Oglinda Lunii

Printre caietele uitate prin dulap am gasit unul in care in urma cu ceva timp (prin liceu cred) am schitat cateva poezii si ceva proza scurta...Va urma astfel o serie de postari de pe care am sters colbul timpului...Nu e nicio fata noua in ele, poate doar mediul virtual in care au poposit acum.

Asta e un oras al ingerilor

Al ingerilor orbi

Cu aripile grele

Infipte in sol.

Asta e un oras

Al ingerilor goi

Lipsiti de sentimente

Si pierduti de Dumnezeu

Asta e un oras

Al ingerilor decedati

Transformati de moarte

In umbre de oameni.

Am vazut ieri un fimulet foarte simpatic, din seria TED, cu un micut tailandez care dorea sa demonstreze intr-un discurs de 15 minute cat de mult ne complicam viata si cat de mult ne departam de notiunea de a fi fericiti.

Multe din exemplele pe care le dadea legate de timpul pe care il investea in fiecare activitate curenta si esentiala (de genul 2 h pe zi si in 2 luni isi face casa, sau 15 min pe zi in gradina, si iese surplus de legume chiar) nu sunt aplicabile in orice zona de pe mapamond.

Dar samburele de adevar merita urmarit.

Se intreba in fond cine este mai feircit, colegul sau din Bankok care si-a luat casa in 3 luni cu credit si munceste 30 de ani ca sa o aiba, sau el care isi construieste casa in 2 luni si poate sta degeaba 29 de ani si 10 luni?

Bun e un exemplu poate tras putin de par, dar ideea este ca tot consumatorismul ne departeaza de la notiunea de fericire...Vrem mai mult, si mai mult, din ce in ce mai mult. Urmarim orbeste niste standarde ireale, fara sa credem cu adevarat in el, fara sa mai avem timp macar sa le punem sub semnul intrebarii. Suntem tintuiti in caruselul care sa invarte din ce in ce mai repede...

Sincer cred ca a consuma este un verb cu nuante foarte primejdioase.

As vrea sa ma intreb mai des daca chiar am nevoie de acel lucru, de acea rochie, pentru ca in spatele ei tot eu voi fi, sau de acel strudel cu branza...oare chiar nu se poate fara el...

Risipim de toate, in jurul lor, si apoi alergam sa refacem golul, care se casca la picioarele noastre, din ce in ce mai mare.

Let's take a break!

Am citit aseara un articol trimis de Radu, legat de top 5 regrete pe care le exprima oamenii inainte sa moara...Da stiu, eu un top 5 inedit, dar am incercat si eu sa intru in jocul intrebarii de inceput si sa ma gandesc ce as regreta daca azi ar fi ultima mea zi.

Din fericire nu ma pot plange ca am muncit prea mult, pentru ca nu am facut-o, nu ma pot plange nici ca nu am avut timp de petrecut cu familia sau ca mi-am investit resursele financiare, sentimentale, afective, temporale degaba...

Nu m-as putea plange de nimic, dar as avea regretul ca nu i-am ajutat mai mult pe cei din jurul meu. Nu stiu ce inseamna mai mult, nu stiu pana unde poate merge tot acest “mult”. Nu stiu cata energie as avea in aceasta directie, dar cred ca faptele bune, cat ar fi ele de mici, sunt capabile sa catalizeze viata noastra a fiecaruia...De fiecare data, dimineata sau seara cand dau o mana de ajutor cuiva sa traverseze strada, sau cand fac un gest aparent mic, cand primesc un mail de multumire etc, imi inseninez existenta. Ma hranesc cu aceste fapte, care sunt mult mai valoroase...care sunt adevaratele investitii in fericirea si multumirea noastra...

Cartea de fata este o carte autobiografica...cu toate bunele si relele genului. Deci, daca nu va plac memoriile poate ar trebui sa va ganditi de 2 ori inainte sa va apucati...si nu spun asta ca sa va dezarmez, ci pentru a fi sigura ca atunci cand va apucati de carte,nu veti fi dezamagiti. Recunosc ca mie imi plac memoriile, jurnalele, toate textele scrise din inima si cu sinceritate, care sunt practic un ciob din oglinda autorului.

Dar cartea de fata e in foarte mare masura si o fresca sociala:

- a diasporei romane (mai ales a romanilor din Paris)

- a Republicii Niger

- o observatie la cald, nepartinitoare si destul de amara, a efectelor pe care le-a avut comunismul in Romania, si a urmelor lasate de acest regim.

Recunosc cu mana pe inima ca prima parte (“Refugiat politic in apus”) nu m-a entuziasmat prea tare.Prea multe nume, prea multe cifre, prea multe amanunte, ma faceau uneori sa pierd imaginea de ansamblu.

Daca totusi perseverati, capitolul 2- “In africa subsahariana” va aduce o nota proaspata si exotica lecturii. Cum Neagu Djuvara a petrecut ani buni in Republica Niger, observatiile pe care le face, sunt rodul unei munci de sinteza. Il admir in egala masura si pentru curajul si curiozitatea pe care a avut-o vis-a-vis de nou, avand in vedere ca a plecat in Niger la varsta de 45 de ani.

“Ma veti intreba inainte de toate:-”Ce-ai cautat, dom'le, acolo, tocma-n buricul Africii?” De! Inca un exemplu de ce inseamna hazardul, intamplarea in viata omului”

“Precizez aici,ca sa nu isi inchipuie cineva ca am plecat acolo la un Eldorado, ca salariul ce aveam sa il primesc era cu putin mai mic decat ce castigasem […] (pana atunci n.a). Va fi crezut Veniamin ca plecasem sa ma umplu de bani dar eu plecasem sa scap de el. Dar nu imi pasa. Imi ziceam: plec pe doi ani, apoi, cum zic moldovenii, om vidé. Si am plecat.”

Tot capitolul dedicat Africii este presarat cu marci ale oralitatii, care fac aceasta carte extrem de lizibila, care apropie intr-un fel cititorul de un autor care nu se ascunde in spatele unor cuvinte pompoase sau unor fapte marete.

“Fa, Neagule, raspunsuri de tip necunoscut la niste discursuri necunoscute”.

De fapt autorul nu se menajeaza deloc si finele autoironii sunt “delicioase”:

“Ma intorc la cazul sarmanului moldo-valah parasutat in acea lume, pentru el atat de noua si stranie.”

Umorul il insoteste peste tot. Sa nu va speriati, nu avem de-a face cu istoricul-soarece de birou, ci cu un om care iubeste viata si care incearca sa o zugraveasca zambind.

“Am avut avut un servitor (un boy), cel mai bun dintre cei pe care i-am avut;[...] ma distra faptul ca nu distingea in frantuzeste “p” de “f “astfel incat pestele “poisson” era “foisson” si puiul, “poulet” era “foulet”-cum ar fi zis pe romaneste ca-mi serveste la masa feste si fui!”

In egala masura secvente precum:

- imaginea si descrierea spitalului din Niamey

- o nunta in Niger

- femeile africane

- portul femeilor si al barbatilor

- societatea patriarhala

- obiceiurile alimentare

cred ca au fost cu atentie alese (cernute din noianul experientelor cu care te confrunti inerent cand locuiesti un timp atat de lung intr-o alta tara, total diferita ca mentalitate, organizare etc) astfel incat sa prezinte societatea si cultura, cat mai fidel.

Nu sunt observatii de turist, sunt observatiile unui expat, in fond si au o valoare intrinseca.

“Pentru a patrunde cat de cat in lumea lor cea mai tainica, cea mai adevarata, ar fi trebuit sa traiesc “intr-un colt de tara veche”, ca ei, intr-o casa de chirpici cu usa si fereastra de tabla sau -mai bine- intr-o coliba de rogojina, cu o femeie sau mai multe, dintre localnice, si o droaie de copii goi in jur, in aceeasi ograda cu capra si curcanii si gainile golase, sa invat limba sau limbile lor, sa traiesc ca ei, sa dorm ca ei,sa bolesc ca ei, sa ascult seara de seara povesti din trecut, povesti cu vraci si vrajitoare, povesti cu zeitati neinchipuite-si atunci, poate-poate, dupa zeci de ani as fi inceput sa patrund in lumea lor.”

Doua alte momente care au marcat perioada de sedere in Africa, desi nu sunt legate direct de Continentul Negru, merita mentionate:

- revederea cu mama sa dupa 20 de ani- foarte emotionanta

- sustinerea tezei de doctorat si asta o varsta inaintata daca e sa comparam cu trendul din ziua de azi. Dar eu nu inteleg cum pot sa devina tinerii din zilele noastre la 30 de ani, doctori, daca in 10 ani de studiu romanesc, reusesc sa atinga o asemenea maturitate intelectuala si o asemenea profunzime a cunostintelor.

Totusi, cea mai puternica impresie a avut-o asupra mea capitolul dedicat intoarcerii in tara, imediat dupa Revolutie.Aici sunt zugravite din creion cateva imagini care mie imi par valoroase. Vorbim de ochii unui occidental, umblat totusi si prin locuri mai putin blande decata batrana Franta sau riguroasa Germana, dar si de sufletul unui roman...

Cred ca senzatia seamana cu care ai avea-o cand te intorci acasa dintr-o lunga calatorie, si o gasesti in ruine, cu folii in loc de geamuri, cu carpe zdrentuite intinse pe sarma, cu peretii cojiti si mai ales populata de tigani :) :) :). Terifianta comparatie am facut nu-i asa?

Socul intoarcerii in tara:

“Ne oprim deci la o pompa de benzina zarita pe marginea soselei, chiar la intrarea in capitala. Cand veneai din Occident-chiar si din Ungaria-cu statii de benzina stralucind de lumini, cu multe pompe curate, cu magazine luminate in jur, cu restaurante-acea pompa singuratica, ruginita, pe un pamant batatorit si gretos, cu pete de ulei, avea un aspect de mizerie inimaginabil.

Tinerii francezi care conduceau camionul cer putina apa pentru radiatorul lor care curgea. Li se indica o chiuveta neagra de jeg, unde nu mai curgea apa, dar fiind plina de apa murdara, ca era astupata, curgea dedesupt, in canalul de curgere stricat, cu picatura. Au pus o cutie de conserve goala sub chiuveta si dupa vreo 10 minute au putut reaproviziona radiatorul lor cu o apa cenusie”

De-a lungul catorva zeci de pagini intrebarea “Ce cauti, Neagule, aici?” apare ca un laitmotiv.

“Ce sa zic de impresia pe care mi-o faceau vitrinele magazinelor, chiar si pe arterele centrale? Nu imi puteam inchipui ca in Europa putea exista atunci un nivel calitativ si estetic atat de grosolan. Fatada nevopsita de ani, lumini plalide, stofe spalacite si de prost gust-iar in Alimentare, numai siruri de conserve cu aspect invechit si etichete decolorate. In noua sa infatisare, noua sa tusa de inspiratie sovietica, Bucurestiul imi aparea acum mai apropiat de Alma-Ata sau de Ulan-Bator decat de Viena sau chiar de Budapesta. Eram doborat. Imi ziceam: “Ce cauti, Neagule, aici?””

Este clar ca autorul incearca sa inteleaga fenomenul in profunzime si pshiologia schimbata a maselor:

“Pana si anumite forme noi de politete mi-au aparut ciudate, suspecte. Pe vremuri, daca opreai pe cineva in strada ca sa il intrebi de o adresa, era de ajus sa spui: “Imi puteti spune, va rog, unde e strada Cutare? Acum se spunea: “Scuzati, va rog, nu va suparati, puteti sa imi spuneti” O tripla formula de politete, parca de teama ca, de nu, celalalt o sa te sictireasca.”

“Vizitand, la 20 mai, zeci de sectii de vot, mi-am dat seama ce parodie de “alegeri libere” a fost aceasta prima consultare populara. O populatie, in imensa ei majoritate, neinformata sau dezinformata, o proliferare de partide mici, nascute peste noapte, ca niste paravane in jurul marelui partid format de “esalonul 2“ al fostei nomenclaturi comuniste.

Abatut,a doua zi, privind rezultatele (un fost presedinte ale studentimii din URSS ales acum presedinte al Romaniei cu peste 80% din voturi!!!) incercam cu disperare sa inteleg ce se putea petrce in mintea acelor milioane de nefericiti care ieseau dintr-un lung cosmar si faceau acum aceasta alegere, care pentru un sprirt neprevenit, venit din afara, aprea ca ceva ireal,suprarealist de neinteles.”

Comparatia de mai jos mi se pare mie una, de mare efect:

“Imi inchipuiam un basm, ca un vis urat: niste captivi tinuti in lanturi de zeci de ani in bezna, sunt deodata salvati de o ceata de tineri luptatori care, cu pretul vietii lor, au spart usile, le-au rupt lanturile si i-au scos din put la lumina. Sus, orbiti de soarele cu care nu mai erau invatati, in loc sa urmeze chemarea vesela si galagioasa a tinerilor care ii salvasera, se iau docili, plecati, supusi, dupa chemarea fostilor temniceri, fiind invatati cu ei, ca le aduceau zilnic blidul de fasole si codrul de mamaliga, iar de-acum, cu sira spinarii franta, lor mai mult nu le trebuia.”

Observatiile tintesc:

- atat autoritatile, care nu dau dovada de niciun fel de coloana vertebrala (de exemplu jocul politic al mineriadei)

“Era clar ca situatia era din ce in ce mai intolerabila [...] si ca ordinea trebua restabilita. Se putea realiza intr-o noapte, cu doar cateva sute de politisti. Dar regimul la putere dorea un exemplu bicuitor pentru ca 23 de milioane de cetateni sa se simta iar sub amenintarea terorii. Scene de bataie cumplite, scene de vandalism; natia inghitsie hapul, de parca nici n-ar fi fost! Ce jale! In ce hal de nesmitire am ajuns!”

- cat si cetatenii simplii, carora parca tranzitia sau liberatate li se urcasera la cap.

“Repet: trotuare ca la Bucuresti n-am vazut pe 4 continente. Nici “la mine” la Niamey-ca acolo nu era asfaltata decat soseaua, alaturi era nisip si puteai umbla pe el fara sa ai ochii tintiti la picioare....Faceam “fixatie” psihologica.

Apoi indisciplina cetatenilor: cuii, cartoane, sticle goale, totul aruncat afara-ce are a face? Primaria sa curete.

A ramas undeva un teren viran? Bravo-un chilipir: devine loc unde-si arunca vecinii gunoaie, carpe, laturi.”

Calatorie cu trenul de la Curtea de Arges, la Bucuresti:

Despre 2 vlajgani cu care impartea compartimentul:

Incepe dialogul:

"-De unde p..a, are Troaca undita aia, p...a mea?

- P..a a cumprat-o din Germania.

- Din Germania? P..a. Si cat a dat, ma, pe ea, p...a mea?

- [o cifra]

- P..a mea! Pai cum sa te miri, p...a mea ca prinde peste, p...a mea...Si cat e marca acum, ma? P..a mea!

- [o cifra]

- Ptiu! F....-ui! Da de unde, p..a, a gasit Troaca banii astia, p...mea.

Am de-a face, fara indoiala cu alfabetizati de ai lui Ceausescu. Vocabularul lor nu depasete 200-300 cuvinte, in schimb discurusul e punctat la fiecare 2-3 cuvinte cu phalllus valah, vanjos, cu furie si staisfactie in acelasi timp.

Scot o carte din buzunar si, la palida lumina a zilei, care incepea ,incerc sa citesc. Cu neputinta Phallusul valah ma agreseaza, umple in continuare compartimentul, aerul, vazduhul. Afara apare o apa mare. Vlajganii s-au sculat si au iesit pe culoar de unde-mi mai parvine in urechi cascada verbala, apoi mai departata, pana se pierde in ceata diminetii-dar ma prind ca de-abia dupa ce vor fi zvarlit undita in apa vor fi incetat gealatii exploziile lor falice, de teama sa nu sperie pestii-ca teama de a speria cumva pe oameni nu-i mai incerca desigur de mult.”

“Balcani, in sensul periorativ, nu e un termen geografic, e un termen moral.Un apusean care vine la Bucuresti vede trotuarele, si gunoaiele si cainii vagabonzi, vede ca doi barbati din 3 sunt nebarbieriti si ca toti scuipa pe jos. N-ar enevoie de alte criterii ca sa stie ca se afla in Balcani.”

Demonstratie pe care o poate sustine si o afirmatie oficiala:

“Teribila fraza, biciuitoare, a generalului Berthelot (trimis de Franta in iarna 1916-1917 ca sa ne ajute la reorganizarea armatei), fraza cica din primul sau raport catre Paris-”Ils sont admirablement désorganisés””

Totusi avem de-a face cu un spirit optimist...si la cat de tumultoasa, la cate cotituri si schimbari de perspectiva a avut viata sa, nu putea ajunge la o asemenea varsta fara sa nu fi fost calauzit de speranta, care, precum o lumina vesela si jucausa, a mers in fata lui si l-a ajutat sa isi pastreze spiritul optimist:

Slujba de Pasti la Mitropolie in 1990

“ am vazut pe tanara femeie de langa mine-era modest imbracata, dar figura fina de intelectual, ochii nostri nu se intalnisera-acum nu stiu cum izbutise sa se ghemuiasca jos, in acea inghesuiala, gasise loc sa-si puna si fruntea si palmele la pamant-am simtit atunci ceva ca un fior in spinare si in fata acestei dovezi de adanca smerenie deodata mi-au venit lacrimile si lumanarile pareau mii de stele; nu mai erau insa lacrimi de intristare si de deznadejde, erau lacrimi de speranta, caci capatasem intr-o clipita-cu acea intuitie ce n-are nevoie de justificare, ce izvoreste din adancul inconstient-certitudinea ca tara asta a mea nu se va putea pierde.”

Final:

“Imi apare din nou in fata ochilor, ca-n vis, chipul angelic al fetitei de la Sucevita, cu buchetelul ei de flori. Si vin acum si eu, uratul sa va vand buchetul meu de flori, cu spini cu tot.”

Printre caietele uitate prin dulap am gasit unul in care in urma cu ceva timp (prin liceu cred) am schitat cateva poezii si ceva proza scurta...Va urma astfel o serie de postari de pe care am sters colbul timpului...Nu e nicio fata noua in ele, poate doar mediul virtual in care au poposit acum.

Garile mici de provincie unde cu greu trece cate un tren de doua ori pe zi (in acest sens recomand primul act din "Steaua fara nume" de Mihail Sebastian; daca nu va place scrisul puteti vedea filmul aici).

Garile cochete cu fatada refacuta si muscate sangerii.

Garile mari unde forfota e  neintrerupta, unde trenurile vin si pleaca la interval de doua minute, unde se vorbesc zeci de limbi.

Garile uitate de lume.

Garile integrate in marile aglomerari urbane.

Toate imi plac. Si afectiunea asta nu e legata de loc  in sine ci de rol. Pentru mine garile inseamna povesti pentru ca acest loc e fie un punct de pornire intr-o calatorie, fie reprezinta intoarcerea acasa. Si nici una din variante nu imi displace...Aventura cunoasterii care incepe odata ce ai parasit peronul de acasa sau intoarcerea la confortul  si familiaritatea cuibului tau, nimic nu e de lepadat.

Desi imi place sa fiu parte din acest intreg e interesant sa fiu  si observator tacut si ascuns intr-un colt de peron sa incerc sa imi imaginez povestea fiecarui calator ce  isi trage trollerul sau isi poarta rucsacul sau geanta cu greu spre tren sau spre casa.

Ce asteptari are?

Unde pleaca, unde se opreste?

E aventura vietii lui sau sau doar rutina?

De  unde vine?

Are ochii luminosi sau privirea intunecata?

Oare acasa il asteapta cineva sau oare aici nu e acasa?

Gara e formata in egala masura din mirosuri, din zgomote de pasi, din anunturile crainicei ,din suierat de locomotiva dar mai ales din povesti. Garile sunt doar un punct de tranzit dar raman martori tacuti al povestilor personale.

Uneori linistea dinaintea furtunii, nu ascunde o furtuna, ci o liniste si mai mare...

Stiu ca cele mai multe postari despre Romania, de aici de pe blog, sunt negativiste....Si in mare asta e parerea mea....Lucrurile de obieci nu se misca, dar uneori se mai intampla si exceptii...iar acele exceptii nu inseamna ceva revolutionar. Inseamna a prelua ceva din Vest si a-l aplica intr-un stil aproximativ romanesc...Adica mult mai complicat decat in vest, mod de a trata problema pur romanesc...de ce sa faci ceva simplu cand poti sa preiei ceva simplu si sa il faci complicat...Dar in postul asta chiar nu vroiam sa critic nimic, nu stiu de ce am luat-o iarasi pe calea asta gresita......

Dupa o postare a Silviei pe blog in care chiar explica cum se aplica prevederile cardului european de sanatate (informatii mult mai concrete decat teoriile nesustinute de cazuistica de pe internet), am zis si eu si Radu sa ne facem un asemenea card, mai ales ca si in prevederile de aplicare ale membershipului la OAV era precizata obligativitatea utilizarii acestui card inainte de a solicita asigurarea aferenta membershipului.

Asa ca am strans documentele si m-am dus cu ele sa le depun...

Nu credeam ca o sa le depun din prima, mai ales ca atunci cand am ajuns la verificat documente, ne-am incurcat la niste baze de date ale CASMB/CAS Ilfov...Totusi in mod neasteptat nu m-am trezit cu foile inapoi ci chiar au fost primite cu rugamintea sa imi lamuresc aituatia de asigurat la serviciu si mi s-a spus ca in 7 zile imi soseste acasa cardul...Ei,da, vezi sa nu...Eram la limita caci vineri plecam la schi...In mod uluitor miercuri mi-a lasat curierul aviz acasa, exact asa cum mi-au spus cei de la depunerea documentelor. Aviz cu adresa si un program normal (10-20) in care puteam sa il ridic, chiar si eu contribuabil care lucrez pana la ora 18.00. Si joi chiar aveam cardul in mana...totul s-a intamplat ca la carte, cu o disponibilitate si un respect al termenelor limita normal dar care pe noi inca ne surprinde...

Printre caietele uitate prin dulap am gasit unul in care in urma cu ceva timp (prin liceu cred) am schitat cateva poezii si ceva proza scurta...Va urma astfel o serie de postari de pe care am sters colbul timpului...Nu e nicio fata noua in ele, poate doar mediul virtual in care au poposit acum.

De ce?
Iti permit chiar sa pictezi
Culori din ochii mei.
Si nu, nu o sa ma doara!
De vrei, poti sa stergi praful de pe chipul tau
Cu suferinta mea
Ia-o si nu imi multumi.
Si cantecul...iti dau si cantecul meu
Sa faci din el ce doresti.
Te poti infrupta din palma mea
Si sa iti faci din sangele meu aripi.

Printre caietele uitate prin dulap am gasit unul in care in urma cu ceva timp (prin liceu cred) am schitat cateva poezii si ceva proza scurta...Va urma astfel o serie de postari de pe care am sters colbul timpului...Nu e nicio fata noua in ele, poate doar mediul virtual in care au poposit acum.

Nu te mai pot catara
Pe buzele mele
Cu numele tau..
Am limba
Sangeranda.
De-acum poti 

Sa mori linistit
Eu nu voi mai fi
Langa tine
Sa te prind in cuib pufos de ingeri.
Si sa nu plangi!
Nu ma uri si tu,
iubeste-ma mai bine

asa cum ma urasc eu.

Pipera…astept autobuzul care urmeaza sa ma duca la serviciu. In statie, multa, foarte multa lume.

Vine pe la 8.33 si multa lume se inghesuie pe cele 2 usi minuscule...Normal ca nu intra toti.

Pe la 8.40 (cu 5 minute intarziere) se pune in miscare, parte din lungul sir de masini de pe soseaua aglomerata.

Iesim in Petricani si ne asezam cuminti la coada. Autobuzul geme de oameni, pe scaune sau in picioare. Ma refugiez pentru cateva momente in muzica de pe Ipod. Gandurile imi fug, hoinare, pe maidanul din fata ochilor cateva urme proaspete se afunda in zapada, dincolo de gardul, in spatele caruia, pentru mine se intinde necunoscutul...

“Copacii albi, copacii negri

Stau goi în parcul solitar

Decor de doliu funerar ...

Copacii albi, copacii negri.”

Vara presimt ca acolo e loc de pripas pentru oamenii fara adapost...ma intreb daca acum, urmele acelea care trec dincolo de gard, merg catre vre-un adapost improvizat, din ramuri, crengi, lemne...Oare poate sa fie uscat un asemenea loc, la vremea asta? Oare noaptea de aici, se inalta vre-un firicel subtire de fum, atunci cand toate luminile din birourile corporatistilor s-au stins?

Cum e sa mori degerat? Cred ca e un mod usor de a muri...Atunci cand ti s-a luat de viata, te cocolosesti in zapada, in pozitia copilului nenascut. Dupa o ora, doua in care tremuri, corpul pierde lupta. Si creierul te vrajeste cu imaginea caldurii pe care poate nu ai simtit-o niciodata, a plapumii cu care nu te-a invelit nimeni pana atunci.

“Orasul rade si petrece

Huieste in chiot, urla strada

Boierul da un leu cand trece

Prin fata lui, jucand parada”

Va mai amintiti de unde vin randurile de mai jos?

“Niciodata nu fusese mai frumoasa bunica; a luat-o in brate pe fetita si amandoua s-au inaltat in stralucire si bucurie, si fetitei acum nu-i mai era frig, nici frica; era in cer. A doua zi dimineata, in ungherul dintre cele doua case, fetita cu obrajii rosii si zambet pe buze zacea moarta, degerata de frig, in cea din urma noapte a anului.

Zorii Anului Nou s-au ridicat deasupra trupsorului mort, langa care erau imprastiate o multime de cutii de chibrituri, una din ele cu toate chibriturile arse. A vrut sa se incalzeasca; ziceau oamenii. Dar nimeni nu stia ce frumuseti vazuse ea si in ce stralucire intrase si ce bucurie mare ii adusese Anul Nou!”

...

“Prin blana-i numeri coaste slabe

Dar nu se lasa, nu se lasa”.

Au trecut minute bune si nu ne miscam, asa ca soferul nostru se grabeste sa ne explice la microfon, cum din cauza traficului s-au decalat cursele si cum, totusi, ei din spirit de altruism ( mai ales pentru cei care nu au mai avut loc in autobuz), au cuplat 3 curse (8.25, 8.35, 8.45- 3 in 1, la super oferta..Sa nu mai spunem noi ca nu ne dau cu super-oferta chiar si acum pe timp de criza...).

Ma gandesc ca daca as fi in Austria, as vedea scris mare, pe sosea-STAU (blocaj)...dar nimeni nu ar bloca o artera mare din cauza unui banal de marfar..Daca as fi in Austria aici ar exista un pod...

Dar ma intorc la mine si ochii imi cad din nou pe maidan..nu ne-am miscat deloc...Nici acum, nici de 1 an incoace...Si in general cand ne miscam noi, ca si popor, o facem doar pentru a schimba blocajele intre ele...Construim blocuri si cladiri de birouri dar nu construim poduri (luati-o in sensul metaforic)...

“De 2000 de ani danseaza

L-au prins de pui in miez de codru

Hei, codrul ala-l tot viseaza

Dar sa mai scape, nu e modru”

Printre caietele uitate prin dulap am gasit unul in care in urma cu ceva timp (prin liceu cred) am schitat cateva poezii si ceva proza scurta...Va urma astfel o serie de postari de pe care am sters colbul timpului...Nu e nicio fata noua in ele, poate doar mediul virtual in care au poposit acum.

Si voi canta intotdeauna

Iubirea,

Caci ea e singura dintre toate

Care cucereste absolutul.

Si poate,

Intr-o zi,

Voi reusi sa imprumut cerului

Putin

Din azurul ochilor mei.