Sunetele sunt parte din mine si din viata mea si din munca mea. Sunt inconjurata de sunete dar ele nu ma obosesc decat atunci cand se numesc:
-bormasina unui vecin
-interfonul meu
-soneriile enervante de la telefon
-alarma ceasului meu de dimineata
In rest apreciez suntele, sau le ignor.
Din pacate trebuie sa imi incep cele mai multe dimineti cu un sunet neplacut-alarma de la telefon. Care, oricat de faina ar fi, pana la urma, devine enervanta, cand zi de zi, ma regaseste fix in mijlocul unui ciclu de somn, din care ma trezeste cu brutalitate. Dar intre noi fie vorba, alarma de la ceas mi-o aleg cat mai enervanta, pentru ca pe o melodie duioasa sunt capabila sa dorm mult si bine.
Dupa ce trec peste acest hop, imi ascult doar sunetul pasilor pe gresia din hol.
Ies in strada, si pentru ca acum fiind inca vreme frumoasa merg cu bicicleta, sunt invaluita de sunete...In general sunete de masini, trafic, claxoane. Orasul nu doarme, se trezeste, vibreaza si toate ajung la mine. Pe bicicleta nu e niciodata liniste. Daca nu sunt masini si nici caini care sa latre, atunci poti sa asculti zgomotul de rulaj al cauciucurilor pe asfalt sau pe pietris.
Ajung la serviciu si aici incepe adevarta mea relatie cu sunetele. In birou intra si pleaca oamenii, sunt conferinte, se discuta cu clientii in romana, franceza, engleza, germana, spaniola. In open-space intensitatea sunetelor vibreaza de la harmalaie, la zumzet. Ascult multi oameni cum vorbesc, asta e parte din jobul meu, deci sunete cat cuprinde. Vorbe placute sau nu, tonuri calde sau morocanoase, voci apatice sau entuziaste. Pe toate le aud si nu numai ca le ascult, dar trebuie sa le si judec, sa le analizez si sa le corectez.
Cum la mine nu exista liniste, decat dupa ora 18.00-19.00 cand se intampla sa raman singura in birou, daca vreau liniste, sau intimitate trebuie sa imi pun castile si sa aleg de pe ipod un fisier care imi place.
Traiesc cu muzica si cu sunete. Pot chiar sa dorm cu ele. Si aleg suntele in functie de dispozitie...Pot sa ascult acelasi album pana ma plictisesc de el. Dar nu ma concentrez decat rar la cuvinte. Pentru mine suntele si armonia conteaza. Legatura intre instrumente si voce, si mai ales tonul vocii. Vocea e un determinant. Ma plictiseste destul de repede muzica fara voce daca nu am dispozitia necesara; Dar muzica cu voce imi face bine oricand.
Totusi recunosc ca urechea mea e superficiala si neantrenata, si atunci cand aveam timp si zdranganeam chitara, nu decelam prea multe diferente intre note, nu puteam sa acordez chitara dupa ureche si toate cele. Percep usor un mesaj general, o linie melodica, dar nu suprind cu usurinta detaliile.
Apoi acasa povestea se repeta. Muzica sau radio, sau emisiuni inregistrate.
Si cand fac treaba prin casa, obisnuiesc sa cant. M-am invatat asa de la bunica mea, ce fredona cate ceva si cand era la bucatarie, si cand spala in baie rufele si cand le intindea pe balcon. Muzica te face mai putin singur, iar melodii de suflet, te linistesc, te ajuta sa te detasezi, si sa faci ca timpul sa treaca mai usor, mai ales cand e vorba de o activitate lunga si plictisitoare (nu stiu ales orez, spalat faianta sau gresia din casa, curatat spanac si mai gasiti voi alte chestii care va plictisesc).
Daca e nevoie pot sa si adorm cu muzica...cu o anumita muzica insa...
Si din aceasta dare de seama despre relatia mea cu suntele, nu pot sa exclud muntele, sau marea, sau orice destinatie imi harazeste soarta sau inspiratia pentru weekend. La munte nu ascult muzica...sunt alte zgomote pe care merita sa le asculti. Uneori rasuflarea proprie, alterori zgomotul padurii, atunci cand te cateri nu trebuie sa asculti nimic altceva decat cele cateva suntele ale capului de coarda: un pau l-ai scos din asigurare, doi de pau, ai plecat. Iarna, la fel, fara muzica...pe schiuri asculti fasaitul acestora si cum isi croiesc cale prin nameti, pe picioare stai cu urechile ciulite caci nu se stie niciodata cand muntele bubuie...in plus la munte nu am simtit nevoia sa ascult muzica...e o paleta infinita de sunete la fata locului caci mergand pe munte inveti repede sa descoperi galagia care se ascunde in fata linistii aparente.
La mare, odata pe an cand ajung, ascult valurile. Stau tolanita la umbra si adorm usor, cu gandurile purtate pe brate de spuma alba si cu cantecul acesta,cand dur, cand moale, dar tot timpul ritmic, precum un pedul sau o oscilatie armonica.
Si mai e un loc interesant pentru sunete...salina. In general imi place salina de la Slanic, pentru ca este goala si mare, si ecourile formate acolo sunt foarte interesante. La Salina de la Turda aveau chiar si o
camera a ecoului.
Singurul caz in care ascult muzica la munte este atunci cand alerg, dar altfel simt ca m-as plictisi de moarte...am o minte ciudata, care uneori se cantoneaza in chestii negative si de care nu mai pot scapa, asa ca mai bine nu o las si o tin ocupata cu niste muzica vesela , sau niste muzica cunoscuta.
PS: si sa nu uit, postarea asta kilometrica se datoreaza unei lepse primite de la
Claudia
