cand tanti imi zice ca posta romana nu trimite la acea destinatie. Ii explic ca am sunat la infopost si mi s-a spus ca acest lucru este posibil.

- Dar noi nu suntem infopost.

- Nu, dumneavoastra sunteti posta romana si serviciul infopost va reprezinta. Sunt in fond relatiile postei roamna cu clientii sai.

- Pai atunci trimiteti cu ei, daca ei asa v-au spus. Daca voiati sa trimiteti cu posta romana trebuia sa sunati la noi

Ei, tanti, hai a incepi sa te obraznicestisi. Nu ma lua pe mine cu replici de genul acesta, pentru ca imediat scot si eu artileria grea. Crezi ca nu imi stiu si eu rolul? Diriginta de posta, te pun fata in fata cu cei de la infopost etc. Singurul lucru de care imi este mila sunt oamenii care s-au asezat la rand in spatele meu, deoarece vor avea muult de asteptat. Eu cu coletul inapoi nu plec, asa ca inarmata cu determinare, rabdare si perseverenta nu ma las usor dusa de nas. Nu este vina mea ca tie iti este frica sa gandesti si lene sa iesi din facturile tale scanate si din coletele trimise mereu in Marea Britanie, Italia ori Franta. Azi o sa descoperi ca se pot trimite colete si in alte colturi ale lumii. 

Asadar ii explic politicos ca atunci cand cauti pe internet un numar de contact pentru relatii cu publicul, primul care apare este serviciul infopost si acestia reprezinta posta romana in contactele telefonice sau scrise cu clientii. Asa ca functionara renunta la registre si hartoage si ia pana la urma formularul completat, scanandu-i codul de bare pentru a primi lista destinatiilor. Si ce sa vezi? apare Kirghistanul! Ei  vezi tanti, incepem sa progresam!

Pasul urmator este declararea unei valori pentru coletul in cauza. Declar 630 de euro (valoarea maxima pe care o puteam asigura). Cica nu se pot trimite colete cu valoare acolo. Ei, ce vorbesti? Parca incepusesm sa invatam? Ii explic functionarei ca bunurile din colet valoreaza ceva mai mult de 0 lei, chiar daca nu sunt noi, si nu am de gand sa ma bazez pe afirmatiile ei, care sustine ca nu se prea pierd colete. Ei, da! Daca toti angajatii sunt la fel de competenti, cred ca se pierd colete intr-o veselie. Asa ca eu refuz sa ma condamn din start la ipostaza "si futut si cu banii luati" si insist mai departe. Ii explic cu cuvinte ceva mai politicoase ca nu dau doi bani pe trackingul lor, care functioneaza doar in tara de unde a plecat coletul si in tara de destinatie. Intre ele sunt 2-3 saptamani si o gaura cat Groapa Marianelor. Nu prea inteleg eu cum se face ca pe calea aerului dureaza atat de mult... Oare coletul meu face cate o escala pe fiecare continent? 

Vazand ca sunt capoasa, tanti intra intr-un birou si se intereseaza. Exact! Asta trebuia sa faci de la bun inceput. Faptul ca nu stii ceva nu ma deranjeaza. Inteleg sa nu te lovesti zilnic de clienti care vor sa trimita colete in tari care nici macar nu stii cum se scriu, dar macar ai bunavointa si informeaza-te, nu il lua pur si simplu pe "Nu" in brate. Afla ca putem declara si implicit asigura pana la 650 dtu. Nu stiu ce unitati postale or fi astea, dar dupa ceva calcule reiese ca si cei 2700 lei declarati de mine se pot asigura. Minunat! 

Ultimul hop este cantarirea coletului. Sunt invitata sa asez coletul pe cantarul acela micut pe care se cantaresc in mod normal plicurile si coletele mici, si ma uit usor amuzata la jucaria pe care urma sa pun cutia. Nu spun cutioiul pentru ca initial pregatisem o cutie in format XL, dar dupa ce am inghesuit totul cu talent in rucsac, am constat ca intra si intr-o cutie format M. Doamna de la posta, vazandu-mi ezitarea se grabeste sa imi spuna ca daca coletul e prea mare nu se poate trimite. Ii raspund insa sigura pe mine, in stilul care m-a consacrat la acest ghiseu, ca pachetul meu nu e nici mare, nici mic si ca pot trimite colete de pana in 20 kg, greutatea constituind principalul criteriu. Coletul meu are 13.5 si rasuflu usurata, abia atunci cand dau intr-un final banii si coletul are toate premizele sa isi inceapa lungul drum spre Bishkek. 

Stiu ca i-am stricat ziua doamnei de la posta, si asta inca de la prima ora a diminetii, dar asta este...cat traieste omul invata. La plecare  ii multumesc totusi politicos, dar cu un substrat ironic  pe care doar prietenii si familia mi-l cunosc, pentru "ajutorul" acordat...

In fiecare zi, ca si voi, deschid blogul lui Radu. Procesul se repeta constant, religios, regulat. Harta o deschid foarte rar, nu ma intereseaza intr-atat unde este Radu dimineata, cat a mers de dimineata pana la pranz si pe unde il prinde seara. Ca si voi eu traiesc povestile, si zi de zi raman fascinata de multitudinea de comentarii pe care le starnesc postarile lui Radu. Eu recunosc, am exclusivitate, citesc povestile inca din draft, vad pozele cu 2-3 zile inainte de a se publica jurnalul etc, deci nu intru pe blog pentru a-l citi pe Radu. Este sotul meu, si mai presus de atat impartim aceleasi pasiuni. Inteleg de ce face un lucru intr-un anumit fel si conversatiile noastre la distanta sunt mai sumare sau mai tehnice/ mai functionale decat v-ati astepta. 

Insa pe mine, in fiecare zi, ma emotioneaza comentariile voastre. Ale voastre, cei care iesiti din anonimatul cifrelor pentru a lasa o urma pe blog. Radu ar merge oricum inainte, insa stiu ca se bucura pentru fiecare comentariu primit, pentru fiecare om ce se simte inspirat prin ideea in sine, prin postari, prin fotografii. Si eu ma bucur impreuna cu el, deoarece noi chiar credem in calatorii in general si mai ales in conceptul acesta de "slow travel". Noi credem ca a inchide cartea si a iesi sa vezi lucrul sau locul acela, e cel mai mare cadou pe care ti-l poti face, la fel cum suntem siguri ca locurile noi pe care le puteti descoperi in calatoriile voastre va vor determina sa deschideti multe carti. Sa cunoastem si sa ne cunoastem... 

Cu fiecare om cu care ma intalnesc ajung inevitabil sa vorbesc despre Radu, si mi se pare uimitor cati oameni il urmaresc, cati imi marturisesc ca asteapta povestile cu nerabdarea unor copii., pe cati oameni ii bucura o noua postare. Daca chiar si o mica parte din cei care il urmaresc pe Radu vor constientiza ca visele nu sunt niciodata prea departe, ca orice proiect este realizabil daca crezi in el, ca orice drum lung incepe cu un pas (sau cu o pedala) si ca oamenii sunt in esenta buni (cu atat mai deschisi cu cat poseda mai putin, si cu atat mai dispusi sa imparta din ceea ce au) atunci componenta inspirationala a proiectului isi va fi atins scopul.

Deci va multumesc dragii mei (vizitatori anonimi sau nu) pentru ca ne cititi si va indemn sa indrazniti si voi. Puneti un vis pe hartie si porniti in urmarirea lui: pe bicicleta, pe jos, cu gandul sau/si cu fapta. Fiecare dintre noi poate scrie povesti, iar noi ne vom bucura pentru fiecare realizare a voastra.