Adrian Păunescu Viaţa, dublu mixt
Trăiesc aici, dar mă simt că sunt departe,
Din ce în ce mai singur şi mai trist,
Nici nu mai ştiu cât pot să rezist,
Închis într-un ziar şi într-o carte.
Mă-ncredinţez iluziei deşarte
Că mă salvează regăsirea-n Christ,
Dar, vai, ajung un fel de dublu-mixt,
Cu viaţă-n minus şi cu plus de moarte.
Şi, totuşi, nu m-a ocolit norocul,
Deşi mi-a fost întotdeauna greu,
Şi-am transformat în foc destinul meu
Ca, azi, cenuşa să rezume focul.
Şi de-aş cădea, aşa cum cere jocul,
Ca să devin o piesă de muzeu,
Eu tot îi mulţumesc lui Dumnezeu
C-a-ntârziat şi-aşa, prea mult, sorocul.
Nu stiu sa spun cand am auzit de Paunescu...probabil in copilarie cand parintii mei rememorau Cenaclul...
L-am regasit apoi cand am inceput sa merg pe munte, in atatea cantece cantate la un foc de tabara.
Au ramas in urma metafore care imi plac:
"Pe muntele negru de frunza de vară"
"Un dans de oameni de zapada
Ce îmbratisarea n-o mai pot"
"cade-n fântâni ziua să urce iar, mâine,
în amintiri satul miroase a pâine"
"sara pe deal nu e decât un amestic
de fabulos, de nebunesc şi domestic."
si poezii pe care nu le-am citit dar pentru care nu este niciodata timpul pierdut. Aceasta postata acum este una dintre ele.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.