Prietenia mea cu opereta a inceput prin clasa a VII-a si a durat tot liceul, pana prin primul an de facultate, cand a fost intrerupta de un...incendiu. De atunci, ramasa fara bucuria mea de saptamana, mi-am gasit inspiratia in...munte

Insa acei 4-5 ani,au fost niste ani superbi sub aspect muzical, niste ani de poveste caci opereta in sinea ei este o poveste. In general o poveste vesela, pentru oameni mari. O poveste cu dans, cu glume si cu muzica. Intruchipeaza DE CELE MAI MULTE ORI buna-dispozitie, este un basm cu happy-end.

Totusi ca sa pot intelege toate acestea si ca sa ma pot bucura de opereta in intregime, drumul a fost lung, si uneori greu. Era ca si cum as fi invatat o limba straina. Mai intai m-a vrajit ansamblul (sunet, dialoguri, costume de gala, premiera). Nu am inteles mare lucru atunci cand am fost prima data dar am ramas ametita cu aceeasi senzatie a fetei care participa la primul ei bal.

Dupa aceea, am inceput sa inteleg franturi, dialogurile si baletul. Eram fascinata de modul in care actorii au si miscare scenica si mai si canta si de linia melodica in sine. Ceea ce se canta insa era departe de mine. Totusi reveneam caci erau de fiecare data alte piese, alte povesti carora le cautam talcul.

Apoi am inceput sa descifrez cuvintele din spatele muzicii. Mai intai pe cele ale basilor si baritonilor, apoi am fost fascinata de vocea de tenor. Urechea mea se obisnuia incet incet cu sunetul si din amalgamul de vocale rotunde, descifram cuvinte. Era ca si cum as fi invatat o limba straina.

Piesa de piesa mai multe mistere se elucidau si sunetele acute din ariile sopranelor deveneau brusc tangibile. Misterul se descifra pas cu pas si operetele lui Strauss imi devenisera familiare. Dupa care am inceput sa adaug noi si noi compozitori: Kalmann, Lehar si noi si noi titluri. Cat de familiar devenise totul: scena, cortina, orchestra, dirijorul, distrubutia, chiar si oamenii care reveneau atrasi de acelasi magnet in sala de spectacol. In sfarsit percepeam opereta ca pe un spectacol sincretic, si ma duceam acolo pentru spectacol. Nu pentru libert,care de multe ori era destul de simplu, ci pentru armonia care se nastea dupa indelungi repetitii inte vocile de pe scena si cele ale instrumentelor din orchestra.

Multe spectacole mi-au ramas la inima, si despre fiecare din ele as putea sa scriu o postare separata. Poate ca o parte din costume si din decoruri erau prafuite, insa ele incercau sa pastreze nota clasica, a timpurilor pe care le cantau. Costume simple sau din contra, rochii cu crinoline ample,frac si ghete de lac, totul era insa vesel si plin de viata. Acum am regasit niste montari triste, negre,inchise sau altele avandardiste cu dansatoare care ies din tort. E adevarat ca poate sa fie socant si atractiv pentru o anumita categorie de specatatori (poate pentru cei mai tineri) insa ar fi mult mai frumos sa se recreeze acele vremuri, sa ramana specatcolul o supapa de iesire din cotidian, o evadare intr-o poveste. Intr-o poveste de dragoste in general,ticluita in cuvinte simple si pe o muzica frumoasa, o poveste la care am tanjit sau tanjim cu totii, o poveste pe care sa ne-o reamintim daca am trait-o.

Dein ist mein ganzes Herz!
Wo du nicht bist, kann ich nicht sein.
So, wie die Blume welkt,
wenn sie nicht küsst der Sonnenschein!
Dein ist mein schönstes Lied,
weil es allein aus der Liebe erblüht.

A ta este inima mea,

Unde tu nu esti, nu pot sa fiu nici eu.