.png)
Blogul de mai jos e un raspuns la postarea Claudiei. Si nu este un raspuns pentru ca nu as fi inteles esenta blogului, foarte bine subliniata in ultima propozitie, ci pentru ca simt nevoia sa scriu si despre Pisucul meu...
Si nu prea are sens sa scriu multe, caut prin calculator si descoper un fel de "compte-rendu" scris ca amintire cand mi-am pierdut pisica.
"A fost Pisuc. Dintr-o duminica ploioasa statussul meu pe messenger a devenit foarte pesimist "de ieri ceva s-a rupt in mine si alerg orbeste in nopate cautand fara speranta; imi adun cioburile de suflet din asfalt si incerc sa ma recompun"... caci l-am pierdut pe Pisuc. Pisuc nu e asa cum va imaginati vreun motanel dragut ci o pisica superba, foarte temperamentala, de rasa europeana, copiata parca din reclama de la Whiskas... Cu zgarda rosie antipurici la gat, in plus. Ce sa mai, o frumusete...
Vreo 18 ani nu am avut nici o pasiune pentru animalute, mi-era frica de caini caci ma muscase unul de mica si de pisici sa nu ma zgarie... Dar de ziua celei mai bune prietene ii luasem un pisoi, ca sa-i vindec ranile dupa pisica ei careia i s-au terminat prea repede cele 9 vieti. Insa ea a zis ca ii fac mai mult rau cu nou pisoi, probabil ranile nu i se vindecasera inca, asa ca, plangand l-am luat la mine.
Si i-am implorat pe ai mei sa-l pastram... Nu imi puteam imagina sa ajunga din nou pe strada desi nu aveam vreo atractie spre pisici. A urmat sesiunea si orele de invatat cu pisuc in brate care tragea de tricoul meu molfaindu-l in botic. Cautarile si intorsul casei cu fundul in sus, cand se ascundea pe undeva... Incercarile de a-l obisnui la litiera si nu pe covor. Tipetele mamei cand pisuc mai spargea noaptea cate un ghiveci cu flori. Incet incet am invatat toate nevoile pe care le are... Joaca, iarba, mangaiatul. Ne-am format tabieturi. Sa o perii dimineata sa ne iubim inainte de culcare, sa mancam impreuna la pranz eu la masa, ea la farfurioara ei, ascultam opera si muzica clasica impreuna. Ne placea mult Andreea Bocelli.
Ne-am facut mari, am facut un anisor, am invatat sa mergem la doctor unde nu ne placea deloc. Am devenit un memebru al familiei cu drepturi de pline, care primea cadouri, sufla in lumanari la aniversari, era certata cand facea prostii. Ne-am imprietenit si cu scandurica pe care ne toceam ghearele lasand in sfarsit deoparte fotoliile...
Ce sa mai totul mergea struna...
Nu ne placea de Bunica caci ne facuse ea ceva cand eram noi mici desi in prezenta stapanei se purta ca un mielusel cu noi...
Nu ne mai placea nici de prietenul stapanei caci mi-a luat locul in pat si nu mai aveam loc sa ma cocolosesc la picioarele celei care imi era draga.
Insa am gasit noi prieteni iubitori in parintii ei... Ii asteptam la usa, inspectam pungile si ma ascundeam in sacosi... Ei imi aduceau iarba si trageam o portie buna de joaca impreuna... Mai ales tatal avea o manusa cu care ma luptam pe rupte, verde, cu care ma momea imitand cu degetul mare un soarece...
Stateam noaptea la panda si vanam muste tantari si ce mai aparea interesant, iar ziua o petreceam motaind pe unde imi placea mai mult...
Toate pana intr-o zi ploioasa cand am hotarat sa plec... Atractiile de afara erau prea mari si lumea apartamentului prea mica pentru firea mea temperamentala...
Acum am ajuns in lumea mare, prea mare pentru mine care sunt tot un smoc de blana si trebuie sa invat cum e cu masinile, oamenii, zgomotele, cainii, copacii , gardurile, cum sa nu mor de sete si de foame...
Si poate sa gasesc drumul spre casa dupa aceasta escapada..."
Intre timp am regasit-o stati linistiti, ne astepta sub balcon, timp de 3 saptamani sa mergem sa o luam. Noi fraieri, ea prostuta. S-a intors si nu a mai plecat. Acum barem a lasat de-o parte atitudinea de vagabond-hoinar si a devenit o "doamna" rasfatata si alintata, dar care stie ca nimeni alta pe langa a-ti face viata amara si a avea cele mai necioplite pretentii, stie sa iti redea linistea, este panaceul universal pentru toti cei agitati.
Blana moale si torsul afectuos, modul in care se cocoloseste la picioare, si toate grijile pe care parca le absoarbe din mangaierile sale o fac o companie capricioasa, dar de care nu te poti desparti.
Sunt multe amintiri comune legate de Pisuc, si placerea de a descoperi animalutul de langa tine, de a invata sa comunici cu ea, sa o intelegi si sa te inteleaga, lungul proces de educatie al unui spirit indarjit si emancipat cum sunt pisicile, gelos si posesiv este in mod cert o experienta.
Am vazut-o cum a crescut si cum s-a schimbat sub ochii nostri, ii cunoastem tabieturile, locurile preferate in functie de anotimp (masina de spalat-vara, sub covertura pe fotoliul ei cand da toamna, si caloriferul pe timp de iarna), actiunile care ii plac si o enerveaza in casa.
Iar ea ne stie programul si ne asteapta cuminte la usa...momentan merge pe picioarele ei, dar Cosmin ii spune deja batoza si ma ameninta ca o sa o car cu skateboardul prin casa :).
Era si timpul sa ne-o prezinti pe Pisuc. Chiar ca zici ca-i rupta din reclame :) iar penultima poza e geniala. Cand o iei la munte??! Ma joc eu cu ea cat faceti voi traseul si promit, da promit solemn, ca nu arunc cu lemne dupa ea! :)
RăspundețiȘtergereAm avut si eu pisuca mea, Mitza, neagra toata, doar ochii ii straluceau colorat uneori. Era cuminte in marea majoritate a timpului, maidaneza pur-sange, dar avea si ceva vita nobila ca altfel nu-mi explic educatia ei nativa. Cred ca singurul impediment pentru care nu mi-as lua acum o pisica e ca n-ar fi ca Mitza...
Nu cred ca o sa o iau vreodata la munte...sigur se pierde fraiera pe acolo. Plus ca nu ti-as da-o pe mana ca nu stiu ce pateste din mainile tale :). Glumesc...De vei trece vreodata pe la mine in schimb te poti juca in liniste cu ea. Ea are 2 tipuri de oameni. Unii pe care ii adora din prima (nu stiu ii place cum miros) si nu se mai da dusa de langa ei si unii de care se cam teme la inceput si se ascunde sub canapea. Ramane de vazut in ce categorie te includem :)
RăspundețiȘtergereSpre binele ei sper sa se ascunda sub canapea =)) daca ma place prea tare o sa-mi duca dorul :">
RăspundețiȘtergere